(Replică lui AG)

Numele și cultul lui Yahweh (YHW = Yahwé, Yáhu) sunt perfect explicabile în cadrul istoriei israelite, așa cum este reprezentată în Biblie. Ce avem în afara Bibliei? Câteva ipoteze, care fac mari eforturi de a evita evidență biblică relevantă.

Ipoteza „sudică” a originii  Numelui

Se sugerează că Numele sacru YHWH ar fi fost împrumutat de la madianiții keniți, sau din Teman (Edom), aducându-se ca dovezi textele din Dt. 33:2; Jud. 5:4-5, Hab. 3:3, acre spun că YHWH a venit „din Sinai”, „din Seir”, sau „din muntele Paran”.

Dar nu despre originea Divinității sau a Numelui este vorba acolo, ci despre călătoriile lui Israel sub călăuzirea lui YHW, care din coloana de nori sau de foc, îi călăuzea, mergând cu ei, în fruntea lor, din Sinai până în Canaan, trecând prin Seir, Paran și Cadéș (Dt. 33:2 LXX, NJB, TOB etc.).

Sinai/Horeb este numit Muntele lui Dumnezeu, deoarece acolo i S-a descoperit YHWH lui Moise, când Și-a rostit Numele (Ex 3:1, 14; Nu 10:33). În Jud 5:4-5 și Hab 3:3, 7 este același scenariu, așa cum obișnuiesc autorii biblici, să se raporteze permanent la experiența exodului și a intrării în Canaan. Toate aceste trei texte sunt poetice și nu se face nicio aluzie că YHW ar fi fost un zeu al madianiților (cheniților) sau al edomiților, pe care l-au furat evreii. Tora lui Moise vorbește cu mult respect față de familia madianită a soției lui Moise, așa că nu ar fi avut niciun motiv să ascundă că Moise a împrumutat religia și Divinitatea socrului său, identificând-o cu aceea pe care o știa de la mama sa. Dar nu spune absolut nimic despre asta. De asemenea, în scrierile lui Moise, Edom este tratat cu respect. Atât el cât și horiții (Seir) pe care i-a supus sunt menționați cu lux de amănunte și cu respect într-o genealogie foarte veche (Geneza 36; 1Cr 1:34-54), unde Esau este menționat înaintea lui Iacov. De asemenea, Țara Uț, unde locuia Iov (1:1) era zona Seir, în care se așezaseră edomiții (Pl 4:21; cf. Gen 36:20, 28), așadar aceste triburi erau la origine în bune relații cu evreii. Și faptul că Biblia menționează pozitiv aceste triburi în cele mai vechi timpuri este o dovadă că aceste documente au fost scrise în timpurile în care aceste relații bune încă existau, nu mai târziu. Călătoria lui Israel prin zonele aride, începând cu Sinai, a inclus într-adevăr trecerea pe lângă Edom (Seir și Teman erau zone tribale din Edom).

Inscripțiile descoperite la Kuntillet ʿAjrud și Khirbet el-Qom (circa 800+ î. Hr.) menționează pe „YHWH din Teman” și pe „YHWH din Samaria” în context religios (de binecuvântare) în relație cu „Așera Lui”. Aceasta nu face decât să confirme afirmațiile biblice despre faptul că Israel și-a amestecat credința cu mitologiile vecinilor. Biblia menționează că evreii au preferat să se închine „Astarteelor”, împotriva legământului de la Sinai. Textul ebraic însă folosește cuvântul אשׁרה ˀAšērā (ug. ˀAṯiraṯ) de obicei, în timp ce Astarteea (ebr. ˁaštoreṯ, ˁaštəroṯ = fertilitate) este menționată foarte rar. Așera era atât o zeiță canaanită (soția lui El / „Dumnezeu”), dar era și denumirea unui arbore sau a unui trunchi care marca locul de cult (Dt 7:5; 16:21). Astfel că termenul (care probabil era forma feminină a adjectivului ˀašēr = fericit), era folosit de obicei ca substantiv comun, la plural (ˀašērim / ˀašēroṯ = „trunchiuri sacre”).

Dacă evreii au început să-L identifice pe YHWH cu Dumnezeul suprem canaanit (El / Elyon), nu este de mirare că i-au împrumutat și consoarta (Așera), zeița mamă. Ca să ilustrăm, este ca și cum astăzi s-ar descoperi un papirus egiptean, să zicem, de pe la anii 400, în care să apară urarea: „Să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului!”; iar de aici, cineva să tragă concluzia că creștinismul ar fi avut de la început un cult al zeiței mame, împrumutat din Egipt! Și cum peste tot se găseau zeițe mame, teoria ar fi plauzibilă pentru unii.

Dar cum nu există nicio dovadă a unui cult creștin al fecioarei-mame în primele secole, tot așa nu există nicio dovadă că yahwismul ar fi o religie străină, impusă târziu unui Israel politeist. Mai degrabă, cultul sincretist al evreilor idolatri din Canaan, care era foarte popular în diverse epoci, a putut fi împrumutat și de triburile înrudite, din Neghev și din Transiordania. Astfel inscripțiile menționate s-ar explica mai rezonabil.

Criticii moderni au tendința de a considera că poporul Bibliei și cultura Cărții sunt împrumutate de prin vecini. Altfel spus, poporul care a dat lumii cele mai mari capodopere ale gândirii și ale literaturii, care a influențat istoria omenirii pe diferite căi, nu ar fi avut nicio originalitate. Monoteismul ar fi o invenție marginală, târzie, sau o evoluție din politeism – deși politeismul încă există în lume și nu se vede nicio tendință naturală spre monoteism, așa cum nu există semne ale unei evoluții de la organisme monocelulare, la un organism pluricelular. Chiar când au apărut monoteisme în antichitate, ele erau de fapt culte ale unor zei preferați, care nu aveau nici un caracter transcendent, atotcreator și universal.

Teoria că Moise l-ar fi împrumutat pe YHWH de la madianiții cheniți, adică de la socrul său, stă în aer, deoarece Moise spune că socrul său era Kohen (preot; lider*)[1] al Madianului, dar dacă ar fi fost „preot al lui Yahweh”, de ce n-ar fi menționat Moise? Biblia este foarte specifică în acest sens: „preoții lui Dagon” (1Sa 5:5)”, „preotul/preoții lui YHWH (1Sa 14:3; 22:17)”, „preotul lui Baal (2Cr 23:17)”, „preotul lui Zeus (FA 14:23)” etc. Ietro este menționat ca preot în sensul tradițional, în care fiecare șef de clan era lider civil și religios în același timp. Ietro menționează numele lui YHWH numai după ce Moise îi povestise acestuia ce făcuse YHWH pentru Israel (Ex 18:10) și Îl recunoaște pe YHWH ca divinitate supremă abia atunci („acum” Ex 18:11).

Ipoteza originii sudice a lui YHW este simplă speculație clădită pe nisipul necredinței și al evitării evidenței biblice.

2. Ipoteza canaanită

YHWH ar fi fost inițial o manifestare sau o epitetizare a unui zeu canaanit, probabil El sau Baal.

Această ipoteză nu merită multă discuție, în opinia mea. Autorii biblici sunt yahviști fără excepție. Ei tună și fulgeră peste tot împotriva religiei canaanite, pentru ai cărei zei fac risipă de epitete ca „urâciuni”, „scârbe”, „deșertăciuni”, „nimicuri”, „iluzii”, „minciuni”, „rahaturi”, etc. Cum ar fi putut împrumuta evreii un astfel de „ne-dumnezeu” (lo-elohim 2Cr 13:9), să-i dea cel mai semnificativ nume divin (Cel ce Este), și apoi să și-L asume pentru totdeauna ca Divinitate unică și națională, pentru care să trăiască sau să moară?

3. Ipoteza sinaitică (minieră)

YHWH ar fi apărut inițial ca zeu protector al minerilor semiți din zona Sinaiului (Serabit el-Khadim, Timna). Inscripții proto-sinaitice (sec. XV–XII î.Hr.) în zone miniere arată nume semitice și cult sincretic.

Dar unde este acolo numele lui YHWH? Referirile biblice arhaice despre Yahwé de la Sinai ( „Yahwé zê Sinay”, Jud 5:5) sunt legate strict de descoperirea dată lui Moise la Sinai și de legământul făcut cu Israel la Sinai. Nu există nicio aluzie biblică la minele din Sinai.

4. Ipoteza kushită  (nord-est africană)

YHWH ar fi fost împrumutat prin contactul cu zone de la sud de Egipt (Kush/Nubia), unde exista cultul unui zeu al furtunii și al războiului.

Dar nu există nicio dovadă că un astfel de zeu kușit s-ar fi numit YHWH. Multe popoare aveau zei ai furtunii și ai războiului. Nu este de mirare că și cușiții aveau astfel de zei. YHWH al lui Israel însă nu este doar un zeu al furtunii și al războiului, ci unul al cerului și al pământului, atotcreator, atotștiutor, atotputernic și universal (Gen 14:22; Zah 14:9). Nu seamănă cu nicio altă divinitate antică a teogoniilor populare, unde zeii erau specializați pe diverse nevoi omenești.

Nu putem avea încredere în nicio teorie speculativă, care caută originea Numelui în afara Bibliei, fără ca acest împrumut să fi lăsat urme serioase în Biblie.

Explicația Numelui în cadrul istoriei și filologiei biblice

Cea mai rezonabilă soluție și mai în acord cu Biblia este ipoteza etimologică a Numelui, care provine din rădăcina semitică h-w-h / h-w-y „a fi” (cf. Ex 3:14) > YHWH = Yahwé, care era forma arhaică a verbului imperfectiv ebraic yihyé (este/era/va fi). Nu este o divinitate nouă, ci este numele nou pe care Și-l asumă Dumnezeul Unic al patriarhilor (Šadday║Yahwé cf. Ex 6:2-3), în fața noilor provocări politeiste și a nevoii de a educa un popor aproape sălbăticit de sclavie.

După ce Dumnezeul patriarhilor i S-a descoperit lui Moise sub numele YHW, Moise l-a folosit în scris și retroactiv, introducându-l destul de frecvent, începând cu Gen 2:4-5, ceea ce face să apară că Eva sau Avraam ar fi cunoscut acest nume. Dar în Ex 6:2-3, Moise citează cuvintele lui Dumnezeu, care i-a vorbit: „… Eu sunt Yahwé! Eu M-am arătat lui Abraham, lui Yițhaq și lui Ya‘qob ca El-Šadday, dar sub numele Meu Yahwé nu am fost cunoscut de ei.” Aceste cuvinte trebuie luate în serios.

În privința originalității, autenticității și istoricității Numelui YHWH, istoria biblică și lingvistica ebraică oferă argumente care nu pot fi ignorate. Un argument serios este ocurența numelor teofore compuse cu YHW în istoria biblică. Este interesant că nume personale teofore compuse cu YHW nu apar în istoria biblică înainte de epoca lui Moise.^[2] Primul care primește un asemenea nume este Hošéa ben Nun, căruia Moise îi schimbă numele în Yahu-šua (Iosua, cf. Nu 13:16).

Existau și până la Moise nume teofore, dar erau compuse doar cu EL (Miša-El, El-azar), ca la toți semiții, chiar și la patriarhii antediluvieni (Gen 4:18; 5:12; 10:28; 15:2; 36:4; 16:11; 22.21; 22:22; 32:28, 30, 32; 36:4, 39, 43; 46:10, 14, 17, 24; Ex 6:18, 22-25; 31:2; Lv 10:4; Nu 1:56, 8-10, 13, 14; 2:7, 10; 3:24, 35; 13:10, 12, 13, 15; 21:19; 26:9, 31; 34:20, 21; 23, 24, 26, 28). Astfel de nume au continuat să fie folosite și mai târziu în Israel. Numele divin Șaddai însă a fost folosit după Moise numai în poezia biblică, plină de arhaisme. Pe vremea lui Moise încă era prezent numele divin Șaddai în unele nume personale teofore (Șaddai-Ur, Num. 1:5; Țuri-Șaddai, v. 16). Dar mai târziu, numele divin Șaddai nu se mai întâlnește în nume teofore biblice. În schimb, forme ale numelui Yahwé (Yahu, Yah, Yo, Ya) apar în istoria biblică exclusiv după Exod.

După Yahu-șua > Ioșua, apar nume ca Yahu-natan (Jud 18:30; 1Sa 14:6), Mi-ka-Yahu (Jud 17:1), Yahu-șafat (2Sa 8:16), Yahu-yada’ (2Sa 8:18), Bena-yahu (2Sa 8:18), Adoni-Yahu (1Rg 1:9), Ḫanan-Yahu (1Cr 3:19), Azar-Yahu (1Rg 4:2), Yoși-Yahu (1Rg 13:2), Aḫi-Yahu (1Rg 14:4), Eli-Yahu (1Rg 17:1), Obad-Yahu (1Rg 18:3), Țidqi-Yahu (1Rg 22:24), Yahu-ram (2Rg 9:15), Yahu-nadab (2Rg 10:15), Aḫaz-Yahu (1Rg 22:40), Yahu-aḫaz (2Rg 10:35), Yahu-șába‘ (2Rg 11:2), Atal-Yahu (2Rg 11:20), Yahu-aș (2Rg 12:1), Amaț-Yahu (2Rg 14:1), Yahu-addin (2Rg 14:2), Yakol-Yahu (2Rg 15:2), Ramal-Yahu (2Rg 15:25), Ḫizqi-Yahu / Yeḫizqi-Yahu (2Rg 16:20; 2Rg 20:10), Ḫilqi-Yahu (2Rg 18:18), Yașa‘-Yahu (2Rg 19:2), Yirme-Yahu (2Rg 23:31) Yahu-yaqim (2Rg 23:34), Yahu-yakin (2Rg 24:8), Yahu-ḫanan (2Rg 25:53), Țafan-Yahu (2Rg 25:18), Gadal-Yahu (2Rg 25:22), Hodaw-Yahu (1Cr 3:24), Zakar-Yahu (1Cr 5:7), Barak-Yahu (1Cr 6:39), Natan-Yahu (1Cr 25:12, cf. Netanyahu) etc. Aceste nume erau folosite adesea familiar, fără componenta teoforică (Yahu), sau într-o formă elidată: YO- la începutul numelui (e.g. Ionatan), sau YAh-, la sfârșitul numelui (e.g. Natania). Această tendință de prescurtare familiară apare înainte de exil, dar devine dominantă după aceea, în epoca persană.

Cazul Iochebed

Un singur nume menționat înainte de Sinai este suspect de a fi fost construit cu Numele sacru: Yokébed (Ex 6:20; Nu 26:59), numele mamei lui Moise. Dar există mai multe motive pentru care cred că „Io” de la Iochebed nu este de la numele sacru, ci are altă explicație. Notați următoarele:

1. prefixul este scris doar în forma scurtă YW și nu în forma clasică YHW;
2. numele este unic, nu mai apare absolut nicăieri, ceea ce ar fi straniu, dacă ar fi fost un nume yahwist.
3. Faptul că se menționează nume tradiționale levitice cu prefixul „El”, care au și corespondent cu prefixul „Yahu/Yo” (Eli-șéba, Ex 6:23; Yahu-șéba, 2Rg 11:2; Yahu-șab‘at, 2Cr 22:11; vezi și paralela Eliézer, Ex 18:4 / Yo‘ezer, 1Cr 12:7), sugerează că numele inițial putea să fi fost Elikébed*, și că Moise, care i-a schimbat numele lui Hoșea în Yoșua, putea să facă la fel și cu numele mamei sale, ca gest onorific.
4. Mai plauzibil pare că particula care apare ca prefix YW- al numelui Yokébed (YW-kébed) să fie nu prescurtarea numelui sacru, ci o exclamație arhaică. Se cunoaște sub forma „ya!” (dialectal „yaw”) în limbi semitice, dar și în egipteană, corespunzătoare lui „o!” sau ”wow!”. Un nume asemănător, tot din neamul leviților este și I-kabod (1Sa 4:21), compus cu o negație rară (iy), provenită din adverb interogativ („unde”?), dar care apare și ca exclamație („vai!” Ec 10:16).

În orice caz, în ebraică…

• adj. kāḇēd / kéḇed înseamnă: „greu”, „încărcat” (Is 1:4) , „împovărat” „opresiv”, „dificil”;
• subst. kóḇed înseamnă „greutate”, povară”;
• subst. kéḇed nu se găsește în altă parte, în afară de numele Iokébed, dar comparativ cu alte substantive segolate (vocalizate în ó-e / é-e) ar trebui să aibă același sens ca și varianta kóḇed, dacă este substantiv.
• subst. kaḇod (bogăție, onoare, slavă, glorie) nu intră în discuție aici, deoarece vocalizarea este complet diferită și ar fi fost reținută, dacă la origine ar fi fost ar fi kaḇod, un cuvânt mult mai frecvent decât cele de mai sus, chiar dacă este psoibil să provină din aceeași rădăcină cu ele.

În acest caz, numele dat copilului la naștere imortaliza exclamația părinților („Ioi, ce greu!”), ca și în alte cazuri biblice de exprimare a dificultăților:

• Ben-ˀonī („fiul durerii mele”, Gen 35:18)
• ˀI-ḵəḇod („nu mai e slavă”, 1Sa 4:21),
• Yaˁbēț („care aduce chin”, 1Cr 4:9),
• Loˀ-Ruḫama („nemiluită”, Os 1:6),
• Loˀ-ˁammī („nu-i neam cu mine” Os 1:9),
• Mahēr-šalal-ḫaš-baz („Hai la pradă, sai la jaf!” Is 8:3),
• Šəˀar Yašûḇ („o rămășiță se va pocăi”, Is 7:3).

Dar indiferent cum ar fi judecată etimologia numelui Iochebed, șansele ca acesta să fie un nume teoforic sunt aproape nule! Cum să crezi că ar fi numit-o „Yahwé este povară”? Cine ar fi avut interesul să inventeze un asemenea nume, și unde mai există ceva asemănător.

Analiza noastră de până aici dovedește că numele teofore ebraice personale compuse cu prescurtări ale Numelui divin YHW apar exclusiv din epoca lui Moise și devin mai frecvente odată cu epoca regilor, urmând astfel popularitatea cultului lui YHWH în Israel. Acesta este un argument în favoarea originalității ebraice a Numelui YHWH, precum și a caracterului factual al Pentateucului. Am încredere în textul biblic, pentru că reflectă corect istoria sacră și este totodată o sursă de încredere pentru istoria seculară.  

---

NOTE DE SUBSOL

[1] Există și cazul fiilor lui David, care sunt numiți kohanim (2Sa 8:18), termen care de regulă înseamnă „preoți”, dar care, după Lege nu aveau cum să fie preoți (2Cr 26:16-21). Demnitatea preoțească era rezervată urmașilor lui Aaron. Nimeni altcineva, nici chiar dintre leviți nu putea accede la preoție, fiind oprit sub amenințarea pedepsei capitale (Nu 3:10, 38; 16:1-50; 18:17). De altfel, Septuaginta traduce aici termenul kohanim cu αὐλάρχαι (mai-mari ai Curții); Targumul traduce רברבין ravrəvin (mai mari, demnitari), ca și Peșitta (rawrəvin = boieri, mai-mari). Și, pentru a nu exista confuzie, Cronicarul, când repovestește, „traduce” termenul kohanim cu „demnitari de prim rang” (1Cr 18:17). De asemenea, există o expresie asemănătoare în Gen 41:45 („Poti-fera, preotul lui On”, adică al cetății On). Nici în acest caz nu ni se spune că ar fi fost „preotul” unui anumit zeu, deși temple și zei erau în Egipt peste tot, inclusiv în On. Mai probabil mi se pare că Iosif, a cărei religie era cunoscută de faraonul care-l ridicase la rangul de mare vizir, a fost căsătorit cu o prințesă, fiica unui prefect (nomarh, șef de „nomă”), decât cu fiica unui preot. O cetate importantă ca On (Iunu / Heliopolis), unde era și templul lui Ra, nu putea avea un singur preot, afară de cazul că s-ar fi referit la marele preot. Faptul că Iosif acceptă această relație, fără comentarii, sugerează însă mai degrabă o funcție civilă, administrativă.       

[2] Există nume arhaice, care ar părea să conțină Numele sacru: IOktan (Gen 10:25), IObab (Gen 10:29), IEHUda (Gen 29:35) și IOsef (Gen 30:24). Dar în acest caz, acel YO- / YEHU- etc. are alte origini. În cazurile Yoqtan și Yoséf este vorba de un prefix al imperfectivului, așa cum este și Ya de la Ya‘qob.  În cazul lui Iobab, Yo face parte din rădăcina verbului (y-b-b), iar în cazul Yehuda (Iuda), este vorba de un preformativ substantival arhaic (Yă-) pe lângă rădăcina w-d-y / y-d-h (a recunoaște), care la Hifil este howda (a mulțumi, a lăuda), de unde yăhuda (recunoștință, mulțumire, cf. Gn 29:35; Ne 11:17). Este o formă arhaică a cuvântului actual toda (tawdá) mulțumire.