Avem o problemă serioasă dacă trebuie să atribuim nenumărate pasaje/mesaje (în special VT) ca venind din partea lui Dumnezeu. Păcat că nu ne dăm seama că, din cauza incăpățânării unora în a conferi Bibliei o lectură literală (sau aproape) – și perennială în loc de contextuală – lumea a ajuns să întoarcă spatele unui asemenea Dumnezeu, atât de antropomorf și primitiv în instincte, reacții, acțiuni și precepte. Teologia a pierdut astfel marea șansă de a oferi o axiologie coerentă și valabilă în contextul lumii de azi. L-am “omorât” pe Dumnezeu (apud. Nietsche)

“După roadele lor ii veti cunoaste”. Asistam astazi la “roadele” acestei teologii si hermeneutici, la fel de eșuate, obsolescente, ca si aceea a fariseilor si saducheilor cand omemirea a intrat in Noua Era (A.D.)

Si, daca nu se supără nimeni, o ultimă remarcă in legatură cu mesajul de mai sus. Daca suntem morali din “obligație” față de Biblie (sau față de o ființă atotputernică ce poate distribui justiția, pedeapsă/recompensă), atunci situația noastră este deplorabila. Adevărata morală vine din intelegerea corectă și coerentă a țesăturii lumii, a Universului, a existenței însăși. Iar această înțelegere este progesivă, atât la nivel individual, cât si colectiv.

Iisus, profeții și apostolii au crezut că scrierile biblice sunt Cuvântul lui Dumnezeu, că sunt descoperiri de la Duhul Sfânt. Orice altă abordare a Bibliei desființează toată credibilitatea creștinismului, care nu poate sta pe propriile picioare. Iisus în istorie este o fantomă, un meteorit singuratic, dacă VT nu stă în picioare ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Cei care își permit astăzi speculații sceptice și „dezvăluiri” pseudo-științifice, care înlocuiesc sau răstălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să-și amintească de faptul că Iisus a dat credit total Primului Testament. În lipsa veracității istorice și a autorității divine a Bibliei precreștine, Noul Testament este doar o altă fairy tale.

Dragă A, este adevărat că avem probleme când acceptăm că Biblia întreagă este de origine divină. Prima problemă pe care o avem este aceea că filosofia și psihologia noastră ca oameni (căzuți și rebeli) se dovedesc a fi în opoziție naturală cu voia și autoritatea lui Dumnezeu. A doua problemă este că în ultimele secole, lumea a adoptat o filozofie progresist-evoluționistă în toate domeniile, inclusiv în domeniul politic și moral; astfel ne trezim că Dumnezeu nu mai este corect politic și trebuie să-L adaptăm și să-L ajustăm, ca să nu-L băgăm la închisoare. Dar adevărul este că nu mai poți vorbi în numele Dumnezeului Revelației, după ce L-ai făcut dependent de dezvoltarea culturală.  

Dumnezeu a vorbit oamenilor în limbajul oamenilor. Spui că este „primitiv în instincte, reacții, acțiuni și precepte.” Numai în urma unei „deschideri a ochilor” ca aceea din Geneza 3 este posibil să facă cineva asemenea afirmații. De unde știe un om „instinctele” Dumnezeului biblic? Te referi la faptul că este pornit împotriva păcatului, că este exclusivist și intolerant față de ceea ce EL numește „rău”? Păi tocmai acest lucru ar trebui să atragă atenția. Zeii popoarelor erau capricioși, dar nu aveau deloc pretențiile pe care le are Yahweh. Nu erau exclusiviști, nu erau exigenți moral cu supușii, și se purtau adesea ca și cum oamenii nu ar fi fost decât un alt strat de zei, niște zei sclavi ai altor zei din categoria Marduk, Zeus etc., care la rândul lor și ei se răzvrătiseră împotriva zeului inițial (Anu, Chronos etc.).

Dumnezeul lui Israel are o asemenea imagine, încât este imposibil de susținut că a fost confecționat de o minte omenească. Tocmai asemenea lucruri pe care voi le răstălmăciți ca fiind defecte, și le interpretați pornind de la premisa negativă a unor suspiciuni rele, ar trebui să atragă atenția la realitatea Lui suprarațională și, da, să trezească cel puțin frică, dacă nu respect. Dragostea se învață. Mai întâi vine cunoașterea de Dumnezeu, apoi aprecierea, respectul și, în fine, acel atașament care desăvârșește dragostea de Dumnezeu. Dar un zeu bonom, care nu poate, sau nu îndrăznește să șteargă de pe fața pământului pe cei care-L sfidează, nu este Dumnezeul Creator; este bun de nimic, la fel ca oricare deus otiosus din anumite tradiții păgâne.     

Da, este adevărat că noi L-am „omorât” pe Dumnezeu, dar acest act al uciderii lui Dumnezeu începe cu rebeliunea din Geneza 3 și cu sentința din pretoriul lui Pilat. Creștinismul oficial medieval a contribuit cu și mai mare îndrăzneală, făcând lui Dumnezeu o imagine (politică și teologică) oribilă. A urmat apoi reacția față de acest Dumnezeu, care a împins pendulul în extrema opusă, pentru a justifica poziția umanistă de fond, adică aceea a rebeliunii naturale față de Dumnezeul Creator și „uciderea Lui” moral-culturală.

Nu are Dumnezeu dreptul să facă ce vrea cu ce este al Lui? Prea importanți ne credem, când de fapt nu suntem nimic, suntem praf. Dacă nu ne place Primul Testament, din cauza violenței și genocidului, care în unele cazuri s-au desfășurat la ordinul lui Dumnezeu, sau chiar sub acțiunea Lui directă, atunci să mergem la Noul Testament, unde la Cruce vedem cum tratează Dumnezeu păcatul, să citim finalul pildelor lui Iisus („îl va tăia în două”; „aruncați-l în întunericul de afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților”; „soarta lui va fi soarta trădătorilor”; „îi va arunca în cuptorul aprins”; „duceți-vă, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui”).

După ce ai terminat cu Evangheliile, răsfoiește epistolele, ca să vezi că și acolo se vorbește despre focul mâniei divine, care îi așteaptă în final pe nepocăiți și pe toți rebelii. Apoi Apocalipsa descrie „mânia Mielului” în cele mai teribile culori. Dacă ținem seama că NT este format din cărți mult mai mici și mai puține decât Primul Testament, disproporția aceasta ar trebui să ne învețe că punerea în contrast a celor două testamente ale Bibliei se bazează pe o iluzie. Let God be God.

Nu văd de ce compari abordarea aceasta respectuoasă a Bibliei cu teologia și hermeneutica fariseilor și saducheilor. Este adevărat că aceia tratau mai serios Biblia decât criticii umaniști de astăzi. Iisus nu a intrat în conflict cu ei pe motivul că ar citi Biblia în mod fundamentalist și literalist. Problema fariseilor era în primul rând aceea că așezau tradiția orală deasupra Revelației (de aici credința lor în nemurirea sufletului, iad, o mulțime de fente legale, doctrina meritelor etc.); iar problema saducheilor era aceea că, în contrast cu fariseii, nu acceptau deloc tradiția orală, nimic altceva în afară de Pentateuc, și nu credeau în nici un fel de supraviețuire a individului (nici în spirit, nici prin înviere). Iisus a avut o singură discuție cu ei. Dacă saducheii nu ar fi fost severi în aplicarea legală a Pentateucului, ar fi fost aproape identici cu criticii de astăzi. Nu întâmplător, mulți dintre primii creștini erau evrei de tradiție fariseică și nu cunosc nici un singur exemplu de saducheu convertit.      

„După roadele lor ii veti cunoaste”. Când Iisus a spus aceste cuvinte, se referea la indivizii care se dau drept profeți. Maxima poate fi mai cuprinzătoare, dar nu se poate aplica simplu la complexitatea unei civilizații și culturi. Nu se poate argumenta că fanatismul medieval și-ar avea originea într-o citire prea serioasă a Bibliei. Chiar în Islam, credința oamenilor nu depinde de cunoașterea Quranului. Cei mai mulți nu citesc Quranul, așa cum cei mai mulți ortodocși nu citesc Biblia. Dar religioșii care nu citesc Biblia sunt cei mai predispuși la manifestări de intoleranță.

Comunismul a fost o ideologie profund antireligioasă, anticreștină. Nu avea argumente proprii împotriva Bibliei, ci a împrumutat exact argumentele aduse de criticii protestanți și umaniști occidentali. Multe din lucrurile care se vântură astăzi împotriva Bibliei le-am auzit sau citit cândva, când eram sub teroarea roșie. Ce este mai mult, această critică umanistă a Bibliei, în mare vogă astăzi, decât acea ură viscerală a iacobinilor și hebertiștilor care strigau „Ecrasez l’Infame”.

În numele moralei superioare umaniste, de libertate, egalitate și fraternitate, s-au vărsat mai multe tone de sânge pe zi, decât în evul barbar pseudo-creștin. Iar marxismul, hitlerismul, stalinismul și maoismul, care au continuat în stiluri diferite această nebunie, au dovedit că se poate și mai mult. Într-o singură generație, aceste ideologii ale modernității luminate au distrus mai multe milioane de vieți decât în oricare din epocile istorice: și, incomparabil, au distrus cel mai mare număr de suflete.  Nu s-ar putea aplica și aici maxima cu „roadele lor”?

Eu nu susțin că trebuie să fim morali doar din obligație, dar cel puțin din obligație. Obligația de a fi moral este condiția de bază. Începem cu obligația, pentru că omul nu are o natură morală bună în esență. Rousseauismul este fumat de mult. De aceea este nevoie de poliție, armată etc; pentru că nu te poți baza pe dispoziția și instinctele morale ale omului, chiar dacă este vorba de oameni educați. Dumnezeu nu dorește să fie ascultat doar de frică, sau în perspectiva răsplătirii. Dar omul păcătos nu poate ajunge dintr-o dată la un asemenea atașament de Dumnezeu necondiționat. De aceea, Dumnezeu a descoperit în Biblie în nenumărate locuri, că nu doar rebeliunea se răsplătește, ci cu atât mai mult ascultarea aceea care vine din încredere sinceră și care duce la iubire.

Dacă nici aceste două răsplătiri biblice ale atitudinii omului nu sunt justificate, atunci, mă rog, ce mai este valabil în Biblie? Evrei 11:6 arată că nu moralitatea dezinteresată este criteriul acceptării divine (deși în unele locuri din Biblie se subînțelege că Dumnezeu admiră această motivație dezinteresată). Dar aici ni se spune clar, că prima condiție este credința:

„Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui, pentru că acela care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că răsplătește pe cei ce-L caută.”

Evrei 11:6

Credința în existența lui Dumnezeu poate exista și fără Biblie. Dar credința în răsplătire nu se deduce de nicăieri în afara Revelației.

Biblia arată clar că adevărata morală este mai mult decât rezultatul rațiunii umane, a înțelegerii existenței. Moralitatea umanistă Îi ia lui Dumnezeu dreptul de legiuitor și judecător suprem, Îl jefuiește de autoritatea Lui de Creator și stăpân absolut. Îi ia dreptul de a fi principalul educator al omului. Moralitatea aceasta ar fi dependentă de inteligența și cunoștințele subiectului, sau de capacitatea lui de a se subordona unei societăți „ideale”, în care comunitatea științifică și ideologia curemtă decide ce este moral.

Morala socială convențională, care este acceptată universal, nu este singurul criteriu al moralei biblice. Principiile de pe cea de a doua tablă sunt teoretic acceptate de toți, deși sunt universal încălcate, de când lumea, iar moralitatea asta nouă, care se vede la orizont, ne dezleagă de multe dintre aceste principii. Cinstirea părinților nu mai este prima obligație a copilului; dimpotrivă, părinții au obligații materiale, iar statul are obligația de a rupe copiii de autoritatea părinților.

Respectul față de viața semenilor este întors pe dos: ucigașii sunt mai apărați de lege decât victimele, iar pruncii nenăscuți pot fi măcelăriți fără multe scrupule.

Adulterul nu mai are absolut nicio relevanță, atâta timp cât împricinații au făcut-o consensual. Pot face „dragoste” doi bărbați sau două femei, fără nicio problemă morală, atâta timp cât totul este consensual. Dacă este ceva consensual între un adult și un minor, adultul este vinovat. Dar dacă doi minori (sub 18/16 ani) fac sex consensual, nu este nicio problemă, doar să învețe să folosească prezervativul  Păcatul capital este astăzi abuzul. Dar poligamia, care este consensuală, nu este acceptată moral sau legal. Dacă te „căsătorești” cu două animale de companie, ai mai multe șanse să fii acceptat într-o asemenea societate, decât a avea două femei. Dar nu este nicio pagubă, pentru că poligamia în serie, presărată cu divorțuri, este obișnuită.              

Cât privește interdicția de a fura sau de a fi martor mincinos, acestea încă par să rămână în picioare, dar cu oarecare modificări. Întotdeauna victima va avea mai mult de suferit decât vinovatul. Riscurile unor asemenea infracțiuni sunt destul de scăzute.

Ultima interdicție, aceea de a nu pofti ce nu este al tău, oricum nu a avut vreodată o relevanță socială, deoarece dorința și intenția nu pot fi pedepsite, dacă nu se manifestă în fapt. Cam atât cu a doua tablă, care este relativ recunoscută în lume.

Interdicțiile de pe prima tablă (politeismul / magia, idolatria, blasfemia, profanarea sabatului), având caracter strict religios, mai sunt ele morale? Dacă Dumnezeu există și dacă El a pronunțat cu adevărat pe Sinai, în mod solemn, aceste „zece cuvinte ale legământului/mărturiei”, atunci ascultarea sau rebeliunea față de aceste patru imperative este un act moral. Statul nu are dreptul să se amestece în interpretarea sau legiferarea acestor lucruri, pentru că statul ideologic (religios sau antireligios) s-a dovedit a fi toxic. Dar în ce privește „împărăția lui Dumnezeu”, în sens biblic, sunt aceste patru porunci de natură morală?

Dacă morala ar avea temeiuri strict raționaliste, ar însemna că aceste interdicții nu ar avea nici măcar autoritatea celor de pe a doua tablă, deoarece existența unui singur Dumnezeu Creator și Mântuitor este o chestiune de Revelație și credință, nu de rațiune și informație. De ce să nu-ți faci o reprezentare materială a lui Dumnezeu? Rațiunea nu ne obligă să evităm acest obicei milenar, pe care nici creștinii nu l-au putut evita. Și de ce să ții sâmbăta, a șaptea zi a săptămânii? De ce mai întâi săptămâna? Cum poți respecta o realitate care nu este ancorată serios în rațiune și cunoștință?

Cheia înțelegerii principiului eticii biblice se află în Geneza 2-3. Mă refer la acea citire a Genezei bazată pe atitudinea autorului, nu pe o eisegeză satanistă, care îi transformă pe rebeli în eroi, sau în subiecții un experiment reușit. Între gnozele antice existau și ofiții (naaseenii, șerparii), care credeau că Șarpele din Geneză, Cain și Iuda sunt personaje pozitive, așezate de ei mai presus de „Dumnezeul rău al VT” și mai presus de Christos. Ce spirit îi controla pe acești șerpari? În conflictul implicit dintre Dumnezeu și Șarpe, autorul Genezei este evident de partea lui Dumnezeu, arătând că bărbatul și femeia s-au făcut vinovați de moarte, pentru că au avut mai multă încredere într-o creatură, decât în Creator. Interpretările șerparilor moderni, că aici primii oameni s-au dovedit inteligenți, intuind că Dumnezeu prin această interdicție i-ar fi incitat în mod intenționat la dobândirea „cunoașterii de bine și de rău”, sunt speculații drăcești.

Morala asta modernă întreabă: Ce drept are Dumnezeu ne interzică ceva, fără să ne explice motivul, adică fără o justificare rațională? Dar tocmai aici este dovedită autoritatea reală a lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost vorba de un test al ascultării de morala proprie, rațională, atunci primii oameni au trecut testul: au ascultat de noua conștiință raționalist-morală pe care le-o inducea Șarpele și nu de conștiința de „fii” pe care le-o dăduse Dumnezeu.

„Cunoașterea binelui și răului” este o expresie arhaică, existentă numai în Pentateuc, unde are sensul de autonomie morală, dreptul sau capacitatea de a decide singur ce e bine și ce e rău: „iar fiii voştri, care astăzi nu cunosc binele și răul, vor intra în ea [=țara Canaan].” Într-o formulare diferită, mai apare în Is 7:15-16. În cazul din Geneza 2-3, expresia se referă la relația dintre Dumnezeul Creator și „copiii Lui” („fiu…după chipul Lui”, Gen 5:3; „Adam fiul lui Dumnezeu”, Lc 3:38). Dacă în cazul raportului dintre copii și părinți se ajungea la o oarecare responsabilitate morală, de la vârsta de 12-13 ani (intrarea în adolescență), iar părintele nu mai era „Dumnezeu” pentru copil, nu același lucru se întâmplă în relația cu Dumnezeu.

Omul a fost creat cu capacitatea de a se dezvolta la infinit în ce privește rațiunea, cunoașterea și alte capacități. Dumnezeu nu are idealul de a teleghida totul; chiar îngerilor le-a delegat o autoritate foarte mare (Dan 4:17). Dar în ce privește autonomia morală, El nu a emancipat pe nimeni de sub autoritatea lui finală. Dumnezeu are ultimul cuvânt întotdeauna în ce privește moralitatea. Adam și Eva aveau nevoie de lecția aceasta înainte de toate. A crede că „Tata știe mai bine” este prima dovadă de înțelepciune. Intelegența uriașă, geniul multiplu, dacă sunt lipsite de această înțelepciune elementară, nu sunt acceptate de Dumnezeu. Ele rămân doar ca niște valori lumești, în care omul nu face decât să se încurce mai rău.    

Nu mi se pare întâmplător că ultimul test al credinței și ascultării (vezi Apocalipsa 13; Exodul 20) este asemănător cu testul din Geneza 2:16:

„Poți să mănânci …, din orice pom din grădină, DAR…….”
„Șase zile poți să lucrezi și să faci orice lucrare a ta, DAR….”

Există și lucruri pe care Dumnezeu nu le explică și nu trebuie să le explice. Omul nu este o ființă autonomă moral. A fost creat ca să fie fiu de Dumnezeu, nu demon.