(cu dedicație și fără dedicație)

Am vizionat ședința voastră televizată online în care vă ocupați exclusiv cu subminarea credinței în Biblie. Acum vă luați de cartea lui Iosua. Nu pentru că v-ar interesa, ci pentru că se studiază în Biserică. Mă adresez în primul rând ție, care ai adoptat metoda „criticii istorice” – o critică hipercritică în anumite privințe, și hipo-critică în altele – și crezi că aceasta îți va aduce înțelepciunea și notorietatea cu care ai putea compensa pierderea perspectivei nemuririi.

Păcatul originar al „școlarilor” istorico-critici este că neagă factualitatea evenimentelor biblice și datarea implicită a cărților, aducând argumente arbitrare și partizane, construind pe simple suspiciuni și speculații. Nu există nicio evidență că documentul Iosua ar fi fost scris în sec. VII-VI AC de un anumit „deuteronomist”. Schema E J P D este o construcție imaginară, care nu poate fi susținută în mod consecvent. Este o pură reacție a spiritelor care nu pot accepta ideea că Biblia ar fi cel puțin istorică și autentică, dacă nu chiar un mesaj divin.

Cea mai neagră filosofie, pe care ai împrumutat-o de la școlarii deiști este aceea că Dumnezeu ar acționa exclusiv prin legile naturale cunoscute și că nu ar exista intervenții supranaturale. Și vrei să-mi spui totuși că Christos a înviat? Sau că a făcut vindecări miraculoase?

Dar dacă nu crezi nici în istoricitatea lui Iisus cel înviat, atunci înseamnă că nu ai nicio speranță de nemurire; și dacă nu există nemurire, atunci este inutilă toată strădania voastră de a demonstra că Biblia este o simplă construcție literară – de polemică social-politică. Și că noi proștii, chiar o credem… Slavă Domnului, care ne-a păstrat mintea întreagă, înțelepciunea naivității și rațiunile credinței, ca să nu alunecăm în hăul speculațiilor ateiste, care după ce se dovedesc distrugătoare de suflet, sunt adesea ridicole!   

Evidența în favoarea istoricității cărții și a datării ei tradiționale (așa cum a fost acceptată împreună cu celelalte cărți timp de peste două milenii) este mai mult decât suficientă. Cartea a fost adăugată Pentateuhului (Torei), fiind astfel parte din Legea lui Dumnezeu (Ios 24:26a; cf. Ex 13:9; Ne 8:8). De fapt, Pentateuhul conține și intervenții editoriale care sunt ale lui Iosua (Dt 34:1— Ios 1:2, vezi și Gen 12:6b; 13:7; Num 12:3). Și este foarte posibil ca Iosua, care l-a slujit pe Moise în tot timpul vieții acestuia, să-l fi ajutat și ca scrib, așa cum și alți autori biblici s-au folosit de caligrafi (Ieremia, Ier 36:4, 18; Pavel, Rom 1:1; 16:22; 1Cor 16:21; 2Tes 3:17 etc.).

Iată câteva argumente, care sugerează că documentul a fost scris cu multe secole înainte de exil:

1. „Monumentul” (altarul) de pietre ridicat de Iosua în mijlocul Iordanului (cf. Ios 4:9; cf. Ex 24:4), despre care cartea spune că „au rămas acolo până în ziua de azi” sunt un indiciu important al momentului scrierii cărții. Un monument de pietre într-o apă curgătoare nu putea rămâne nici 2-3 generații.
2. Autorul spune și despre Rahav, că a locuit în Israel „până în ziua de azi” (Ios 6:25). Cât de ridicol ar fi sunat așa ceva în epoca babiloniană sau persană! Dar dacă admitem că Rahav trebuie să fi fost mult mai tânără decât Iosua, afirmația avea sens timp de câteva decenii după moartea acestuia, deoarece cazul Rahavei fusese notoriu.
3. De asemenea, acele grămezi de pietre, care l-au acoperit pe Acan și pe regele din Ai, pe vremea lui Iosua, a fost vizibilă acolo „până în ziua de azi” (Ios 7:26; 8:29). Cât timp putea sta acolo grămada de pietre? Grota blocată cu pietre mari, care devenise mormântul celor 5 regi canaaniți a putut rămâne ca mărturie mai mult timp (Ios 10:22-27).
4. Culmea șmecheriilor ar fi fost să scrie un evreu după exil, sau chiar înainte de exil, în regatul davidic, că o mare provocare a iudeilor din Ierusalim ar fi fost prezența… iebusiților (Ios 15:63).
5. O altă gogomănie, la fel de colosală, ar fi fost să se plângă cineva în epoca târzie a regatului iudeu sau în exil, sau după exil, că locuitorii canaaniți ai cetății Ghezer n-au fost alungați de eframiți, ci doar puși la muncă silnică, „până în ziua de azi” (Ios 16:10; Jud 1:29). Ghezerul încă era o enclavă canaanită în Israel pe vremea lui Solomon (1Rg 9:16), dar după aceea nu mai este menționat ca actualitate.      
6. Să-ți imaginezi că toate aceste istorisiri detaliate și coerente ar fi fost făcute doar pentru a convinge generațiile postexilice că fuseseră ceea ce nu fuseseră, aceasta este adevărata fantezie, nu cele scrise în carte. Unde în lume s-a mai „ticluit” un asemenea raport, doar ca să creeze un trecut faimos? Poveștile și legendele se scriu altfel. Cartea Iosua nu este scrisă ca o lengendă. A menționa zeci și sute de cetăți împărțite celor 12 triburi, cu hotare precise și cu diverse alte detalii nu ține de stilul legendelor și ar fi fost cu totul nerealiste în epoca regatului târziu sau după exil. Cea mai mare parte din aceste cetăți au rămas cunoscute în istoria mai târzie a lui Israel, dar multe nu mai apar după exil, unde teritoriul ocupat de evrei era mult mai restrâns — mai mic decât teritoriul fostului regat al lui Iuda.
7. Ce sens avea ca presupușii autori naționaliști postexilici să se ocupe atât de mult de detaliile împărțirii celei mai mari părți din țară unor seminții care în perioada repatrierii erau doar o amintire? În afară de o minoritate neglijabilă, din 2-3 triburi israelite, evreimea postexilică era constituită din rămășițele triburilor Iuda, Beniamin și Levi. Trebuie să fi fost printre ei și simeoniți, care însă și înainte de exil fuseseră o minoritate. În rest, triburile Ruben, Manase, Neftali, Gad, Isahar, Dan, de care se face mare caz în cartea lui Iosua, nu au avut nicio prezență și niciun rol după exil. Pentru ce să inventeze autorul postexilic o istorie atât de bogată, concentrată pe mulțimea aceea de triburi care se contopiseră în masa populațiilor păgâne din Asiria și Media? La ce i-ar fi folosit? Când iei cartea la analiză, pasaj cu pasaj, îți dai seama că nu o poți justifica în contextul social-politic din sec. VII-V AC, așa cum o datează critica antiteistă.
8. Iosua este numit „fiul lui Nun” de 75 ori în Primul Testament, iar în cartea Iosua, de 21 de ori (În contrast cu Moise, care niciodată nu este numit „fiul lui Amram”). Numele „fiului lui Nun” sublinia originea efraimită, deoarece el fusese unul dintre cei 12 reprezentanți (care erau capi / etnarhi) ai triburilor israelite, și anume reprezentantul tribului lui Efraim, cu numele inițial Hoșéa ben Nun (Num 13:2-3, 8, 16; 1Cr 7:22-27). De aceea și-a avut moștenirea în Efraim și acolo a fost înmormântat atât el, cât și mumia lui Iosif, strămoșul său (Ios 19:49-50: 24:30, 32; Jud 2:9). Iosif primise dreptul de întâi-născut în Israel, lucru recunoscut chiar și de cronicarul din epoca persană (1Cr 5:1-2, cf. Gen 48:5; Dt 21:17; Gen 49:3-5, 22-26). Mai mult, acolo a fost inițial așezat sanctuarul, la Șilo (Ios 18:1; Jud 21:19; 1Sam 1:3; Ier 7:12, 14; Ps 78:60, 67-70). Prin urmare, dacă toată povestea a fost ticluită o mie de ani mai târziu, așa cum credeți voi, atunci de ce inventatorii ăștia pe care-i socotești geniali nu au avut o imaginație mai pragmatică, pentru a crea un lider al tribului lui Iuda, care să facă din Iuda tribul principal; și să-l facă mare comandant și conchistador pe reprezentatul iudaiților, Nahșon ben Aminadab, strămoșul lui David (Num 1:7; 2:3; 7:12, 17; 10:14; Rut 4:20; 1Cr 2:10-11; Mat 1:4; Lc 3:32)??? De asemenea, în Iudeea, centrul religios era la Ierusalim, nu în teritoriul lui Efraim, la Șilo. Dacă mai punem la socoteală și faptul că între triburile Efraim și Iuda a existat mereu competiție și adesea conflict (Is 7:17; 9:21; 11:13; 1Rg 14:30; 15:32), chiar nu găsim niciun motiv ca un autor iudeu din epoca babiloniană sau persană să inventeze o poveste atât de neverosimilă, plină de detalii inutile, numai ca să impresioneze pe contemporani de grozăvia și eroismul strămoșilor.
9. Iar despre marea conchistă, să nu mai vorbim, pentru că aceeași carte subliniază cât de delăsători au fost conchistadorii israeliți în a cuceri Canaanul, și că mai peste tot, canaaniții au fost lăsați în pace (Ios 13:13; 15:63; 16:10; 17:12.13; 23:12-13; Jud 1:21, 27-33), iar evreii le-au împrumutat obiceiurile pentru care aceia fuseseră sortiți pieirii. În afară de câteva momente extraordinare, marcate de intervențiile supranaturale și spectaculoase ale lui Dumnezeu, marea Conchistă a Canaanului a fost în realitate un monument de lașitate, de necredință și dezinteres, sau poate chiar de interes meschin („Hai să ni-i facem robi!”). Nicăieri nu se invocă motivul vreunei sensibilități de tip umanist. În bună parte, Israel pare a fi într-o complicitate surdă cu canaaniții (Lev 20:23; Num 33:55-56; Jud 2:1-3, 11-23; 3:1-7; Ez 11:12).