„..toată vina sau eroarea lor era următoarea: ei se întâlniseră în mod regulat, înainte de revărsatul zorilor, într-o zi stabilită,[2] ca să slăvească pe Christos în coruri antifonale, aşa cum s-ar adresa unui zeu, şi să se lege cu jurământ, nu în conspiraţie nelegiuită, că se vor abţine de la orice înşelăciune, banditism şi fals, că nu vor comite nici un act de trădare a încrederii şi nu vor nega ce li s-a dat spre păstrare. După săvârşirea acestui nonsens, obiceiul lor era de a se împrăştia, ca să se adune din nou, mai târziu, pentru a lua o masă obişnuită şi inofensivă,[3] însă ei, de fapt, părăsiseră această practică în urma edictului pe care l-am dat, după instrucţiunile tale, care interziceau toate întrunirile.” (sublinierile noastre).

Este dificil de înţeles de ce această „zi stabilită” din scrisoarea lui Pliniu ar însemna duminică şi nu sâmbătă, sau de ce ar fi vorba de o zi săptămânală regulată. De asemenea, agapele la care se referă Plinius, nu au în mod necesar legătură cu cina euharistică. Scrisoarea lui Pliniu nu este o mărturie în favoarea duminicii, decât pentru cei care cred că apostolii au promovat duminica.

Originea tradiţiei duminicale este complexă. Nu a existat o dată istorică în care creştinătatea să se convertească brusc la o nouă zi de odihnă. Extinderea creştinismului în spaţiu şi timp, în primele secole, a însemnat confruntarea cu diverse teosofii şi doctrine ale timpului, precum şi cu probleme practice tot mai mari. Provocările iudaizante nu au dispărut, doar s-au disimulat, apoi altele noi şi mai periculoase s-au alăturat: provocările paganizante, asemănătoare cu cele descrise de Iuda, Petru, Iacov şi Ioan. Ereziile gnostice interpretau Evanghelia pe baza unor sisteme de filozofie mistică (dualism şi neoplatonism). Acestea erau de obicei ostile Vechiului Testament, Creaţiei, sabatului şi lui Israel şi au produs generaţii de teologi afectaţi de acest curent. Biserica s-a opus gnozelor, dar în lupta cu ele a incorporat elemente similare de care astăzi nu mai este conştientă.

Alfabetizarea modestă şi sărăcia acelor timpuri, tensiunea permanentă dintre Biserică şi Sinagogă, precum şi persecuţiile romane sângeroase au contribuit la ignorarea acestui pericol. Factorul decisiv a fost timpul. Schimbarea s-a făcut treptat, de-a lungul secolelor, în unele locuri mai rapid, în altele mult mai greu, dar odată ce schimbările au căpătat suficientă vechime şi au fost validate de sinoade, ele au devenit sfântă tradiţie şi lumea nu mai poate face recurs la vreo instanţă superioară. Biserica istorică s-a legat atât de bine cu lanţurile propriilor decizii, încât nu mai poate schimba înapoi niciuna din schimbările nebuneşti pe care le-a făcut. Nici măcar un patriarh ecumenic sau un papă nu ar putea răsturna situaţia. Iar dacă un sinod ecumenic ar relua discuţia, mulţimile ar protesta. Biserica istorică dovedeşte are autoritatea de a lega şi dezlega într-un singur sens: dezleagă ce a legat Dumnezeu, şi leagă ceea ce El a dezlegat. Pentru păstrarea acestui status quo, istoria a dovedit că Biserica istorică este în stare să treacă peste orice.  

Duminica are mai multe feţe şi rădăcini istorice şi mai multe cauze concurente. A apărut ca sărbătoare comemorativă a Învierii, derivată din sărbătoarea Paştelui, care fusese iniţial adoptat din iudaism, încă din prima generaţie creştină. Acest Paşte săptămânal, apărut în secolul II în comunităţile creştine din Roma şi Alexandria, nu a înlocuit brusc serbarea sâmbetei, ci s-a alăturat ei. În Apus, sâmbăta a fost transformată în zi de post, după obiceiul ereticilor gnostici, manihei şi marcioniţi). În mod natural, duminica a devenit mai populară, ca zi de sărbătoare, de interdicţie a postului şi îngenuncherii, în contrast cu sâmbăta. A fost suficientă o generaţie educată astfel, ca să se răcească simpatiile pentru sabatul „iudaic” şi să facă foarte popular duminicalismul.

Explicaţia de mai sus ar fi insuficientă, dacă nu am ţine seama şi de contextul dezvoltării săptămânii astrologice – şi a cultelor solare, în special a mitraismului –, în Imperiul Roman. Romanii avuseseră la începuturi un ciclu „săptămânal” de opt zile, delimitate de o zi de târg. Ciclul de şapte zile a pătruns odată cu cultele orientale, atât săptămâna astrologică (caldeeană), care începea cu ziua de sâmbătă, închinată lui Saturn, ca zi principală (zi de târg); cât şi săptămâna biblică, venită odată cu migraţia iudaică, înaintea erei creştine, şi continuată de prozelitismul creştin în secolele I-III. Cum ziua lui Saturn coincidea cu sâmbăta, în ciuda diferenţelor de teologie, număr de ordine şi obiceiuri, creştinii şi evreii aveau aceeaşi zi importantă ca şi romanii. Să nu uităm însă că ciclul de opt zile nu a fost abandonat, ci a mers împreună cu săptămâna încă multe generaţii. Păturile mai conservatoare păstrau ciclul tradiţional de opt zile, dar lumea cosmopolită – în special cezarii şi armata, care călătoreau în toată lumea, mai înclinaţi să admire superstiţiile străine, din cauza, aparentei lor eficienţe  – erau mai deschişi pentru săptămâna astrologică.

Sub influenţa mitraismului, începând cu sfârşitul primului secol, săptămâna astrologică a suferit o mutaţie în Imperiu: ziua închinată Soarelui, care urma zilei lui Saturn, a devenit prima zi a săptămânii, cea mai importantă din săptămână, punând în umbră ziua lui Saturn. Pe lângă faptul că ziua Soarelui coincidea cu prima zi a săptămânii biblice (iudeo-creştine), ea făcea concurenţă tot mai mare sâmbetei, ca zi de repaus şi de bucurie, chiar dacă repausul nu era pentru toată lumea, şi bucuria era doar petrecere. Odată cu războiul şi victoria lui Hadrian asupra iudeilor (135 d. Ch.), sentimentele antievreieşti au crescut mult. Iudaismul şi-a pierdut mai toate privilegiile social-politice din Imperiu, iar creştinismul, care nu fusese acceptat ca asociaţie legală, era cu atât mai mult expus represaliilor romane.

Nu es
te de mirare că, în asemenea condiţii, unii creştini din Roma şi din alte metropole, adică cei mai expuşi persecuţiilor, şi-au adaptat teologia la împrejurări. Au început să se opună obiceiurilor „iudaizante” ale creştinilor răsăriteni, care ţineau Paştele odată cu evreii, încercând să impună întregii Biserici Paştele lor, care în fieare an cădea în aceleaşi zile din săptămână (vineri, sâmbătă, duminică). De asemenea, ziua de 25 decembrie, care în calendarul solar mitraist marca solstiţiul de iarnă, Naşterea Soarelui Invincibil, a fost adoptată ca zi a naşterii lui Iisus, iar astrologia, „magii de la răsărit”, în sens propriu, au primit spor de credit.[4] Prima zi a săptămânii astrologice, ziua Soarelui, a devenit preferabilă ca zi de cult public, pentru camuflaj faţă de persecutori, dar şi pentru nevoia crescândă a disocierii de iudaism.

Pionierii pagano-creştinismului au început să folosească argumente de tipul: duminica este ziua în care a fost creată lumina, ziua a opta, a noii creaţii şi a adevăratei circumcizii duhovniceşti, ziua Învierii, ziua Christosului Soare al dreptăţii. Orice aluzie biblică la numărul opt (e.g. cei opt salvaţi de la Potop) a devenit bun teren de alegorizare pentru teologia mistică şi speculativă a Părinţilor.

Mărturii istorice duminicale