Este 25 decembrie o sărbătoare păgână?

Potrivit surselor care astăzi ne sunt la îndemână (e.g. Wikipedia, ChatGPT etc.), în primele veacuri, creştinii au avut mult mai puţine sărbători şi nu a existat de la început o sărbătoare a naşterii Domnului. Origen (sec. III) credea că este greşit să cinstim pe Christos în acelaşi mod în care erau onoraţi faraonii şi irozii, şi că zilele de naştere sunt pentru zeii păgâni.

Dar nu toţi creştinii gândeau astfel. Unii au început să facă speculaţii asupra datei naşterii Domnului. De exemplu, Clement de Alexandria (c. 200) propunea data de 20 mai, alţii erau pentru 18 sau 19 aprilie, sau pentru 28 mai. Hipolit de Roma (†236) propunea 2 ianuarie. Alţii propuneau 17 sau 20 noiembrie, sau 25 martie. Pe la anul 243, un tratat latin propunea 21 martie, fiindcă se credea că aceea era data la care Dumnezeu crease soarele, după cum sugerase şi Policarp de Smirna (†155), că naşterea şi botezul lui Iisus trebuie să fi fost într-o miercuri, deoarece soarele a fost creat în ziua a patra (!)

În cele din urmă, creştinii au ales ziua de 25 decembrie, în special în Roma, în Africa şi în Occident. Pe la anul 274, cezarul Aurelian a proclamat un cult al soarelui la Roma. Cultul solar îl ridica pe cezar la rang de Domn şi Zeu, impunând venerarea sa. Creştinii, reprezentanţi ai unei religii ilegale, care recunoştea dintre oameni numai pe Christos ca Domn şi Zeu ( = Dumnezeu) şi îi atribuiau doar lui Christos titlul de Soare, încă de la începutul secolului al III-lea, potrivit metaforei biblice (cf. Lc 1:78; Mal 4:2; Ps 84:11 // 83:12; Is 60:19; Ap 21:23; 22:5), aveau de suferit din cauza respingerii cultului cezarului şi a altor ceremonii politeiste.  Este posibil ca, în aceste împrejurări, creștinii să fi adoptat o sărbătoare a naşterii Domnului, mai degrabă ca replică dată păgânismului, decât ca o copiere și un compromis. Este foarte posibil ca serbarea coincidentă, să fi fost intenţionată şi pentru motive de acoperire. Dar cine poate judeca motivele unor credincioşi care au trăit vremuri total diferite de ale noastre şi care adesea aveau de suferit deposedare de bunuri, tortură și moarte. Câţi dintre noi am suferi martiriul, dacă ar fi cazul, pentru nesărbătorirea Crăciunului?

Dar nu este sigur că începând cu Aurelian, cultul soareliu a devenit dominant. (Existau deja unele culte solare înainte de Aurelian. Cezarul Heliogabal încercase să introducă cultul solar sirian, dar fusese asasinat. Totuşi cultele soarelui au progresat, legiunile romane au împrumutat din Orient şi au popularizat cultul persan al Soarelui – Mitra. În cele din urmă, mitraismul a înghiţit celelalte culte solare). Dar dovezile existente ne permit să credem că 25 decembrie poate să fi fost o inovaţie creştină, deoarece anumite studii sugerează că sărbătorile solare dinainte de anii 354 cădeau pe datele 8/9 august, 28 august, 19-22 octombrie, 11 decembrie). Începând cu anul 354 (sau mai sigur din anul 362) este atestată data de 25 decembrie ca sărbătoare a naşterii Soarelui Neînvins, ceea ce coincide cu domnia cezarului Iulian Apostatul.

Prima celebrare oficială a Crăciunului se făcuse la 25 decembrie 336, după ce Constantin cel Mare, adorator al soarelui şi simpatizant creştin, legalizase creştinismul şi începuse să-l trateze ca religie favorită, şi după ce în anul 321 proclamase ziua soarelui ca repaus săptămânal pentru o categorie de supuși. Suspiciunea că adoratorii soarelui ar fi preluat data de 25 decembrie de la creştini are oarecare temei, deoarece acest transfer s-a petrecut în vremuri în care creştinismul era de acum „corect politic”. Iulian Apostatul (355-363), nepotul lui Constantin cel Mare, educat creștin, dar sătul de politicile creștine, a încercat să readucă păgânismul la putere, organizând, după cum se ştie, elenismul roman încoronat cu cultul soarelui, după modelul Bisericii.

Este posibil ca slujitorii Bisericii să fi găsit un precedent teologic în sărbătoarea iudaică a luminilor (Hanukka, 25 Kislew  ≈ decembrie), deşi calendarul iudaic nu coincidea cu cel roman. Nu trebuie uitat că cele mai vechi sărbători creştine (Paştele, Rusaliile) aveau origine iudaică. Această motivaţie poate să fi fost alimentată şi de faptul că Iisus însuşi a luat parte la sărbătoarea Hanukka, la 25 Kislew (Ioan 10:22; 1Mac 4:59), predicând despre adevărata lumină, adevăratul păstor şi despre identitatea divină a lui Mesía.

Răsăritenii însă au acceptat târziu Crăciunul de 25 Decembrie. Naşterea Domnului se sărbătorea în răsăritul Imperiului pe 6 ianuarie, sub numele de Epifania (Botezul Domnului) şi este atestată pentru prima dată după anul 360, deşi poate să fi fost mai veche.  Odată cu sărbătorirea Botezului şi a comemorării vieţii lui Iisus, era astfel celebrată şi naşterea lui. Totuși, tema Nativităţii era secundară, fiindcă era considerată lumească. Dar în acelaşi secol, Crăciunul de 25 decembrie şi-a făcut loc şi în Răsărit. Despre posibilitatea ca nașterea lui Iisus să fi avut loc toamna puteți citi articolul Dr. Richard Davidson. 

Obiceiurile de Crăciun sunt însă o altă poveste, fiecare obicei are istoria lui. Sacrificarea porcului este un vechi obicei păgân, care a fost asociat cu ziua închinată lui Ignaţiu de Antiohia, ca să fie acceptabil. Bradul de Crăciun a cucerit Europa în secolul al XV-lea, din Ţările Baltice şi din Germania, cucerind Occidentul. Relativ recent a fost adoptat şi în Răsăritul conservator. În România, l-a adus regele Carol I. Apoi bolşevicii l-au interzis, când au venit la putere în Rusia, fiindcă era asociat cu creștinismul. Dar curând l-au reintrodus, ca pom „de anul nou,” având în vârf steaua roşie în locul stelei magilor.

Pomul de Crăciun este văzut ca un simbol al pomului vieţii, al lui Christos nemuritorul, al perenităţii creştinismului. Da, vine de la un obicei precreștin, la origine. Dar dacă tot este vorba de origine, ce era bradul înainte de a fi „folosit” spiritual de păgâni? Să ne lepădăm acum de curcubeu, care este un fenomen natural, pentru că unii au făcut din el simbolul unei diversități excentrice, care ne jenează? Ne deranjează coincidența probabilă cu data sărbătorii romane a solstițiului de iarnă? Ar trebui să ne amintim că până și Dumnezeul cel mare din cer le-a dat israeliților obiceiuri și un calendar care nu erau cu totul rupte de lumea din jur. Circumcizia, care le-a fost poruncită, începând cu Avraam, era deja practicată de mulți egipteni. Cele trei principale date festive din calendarul mozaic (Pésah, Șavuot, Sukkot), care cădeau în zilele secerișului și culesului, aveau și printre păgâni anumite corespondente. Chiar și Sanctuarul, cu preoți, cu tămâie, cu jertfe și agape nu era absolut unic. Templele păgâne aveau unele asemănări și slujbele aveau unele asemănări, în ciuda unor contraste importante. Pe calea aceasta, Dumnezeu vorbea tuturor popoarelor într-un limbaj care putea fi înțeles.

Există totuși grupuri creştine care resping atât sărbătoarea, indiferent la ce dată ar fi (pentru că nu este poruncită în Biblie!). Sărbătoarea este respinsă, cu toate elementele ei. Nu numai pomul, ci și numele Crăciun sau Christmas sunt puse la index într-un mod superstițios, ca fiind „lumești”. Unii sunt deranjați și de colinde, iar dacă se face totuși o festivitate religioasă, se evită de preferință data de 24-25 decembrie și se caută oarecare scuze pentru o nevinovată serbare. De regulă, bisericile antitrinitare şi iudaizante (care preferă sărbătorile calendarului evreiesc), sunt de regulă foarte ostile sărbătorilor creştine, în special Crăciunului. Astfel, pe lângă Studenţii Bibliei, urmați de Martorii lui Iehova (care sunt o ramură a bisericii millerite numită Advent Christian Church), unele comunităţi creştine care provin dintr-o schismă a adventismului din SUA de după 1860, aşa numitele „Churches of God – Seventh-day” (Biserici ale lui Dumnezeu, de Ziua a Şaptea”) sunt foarte crăciunofobe. Acest duh, care nu se știe de unde a venit, este prezent și în BAZS din România, menținut de mulți frați grijulii, chiar de unde nu te aștepți.

Exemplul pionierilor

Dacă ne punem mintea, găsim multe motive să criticăm modul scandalos în care nu puţini dintre creştinii tradiţionalişti înţeleg să celebreze naşterea Domnului. Avem însă exemplul bun al pionierilor noștri în această privință, care au continuat stilul protestant al sărbătorii Crăciunului, ca ocazie fericită de a lăuda pe Dumnezeu, de a ne bucura de nașterea lui Iisus, de a întinde o punte interconfesională, precum și de a oferi daruri din dragoste de Dumnezeu și de semeni.

Cartea Căminul Adventist (vezi pp. 437, 457 etc.), s-a publicat mai demult în limba română. Acolo se vorbeşte atât critic, dar și tolerant şi foarte pozitiv despre sărbătorirea Crăciunuuli pe 25 decembrie, despre pomul de Crăciun, tot ce trebuie să știm. Nu este o poruncă divină, dar este dreptul și libertatea Evangheliei. Cine are (sau își face!) probleme de conștiință cu privire la Crăciun se poate încuia în casă. Dar ceilalți au toată libertatea de a se bucura de o sărbătoare curată, care să lase urme în mintea copiilor. În eventualitatea că cineva nu a citit, bine ar fi să caute cuvântul Christmas pe adresa web de la White Estate, unde va găsi zeci de referinţe pozitive la sărbătorirea Crăciunului într-un mod care să-L onoreze pe Domnul Christos prin daruri bogate pentru misiunea Evangheliei şi ajutorarea nenorociţilor. Singurul aspect condamnat în scrierile EGW este manifestarea extravaganţei şi risipei în scopuri egoiste şi vanitoase. Dar sărbătorirea în sine, chiar cu decorul specific, nu a fost văzută niciodată ca fiind păcătoasă:

„Ne apropiem iarăşi de un sfârşit de an. Să nu facem, oare, din aceste sărbători nişte ocazii în care să aducem lui Dumnezeu ofrandele noastre? …. Dumnezeu ar fi bucuros dacă, de Crăciun, fiecare biserică ar avea un pom în care să se atârne daruri mari şi mici, pentru aceste case de închinare. Au sosit la noi scrisori cu întrebarea: Putem să avem pom de Crăciun? Oare aceasta nu ne-ar face asemenea lumii? Răspunsul nostru este: Puteţi să-l faceţi ca lumea, dacă sunteţi dispuşi să faceţi aşa, sau puteţi să-l faceţi cât mai ca nelumea posibil.  Nu este nici un păcat special în a alege un pom veşnic verde şi înmiresmat şi a-l aşeza în bisericile noastre. Păcatul stă în motivul care îndeamnă la acţiune, şi în folosirea darurilor atârnate în acel pom.” E G White, Review and Herald, December 11, 1879.

„Nu am nici o obiecţie împotriva aşezării pomului de Crăciun sau de Anul Nou, chiar în bisericile noastre, încărcat cu roadele darurilor şi ofrandelor pentru cauza lui Dumnezeu. Putem astfel să folosim ocazia pentru a canaliza tradiţionalele cadouri de sezon în direcţia cea dreaptă. O asemenea celebrare a sărbătorii este o lecţie folositoare copiilor noştri, învăţându-i să-şi ofere darurile într-in fel care să onoreze pe Mântuitorul….” (E. G. White, Signs of the Times, January 4, 1883).

„Fie ca pomul vostru de Crăciun să fie dedicat lui Dumnezeu şi cetinile lui să fie încărcate cu daruri pentru Christos. (E G White, Signs of the Times, December 8, 1887).

Această tradiţie în adventismul occidental are aşadar justificări foarte vechi, nu reprezintă o manifestare „decadentă”, „lumească”, ci este un obicei creştin vechi și benefic, acceptat de pionieri, având sens pentru familie și prieteni, și chiar pentru „străinii” care s-ar aventura să vadă ce facem noi, „ăștia”. Tare mă tem că fuga noastră de Crăciun este o scuză subconştientă pentru a nu mai dărui încă o dată pentru Domnul: asemenea Mariei Magdalena? Sau asemenea lui Iscariot? Dacă nu ne facem daruri unii altora, ca lumea, nu este nicio pierdere. Dar poate că prea puţin ne gândim la cei care au într-adevăr mare nevoie, sau la instituţiile care se ocupă cu adevărat de ei. Ce să mai spunem despre cauza cea mai nobilă, a misiunii Evangheliei, care trebuie să avanseze pe orice cale. Magii şi păstorii din Evanghelie au adus darurile lor lui Iisus, nu au schimbat cadouri între ei. Sensul Crăciunului trebuie schimbat de la primire la dăruire. Și copiii, dacă sunt învățați să trăiască bucuria de a dărui, ar fi mult mai folositor pentru caracterul lor și pentru fericirea lor. Dumnezeu ne-a dăruit pe Iisus (în care avem totul) şi aşteaptă de la noi recunoștință.