„Avem tendința de a nu agreea pe aceia care pun întrebări dificile.… Întrebările duc la dialog, care la rândul lui contribuie la întărirea legăturilor frățești în poporul lui Dumnezeu. Și apoi întrebările ne păstrează alerți.” … „Ca lideri adventiști, nu vă temeți de întrebări. Mai degrabă, temeți-ă de tăcere, pentru că apatia este mult mai periculoasă pentru trupul lui Christos, decât gândirea critică.” (Jan Paulsen, Where Are We Going? Nampa, ID: Pacific Press, 2011:110).

Nu am pus multe întrebări în aceste note explicative, dar ele vor trezi întrebări, cu siguranță. Nu vă temeți de întrebări, temeți-vă mai degrabă de răspunsurile facile.

Comentarii la Daniel 8 (partea I)

v. 1. Canalul Ulai = posibil Karun, în Iran (la Şuş, ruinele fostei cetăți Susa, în provincia Huzestan).

Profeţia din Daniel 8 trebuie studiată în legătură cu cele din capitolele 2, 7, 9 şi 10-12. În mod special însă, ea este paralelă cu cea din secțiunea capitolelor 10-12.

Berbecul şi ţapul

Berbecul = Imperiul Medo-Persan (v. 20). Ţapul = Imperiul lui Alexandru și lumea elenistică (v. 21). Cel dintâi împărat al grecilor: Alexandru Macedon. Cele trei direcții în care împunge berbecul sunt identice cu cele trei cuceriri ale ursului (cele trei coaste) din cap. 7. Cele patru coarne elenistice sunt echivalente cu cele patru capete și cele patru aripi ale leopardului din capitolul 7, reprezentând cele patru diviziuni ale imperiului, întemeiate de cei patru diadohi (generalii care au moştenit imperiul lui Alexandru):  

1. Kássandros: a luat Macedonia şi Grecia.
2. Lysímachos: Tracia, Pergam, Bitinia.
3. Séleukos: Siria Seleucidă cu cea mai mare parte a imperiului lui Alexandru.
4. Ptolemáios: Egiptul, Palestina, Cipru, Cilicia etc.

Originea cornului nelegiuit

„Din unul din ele a ieşit un corn mic” (v. 9)

Referentul natural al pronumelui „ele” nu poate fi decât subiectul propoziţiei anterioare. Așa înțelege în mod normal orice minte. Nu este de mirare, că până recent nici un comentator evreu sau creștin (inclusiv adventist) nu a înțeles altfel decât că originea cornului nelegiuit este în unul din cele patru coarne. Nu poate fi vorba de o origine din unul din cele patru vânturi, adică dintr-un vânt, dintr-o direcție, care nici măcar nu este menționată. O asemenea exprimare ar fi nu numai stranie, dar și complet inutilă.

Observând că toate coarnele din această viziune (două ale berbecului și cinci ale țapului) își au originea în capete animale, ne așteptăm, în mod natural, ca și acesta să aibă o origine animală. Interpretarea apariţiei unui corn de aiurea, fără suport animal, ar putea avea un precedent în Zaharia 1:18-21; dar în acea viziune nu există animale, iar coarnele au altă simbolistică, pe când în Daniel 8 avem deja două cornute și logic este ca și acest corn să iasă dintr-un loc precis, nu din vânt.

Substantivul „vânturi” face parte dintr-o locuțiune adverbială („în cele patru vânturi ale cerurilor”), care este o digresiune, cu o informație de mai puțină importanță. Dar nici vânturile, nici cerurile nu pot fi referentul logic al pronumelui „ele”, deoarece mintea face în mod natural relația cu acel substantiv, care este subiectul propoziției anterioare, nu cu ultimul substantiv menționat, în acest caz, într-o locuțiune adverbială, digresivă.

Urmăriți narațiunea lui Daniel și observați cât de frecvent sunt menționate coarnele, ca obiect sau ca subiect:

Dan 8:3: „avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt…” v. 4. „Am văzut cum berbecele împungea cu coarnele…” v. 5 „țapul acesta avea un corn mare între ochi”. v. 6 „a venit până la berbecul care avea coarne…” v. 7. „l-a izbit pe berbec și i-a frânt amândouă coarnele…” v. 8. „dar când a ajuns puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor” v. 9 „din unul (?) din ele (?) a crescut un corn mic…”

Să facem câteva exerciții similare:

• Gen 42:26-27: „Ei [=frații lui Iosif] și-au încărcat grâul pe măgari, și au plecat. Unul din ei [dintre măgari? pentru că este cel mai apropiat substantiv anterior?] și-a deschis sacul…”.
• Mt 22:34-35: „Când au auzit fariseii că Iisus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Și unul din ei [dintre saduchei, pentru că ei au fost menționați ultimii?], un învățător al Legii…”
• Ioan 7:48-50: „A crezut în El vreunul din mai marii noștri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu știe Legea, este blestemat!” Nicodim, cel care venise la Iisus noaptea, și care era unul din ei [unul din norodul care nu știa Legea?]”
• 1Împ 19:1-2: „Ahab a spus Izabelei tot ce făcuse Ilie, …cum a omorât pe toți prorocii …. Izabela a trimis un sol la Ilie cu această amenințare, «Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea  dacă … nu voi face cu viața ta așa cum tu ai făcut cu viața fiecăruia din ei!” [cu viața fiecăruia dintre zei?]. 

Arătați textul din Daniel 8:8-9 unei persoane care nu a citit niciodată profeția și întrebați la ce se referă „unul din ele”: la vânturi, sau la coarne? Soluția cu „vânturile” a fost adoptată din motive de conveniență, dar în timp ce pare să rezolve unele probleme, creează altele.

Despre unele argumente și obiecții

S-au adus o serie de argumente legate de o structură sintactică paralelă între cele două expresii: „vânturi ale cerurilor” // „unul din ele”, dar studii ebraice mai aprofundate au dovedit că argumentul nu este valid. Teza lui Martin Proebstle (profesor AZS de la Bogenhofen, Austria) dovedește cu prisosință că acest argument nu stă în picioare. De altfel, argumentul a fost abandonat și de cercetătorii de la BRI (departament al Conferinței Generale). Este de mirare că Departamentul Școlii de Sabat CG a menținut acest argument.

În legătură cu argumentul structurii se aduce aici și un argument gramatical, întrucât în textul ebraic, substantivele („coarne”, „vânturi”) și pronumele implicate („ele”) ar arăta că referirea la coarne ar fi în dezacord cu pronumele, dar ar fi în acord cu vânturile. În limba română sunt toate plurale neutre, astfel că la plural sună ca și cum ar fi feminine. Dar în ebraică nu există neutru, ci numai masculin și feminin. Coarnele sunt feminine în ebraică (qərānáyim), în timp ce sufixul pronominal -hem (din expresia mē·hém – tradus „din ele”) este masculin. În realitate, aceasta nu este o problemă. Se găsesc multe alte cazuri de astfel de „dezacord”, care în realitate este un acord gramatical popular, unde în locul unor sufixe sau verbe feminine, întâlnim forme masculine (dar niciodată invers!). Exemple de acest fel se găsesc în multe locuri (e.g. Ex 1:21; Dt 33:17; 2Sa 24:12; Ez 5:6; 10:17; 20:16).

Garry Rendsburg (Diglossia in Ancient Hebrew, American Oriental Series, vol. 72, American Oriental Society, New Haven, Connecticut, 1990:62-63) un ebraist care s-a specializat în diferențele dintre ebraica standard și ebraica populară, citează exemple (p. 48) inclusiv din cartea lui Daniel (1:5 miqçāṯām, în loc de miqçāṯān; 8:4 yaᶜaməḏû, în loc de taᶜamóḏnā; 8:9; mē·hém, în loc de mē·hén; 11:15 yaᶜaməḏû, în loc de taᶜamóḏnā; 11:22 yiššāṭəfû, în loc de tiššāṭáfna și yiššāḇêrū în loc de tiššāḇárna; 11:41 yikkāšêlū în loc de tikkāšálna; 11:44 yəḇahlṹhū în loc de təḇahalnṹhū).

Cazuri similare de acord popular, cu forme masculine, unde ne-am aștepta să fie feminine, sunt citate de Rendsburg în Gen 26:15, 16, 18; 29:10; 32:16; 41:23, 27; Ex 2:16-17; 25:29; 36:14; Lv 26:3, 33; 32:16; 41:23; Nu 16:18; 27:7, 17; 36:6; Dt 27:2, 4-5; Iov 1:14-15; 3:24; 16:22; 21:20; 39:1, 3; 42:15; Ios 17:3-4; Jud 16:3; 21:21-22; Rut 1:19, 22; 2:9; 4:11; 1Sa 6:7, 10; 9:20; 31:7; 2Sa 1:24; 20:3; 21:12; 1Împ 11:3; 22:17; 2Împ 18:13; Ps 16:4; 34:20; 102:28; Pr 3:1-2; 16:3; 23:23; Ec 2:6, 10; 10:9; 11:8;12:1,4; CC 2:7; 3:5, 7; 4:2; 5:8; 6:8, 9; 8:4; Am 4:1-2; Os 14:1,7; Is 3:16; 17:9; 19:18; 23:1; 32:11; 34:17; 36:1; 38:16; 49:11; 60:8; Ier 5:10; 43:9; 44;2; Ez 1:5, 6, 10, 18, 20, 26; Ez 13:[17-] 20; 20:16; 34:12, 26; Zah 2:4; 5:9; 6:1, 7;  11:4, 5, 7, 9,  16; 14:12; Est 1:17, 20; 2:3, 12; Ioel 2:22; 1Cr 6:49, 50; 8:8; 10:7; 23:22; 28:15; 2Cr 11:11; 20:37; 35:25; Ezra 10:3; Ne 1:9; 2:13; 3:34.

Se aduce obiecția că verbul ebraic yāçāᵓ („a ieșit”) folosit pentru apariția cornului nelegiuit, nu ar fi potrivit pentru creșterea pe verticală a unui corn din alt corn, ci mai degrabă pentru o expediție militară pe orizontală. Este adevărat că verbul se folosește uneori și în sens militar, de fapt are multe întrebuințări; dar el se folosește și în cazuri foarte asemănătoare cu imaginea din Daniel 8, de exemplu: flori și roade care cresc din toiagul lui Aaron (Nu 17:23); orice produs al ogorului (Gen 1:12; Dt 14:22); un turn care se înalță dintr-un palat (Ne 3:25); izvorul unui râu (Gen 2:10); urmași care provin din înaintașii lor (Gen 10:14; 17:6); o ramură care iese dintr-o tulpină (Is 11:1). Daniel folosește frecvent sinonime, nu folosește termenii în sens tehnic.

Un altă obiecție împotriva „ieșirii” cornului luciferic dintr-un alt corn, este aceea că un corn nu iese niciodată dintr-un alt corn. Ba se poate: în cazul cerbului, de exemplu. Dar să nu uităm, că aici vorbim despre o viziune în care actorii au trăsături nenaturale: coarnele berbecului sunt disproporționate, primul corn al țapului a crescut între ochi, iar în locul lui au crescut patru coarne. Unde s-a văzut țap cu un corn sau cu patru coarne?

Identificări istorice ale cornului nelegiuit și ale originii lui

1. Antioh IV (Epifanul), rege seleucid / siro-elenistic. (interpretare populară printre iudeii din epoca elenistică, afirmată apoi de filozoful anticreștin Porfirius din Tir, de preteriștii moderni și de critica actuală distructivă). Antioh IV a fost un rege apărut în Regatul Seleucid (dar fără adevărată legitimitate: 11:21). A fondat o dinastie proprie, în opoziție cu cea legitimă, a fratelui său, a avut campanii militare în Egipt, în Iudeea şi în Orient, a profanat templul din Ierusalim, desfiinţând cultul jertfei zilnice şi introducând cultul lui Zeus cu imaginea sa proprie. A interzis iudaismul sub pedeapsa capitală şi a ucis pe marele preot. Prin politica sa a împărţit pe iudei în două mari categorii : apostaţi (aliaţii lui) şi hasidimi (conservatorii), a provocat persecuţii şi torturi, folosindu-se adesea de apostaţi. A murit răpus de o boală, în anul 164 î.e.n. Totuși, îngerul spune că profeția se extinde până la vremea sfârșitului (Dan 8:17, 19), și anume vremea învierii morților (Dan 12:1-13). Cornul este frânt „fără ajutorul mâinii omenești” (Dan 8:25, compară cu sfârșitul idolului lumii din Dan 2:34, 45). De asemenea, cele 2300 zile nu au nicio împlinire istorică în timpul lui Antioh IV.  Cartea 1 Macabei oferă date exacte ale persecuției lui (luna și anul, uneori și ziua), dar niciuna din aceste date nu sunt în armonie cu perioadele profetice ale cărții lui Daniel.
2. Antihristul viitor (George Hawkins Pember). Interpretare futurist-dispensaționalistă, inacceptabilă. Ce facem cu cele două milenii de pauză dintre lumea elenistică și antihristul viitor?
3. Islamul, ocupând teritoriul Ptolemeilor și Seleucizilor (George Stanley Faber, Edward Irving, Matthew Habershon). Cum este posibil ca inspirația profetică să fi sărit peste 700 de ani de istorie, în care Roma a stăpânit mult timp în Răsărit? Ocuparea aceluiași teritoriu, prin invazie, nu înseamnă continuitate.
4. Antioh Epifanul ca tip al Antihristului islamic (T. Robinson). Interpretare tentantă, dar rolul Papalității a fost mult mai pregnant și mai proeminent, decât al califilor islamici. De ce lipsește Roma din acest scenariu?
5. Imperiul Roman, ieșit „din unul din cele patru vânturi” (William R. A. Boyle). Pe lângă problema exegetică a ieșirii din unul din vânturi, Imperiul Roman clasic, unitar, a apus de mult, în timp ce profeția cere un actor care să supraviețuiască până la vremea sfârșitului (Dan 8:17, 19).
6. Imperiul Roman, prin cucerirea Macedoniei etc. (Thomas Newton, William Dodd, Samuel Osgood, Thomas Coke). A ajuns Imperiul Roman până la capătul orizontului profetic?
7. Imperiul Roman de Răsărit, ridicat pe teritoriul statelor elenistice (William Hales, Adam Clarke, George Duke). Unde este astăzi Imperiul de Răsărit?
8. Antioh Epifanul și Roma, în răsărit (Thomas Birks). Nu se poate discuta separat soarta Romei de Răsărit. Imperiul Roman a fost succedat de statele creștine, având în centru Biserica, cu ierarhia ei. Apusului a depășit Răsăritul în ce privește rebeliunea față de autoritatea divină.
9. Roma (păgână și papală), prin cucerirea Macedoniei (Isaac Newton, William Miller, John Andrews, Uriah Smith). INTERPRETARE ADVENTISTĂ CLASICĂ. Este dificil să spunem că Imperiul Roman a apărut ca moștenitor al lumii elenistice, prin cucerirea Macedoniei, deși este o soluție mai bună decât altele.
10. Roma (păgână și papală), ieșită din „unul din cele patru vânturi” (SDABC, William Shea, Gerhard Hasel, Gerhad Pfandl, Martin Proebstle). INTERPRETARE ADVENTISTĂ „STANDARD”. Soluția ieșirii „din unul din cele patru vânturi” nu este acceptabilă.
11. Roma, ca serie a cezarilor și pontifilor (păgâni și creștini), moştenitoare a Pergamului, succesorul regatului lui Lysímachos, „unul din cele patru coarne” (Pedro de Felipe del Rey, Alfred Vaucher, Adelio Pellegrini). INTERPRETARE ADVENTISTĂ MINORITARĂ. Este adevărat că Roma a moștenit prin testament Regatul Pergamului, dar la fel de legal a moștenit și alte regate (Bitinia, Cirenaica). Iar înainte de aceste moșteniri, Roma deja cucerise Macedonia. Prin urmare, moștenirea Pergamului nu este nici unică, nici prioritară.
12. Papalitatea (cornul din Daniel 7), apărută în vest, „din unul din cele patru vânturi” = fiare din Dan. 7:2-3, 7-8. (Jacques Doukhan, L. T. Cunnigham, Harald Sahlin).   INTERPRETARE ADVENTISTĂ MINORITARĂ. Inacceptabilă soluția apariției din vânt (de oriunde). După cei patru diadohi, nu putem veni, hodoronc-tronc, cu papa. Au avut loc între timp, persecuții teribile (Antioh IV, cezarii păgâni). În grija cui le lăsăm pe acestea, dacă suntem historiciști?   
13. Antioh Epifanul ca tip al Antihristului viitor, cf. Dan. 11:21-45. (Ieronim, Martin Luther, K. A. Auberlen, Johann F. K. Keil, J. Fabre D’Envieu, Nathaniel West). Interpretarea ar fi satisfăcătoare, dacă Antihristul ar fi identificat istoric, în spirit protestant, nu așteptat ca un dictator mondial evreu sau antievreu imediat înainte de Parusie.
14. Antioh Epifanul ca tip (pionier şi model) al Antihristului papal, cf. Dan. 11:21-45. (William Ramsay, Aaron Parker Forman, Sigfried Horn, Desmond Ford). INTERPRETARE ADVENTISTĂ MINORITARĂ. Uzurpatorul Antioh IV (Epifanul) este singurul suspect care a apărut dintr-un regat elenistic. A fost primul adevărat persecutor religios din istoria lumii. Deși el a murit de aproape 22 de secole, spiritul și exemplul lui au rămas. Tiparul lui de politică religioasă va fi urmat mai târziu de romani, de statele creştine, de papalitate şi de alţi persecutori. Aplicația dublă sau multiplă a unui simbol profetic poate fi frustrantă, dar să ne reamintim: nu există nicio putere politică ieșită din lumea elenistică, care să supraviețuiască până în zilele noastre. (Din acest motiv, unii au recurs la citirea „din unul din cele patru vânturi”, pentru a evita pe Antioh. Dar să nu uităm, că și Roma păgână și papală reprezintă două realități istorice diferite, chiar dacă sunt mai înrudite. Nu degeaba, în Daniel 7, Roma Imperială este fiara, iar Papalitatea este cornul supraveghetor și vorbitor. Faptul că Inspirația a recurs aici la simbolul unui corn secundar, și nu a imaginat Roma printr-un alt animal domestic (un tăuraș, de exemplu), arată că s-a intenționat reprezentarea Romei păgâne și creștine, ca o continuare a politicii primului persecutor.

Dacă am identificat bine pe Antichrist în cap. 7, ca fiind Papalitatea istorică, această ultimă variantă, deși pare cea mai ciudată, are totuşi avantajul de a fi confirmată în profeţia din Daniel 11:21-34 şi este una dintre cele mai acceptate, din epoca patristică și până astăzi.    

  Îngerul interpret (Gabriel), totuși, lasă neinterpretat acest aspect al originii cornului (v. 23: „La sfîrşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean).” Observați asemănările cu cornul mic din cap. 7:

Observați deosebirile faţă de cornul mic din cap. 7:

O mare parte din viziune este explicată de înger în a doua parte a capitolului. Doborârea şi călcarea în picioare a unei părţi din oştirea cerului (stele), de exemplu, este identificată cu „nimicirea poporului sfinţilor” (v. 24). Această imagine aminteşte de „Lucifer”, regele Babilonului (Is. 14); Edom, vrăjmaşul lui Israel (Obadia); regele Tirului, care este asociat cu templul ceresc, ca heruvim şi având pietrele scumpe ale marelui preot (Ezechiel 28); balaurul din Apocalipsă, care doboară stelele la pământ (12). „Oştirea” este aşadar o imagine poetică a stelelor, care sunt simboluri ale poporului lui Dumnezeu.

Necurmata – jertfa sau păgânismul?

Jertfa necurmată (ebr. hattāmîd – lit. „necurmata”), este în ebraica lui Daniel o expresie eliptică, „decapitată” și convențională (întâlnită și în Talmud), care descrie serviciul zilnic al arderii-de-tot (gr. holokáutoma = holókaustos) din fiecare dimineaţă şi seară. Este o scurtare populară a expresiei ʿôlat hattāmîd (arderea-de-tot perpetuă).

Acest mod de scurtare a unor expresii foarte uzuale într-un anumit mediu este explicabilă. De exemplu, la școală nu mai spunem „cartea de citire”, ci „citirea”. Pe șantier, nu mai zicem „cheia franceză”, ci „franceza”. La universitate, adesea nu mai spunem „teza de licență”. „examenul de licență”, sau „diploma de licență”, ci simplu, „licența”. Nu spunem „haina canadiană”, ci „canadiana”. În loc de „boala lui Alzheimer”, spunem simplu „Alzheimer”. În loc de „operație cezariană” spunem „cezariană”. În loc de „episcop metropolitan (care are reședința într-o metropolă)” spunem „mitropolit”. În loc de „tren (subteran) metropolitan”, spunem „metrou”. Vorbirea populară tinde să fie eliptică. Și exemplele se pot înmulți.

În Biblia ebraică, chiar în cartea lui Daniel, întâlnim tendința de a folosi expresii eliptice. În loc de ᵓéreç haççébi „țara gloriei” (Dan 11:16, 41), în textul ebraic din Dan 8:9, autorul spune simplu haççébi (gloria), cu referire la Țara Sfântă. Dar traducătorul este nevoit să completeze lipsa, traducând: „țara gloriei” sau „țara slăvită”, „țara minunată”. În Dan 10:11, 19, îngerul i se adresează profetului cu ᵓîš ḥămūḏôṯ (om de preț). Dar în 9:23, îngerul i se adresează, simplu, numindu-l ḥămūḏôṯ (scumpete). În Dan 8:5, autorul folosește expresia qéren ḥåzûṯ (corn de vază / vedenie / vizibilitate), un mod de a spune „corn proeminent (falnic, mare)”. Dar în versetul 8, renunță la cuvântul qéren (corn), și referindu-se la cele patru coarne, le numește, simplu, ḥåzûṯ „vază” (subînțeles, „coarne de vază”). Este absolut necesar ca traducătorul să completeze exprimarea eliptică a autorului. Aceasta nu înseamnă că el „adaugă”, ci clarifică.

Expresia hattamîd („necurmata”) nu face excepție; este de asemenea eliptică. În contextul sanctuarului, apare de cele mai multe ori cu referire la arderea de tot zilnică (Ex. 29:42; Num. 28:6, 10, 15, 23-24, 31; 29:6, 11, 16, 19, 22, 25, 28, 31, 34, 38; Ezra 3:5; Ne. 10:34; Ez. 46:15). Odată cu jertfa zilnică erau asigurate şi alte servicii care trebuiau să se menţină neîntrerupte în sanctuar: arderea tămâiei şi întreţinerea sfeşnicului. Pâinea sacră, care trebuia să fie prezentă continuu se schimba doar sâmbăta.

Nu este adevărat ceea ce a afirmat Miller, urmat de toți pionierii noștri (cu unele consecințe până astăzi), că în traducere, termenul „jertfă” ar fi fost „adăugat” (în sensul unei adăugiri, care n-ar fi trebuit să se facă). În acest fel, Miller și pionierii AZS (cu excepția lui O R L Crozier) credeau că „necurmatul” / „necurmata” s-ar referi nu la jertfa zilnică, ci la păgânism, deoarece el a crezut că găsește explicația profeției din Dan 8:11; 11:31; 12:11 (îndepărtarea „necurmatei” pentru a instala „urâciunea pustiirii”) în 2Tes 2:6-8 (îndepărtarea obstacolului – Roma păgână – ca să apară omul fărădelegii). Soluția lui Miller era originală și ingenioasă, dar era greșită, așa cum se întâmplă cu multe alte soluții ingenioase și originale. Regula „Biblia explică Biblia” necesită mai multă analiză, decât observația că două versete biblice au ceva în comun.

În anii 1898-1939 a existat o dispută destul de aprigă în mediul AZS, cu privire la acest detaliu, la nivel înalt, Partizanii interpretării lui Miller se țineau morțiș de o afirmație neclară a E G White din anii 1850 („Apoi am văzut, în legătură cu necurmata, că termenul jertfă a fost adăugat de înțelepciunea omenească – nu aparține textului; și că Domnul a dat vederea corectă despre acest subiect acelora care au strigat venirea ceasului judecății.” Early Writings, 74). Prin aceste cuvinte, E G White repeta ce spusese Miller, ce susținea și James White etc. Nu era nicio descoperire specială aici. Chiar expresia ei „am văzut că”, se referă la o viziune mai cuprinzătoare, cu accentul pe timpul celor 2300 zile. Dar exprimarea ei este aici derutantă, deoarece lasă impresia că ar fi fost o descoperire. Știm, din cele spuse de ea mai târziu, că nu era o descoperire referitoare la „necurmată”. Exprimarea ei era evident neclară. Nu este mai bine să ținem seama de avertizarea ei că Biblia și cercetarea trebuie să aibă ultimul cuvânt?

Ceilalți lideri (incluzând pe președintele Danniels, profesorul Prescott, William White, Prof. Lacey etc.) considerau că este suficient să se orienteze după textul biblic, la care adăugau și istoria interpretării protestante.

Dincolo de toată tevatura aceasta (care și astăzi este continuată de unii), este extrem de interesant că Ellen White s-a exprimat astfel, mai târziu:

„Nu știu ce este necurmata, dacă este păgânismul sau slujirea lui Christos. . . . Nu acesta era lucrul care îmi fusese arătat.” (cf. Daniells, “Interview with Mrs. E.G. White Regarding the Daily.” – 25.09.1931)

„Îi implor pe. . . frații noștri, să nu facă nicio referire la scrierile mele pentru a-și susține vederile despre „necurmată.” . . . Nu pot consimți ca vreuna din scrierile mele să fie folosită pentru rezolvarea acestei chestiuni. . . .

Cer fraților mei din lucrarea pastorală să nu facă uz de scrierile mele în argumentele lor cu privire la această chestiune.” (Ellen G. White, “Pamphlet 20,” 5, 6; idem, Notebook Leaflets, 2:159; idem, Selected Messages, 1:164).

Jertfa necurmată este simbolul Crucii şi al Evangheliei lui Iisus, așa cum bine înțeleseseră Josiah Litch și O R L Crozier în anii 1845-1847:

„Necurmata” … este o instituție creștină . . . Suprimarea în Biserică a doctrinei că Christos «S-A RĂSTIGNIT PENTRU NOI» , aceasta este jertfa necurmată pe care au îndepărtat-o”. (O R L Crozier,  The Day-Dawn, vol. 2, # 1; March 19, 1847.).

Jertfa de la Golgota este un episod istoric irepetabil, dar ale cărui urmări sunt continue, neîntrerupte și veșnice. Este o Jertfă a cărei putere se extinde continuu peste lumea păcătoasă şi este salvatoare pentru toate generaţiile, până la sfârşit. Apocalipsa prezintă această taină a mântuirii, aducând mereu în prim planul serviciului ceresc „Mielul înjunghiat”. Meritele jertfei unice nu au fost date în grija magică a clerului creștin, ca să dispună de ele sau să le comercializeze.

Termenul ebraic pentru oştire se folosea şi cu privire la serviciul sanctuarului, care implica o ordine şi o disciplină asemenea celei militare, şi un timp dedicat slujirii. În acest context, oştirea este în relaţie cu sanctuarul. Prin urmare, este o oştire de „preoţi şi leviţi”, iar Căpetenia Oştirii denumeşte pe Christos ca Arhanghel (Ios. 5:14-15), ca Dumnezeu (1Împ. 22:19; Dan. 8:25), cap al Bisericii (Ef. 1:22; Fip. 2:15), Mare Preot, căpetenie a preoţilor şi a templului (Ev. 8:1; 10:5; Rom. 12:1, cf. Num. 3:32; 1Cr. 24:5; FA 5:26).

Nedreptatea făcută sanctuarului

Cornul nelegiuit a abandonat sanctuarul ceresc cu preoţia lui. Cuvântul „surpat” (v. 11) este o greşită traducere aici. Verbul hašlēk (lit. a arunca, a abandona) se poate traduce: a lepădat, a dispreţuit, dar nu „a surpat”. Cornul I-a smuls Pontifului ceresc „jertfa necurmată” şi a aşezat în locul ei (sau pestea ea, v. 12 Biblia Sinodală) „fărădelegea (răzvrătirea) pustiitorului”.

Prima parte a versetului 12 este deosebit de dificilă în textul original şi a fost tradusă în diferite feluri. Comparaţi diverse traduceri. Eu o redau în forma: „A pus oști în slujba jertfei necurmate, în răzvrătire (apostazie)” Această péšaᶜ (răzvrătire, fărădelege, apostazie) va fi numită în v. 13 péšaᶜ šōmēm (fărădelegea pustiitorului), iar în capitolele 9, 11, 12, va fi numită šiqqûç šōmēm (abominația / urâciunea pustiitorului).