Capitolul 7 al Apocalipsei este un interludiu între semnele revenirii lui Iisus, care apar odată cu ruperea peceții a șasea (Ap. 6:12-17) şi tăcerea misterioasă care se declanşează la ruperea peceţii a şaptea (Ap. 8:1). În realitate, întregul capitol 7 este un răspuns cu două replici complementare, la întrebarea pusă (prea târziu!) de locuitorii pământului, în acea Zi a Mâniei: „…Cine poate sta în picioare?” (Ap 6:16).

Când cei pierduţi se întreabă cine va putea rezista în ziua mâniei, ei nu fac teologie: nu se întreabă cine din istoria lumii (de exemplu, dintre morţii care vor învia) va face faţă acelei zile. Întrebarea lor exprimă sentimentul că nimeni, dintre cei vii, nu ar putea scăpa.

Sigilarea dinaintea furtunii

Ap 7:1-3 După aceasta am văzut 4 îngeri stând în cele 4 colţuri ale pământului, ţinând cele 4 vânturi ale pământului ca să nu sufle vânt pe pământ, pe mare sau peste vreun copac.

2. Şi am văzut un alt înger care se înălţa din răsăritul soarelui, având sigiliul Dumnezeului Cel Viu. El a strigat cu glas tare celor 4 îngeri cărora le-a fost dat să lovească pământul şi marea: 3. „Nu loviţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom sigila pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor!” 

Simbolistică

Scena este intenţionată a fi luată în sens figurat, deoarece ştim prea bine că patru colţuri ale pământului, sau  patru vânturi nu sunt descrieri exacte ale lumii, iar o furtună naturală nu este ceva foarte grav; furtuni au mai fost şi vor mai fi. Această furtună ocoleşte numai pe Israel, dar nu pe tot Israelul, ci numai pe cei sigilaţi cu „sigiliul Dumnezeului Cel Viu”. Ei sunt aleşi şi număraţi după criterii aritmetice, arbitrare: câte 12.000 din fiecare trib, însumând astfel 144.000. Luată în sens literal, scena este cel puţin bizară. Dacă, însă, încercăm să decriptăm simbolurile, totul capătă sens.

4 colţuri ale pământului

Expresia „cele 4 colţuri ale pământului” este de pe vremea când pământul era considerat plat, şi are în Biblie doar valoare poetică, vizând punctele cardinale.^[1] Astfel, numărul 4 devine în Apocalipsă un simbol al universalului.

4 vânturi ale pământului

În lumea biblică, „cele 4 vânturi” sunt vânturile naturale care suflă din cele 4 puncte cardinale, de aceea expresia este adesea echivalentă cu cele 4 puncte cardinale.^[2]

Vântul este o metaforă clasică a războiului şi a altor judecăţi divine.^[3] Imaginea indică o stare de război şi de necaz universală (vezi Dan 7:2-3), descriind marea strâmtorare care trebuie să aibă loc înainte de sfârşit, cu toate ororile celor şapte plăgi ale Apocalipsei.^[4] Comparând această imagine cu prima ei apariţie în Daniel 7, unde se referă la permanenta şi universala înclinaţie a omenirii spre război, de unde ies „fiarele” imperialiste, ajungem la concluzia că expresia implică o stare de război generală a omenirii, un război cu adevărat mondial căruia numai sfârşitul acestei lumi îi va pune capăt.

Patru îngeri puternici ţin în frâu puterile acestei lumi până ce robii lui Dumnezeu sunt pecetluiţi pe frunte. Popoarele lumii sunt nerăbdătoare pentru conflict, dar sunt ţinute în frâu de către îngerii lui Dumnezeu. Când această putere restrictivă va fi dată la o parte, va veni un timp de necaz inimaginabil. Vor fi inventate instrumente de război mortale. Vase cu încărcătura lor vie vor fi înmormântate în adâncul cel mare. Toţi aceia care nu au Spiritul adevărului se vor uni sub conducerea agenţilor satanici, dar ei încă vor fi ţinuţi sub control până va veni timpul marii bătălii de la Har Magheddon. (7BC 967 (1900).

4 îngeri

Sunt prezenţi în această scenă 4 îngeri numai pentru că sunt exact 4 colţuri ale lumii. Iar dacă acestea sunt simboluri ale universalității şi nu „colţuri” sau „vânturi” reale, atunci cei 4 îngeri simbolizează pe toţi agenţii cereşti care ţin sub control pericolul furtunii universale.^[5]

În Daniel 10 întrevedem în spatele istoriei universale o altă istorie, a luptei nevăzute dintre forţele astrale aliniate de partea Dumnezeului lui Israel şi cele care patronează împărăţiile „neamurilor”.^[6]

Eforturile depuse în favoarea păcii şi a drepturilor omului nu sunt o simplă afacere terestră. Ele sunt coordonate de dincolo, de îngerii lui Dumnezeu. Manevrele mafiote, religia politizată, ideologiile antireligioase, interesele provocatoare de război, de ruină morală şi economică, sunt afacerea diavolului care se pregăteşte să arunce lumea în catastrofa totală. Singură, raţiunea nu poate ţine sub control forţele răului, cu atât mai mult cu cât reprezentanţii dreptăţii sociale şi ai celei spirituale sunt adesea în complicitate cu elementele răului.

Pământul, marea, copacii

Dacă în Daniel 7, cele 4 vânturi izbucnesc pe „marea cea mare” – simbol al popoarelor agitate ale lumii^[7] –, aici furtuna stă gata să se năpustească şi asupra „pământului”, ameninţând în primul rând „copacii”. Este natural ca un uragan să ameninţe vegetaţia, dar dacă avem de-a face cu o furtună figurată – o furtună a urgiilor divine şi a unui război cu adevărat mondial – , atunci şi aceste elemente trebuie să fie simbolice. Dacă marea reprezintă „neamurile” veşnic agitate, atunci pământul, prin contrast,  trebuie să fie poporul lui Dumnezeu. Israel este „ţara” sau „pământul”^[8], un liman pentru toţi cei ameninţaţi de urgia păgânismului. În accepţiune nou-testamentală, aşa cum vom vedea mai jos, poporul lui Dumnezeu este, însă, Biserica, iar nu o etnie care descinde biologic din Avraam. Nu în sens confesional sau instituţional, ci în sens spiritual. Israelul lui Dumnezeu include pe toţi cei care s-au dedicat lui Christos. Dezastrul este pe cale de a se abate şi asupra acestor „adevăraţi iudei”.

Menţionarea copacilor (v. 1.3) este semnificativă. Arborii, ornamentali sau fructiferi, dătători de oxigen şi de hrană, aceste vârfuri ale vegetaţiei, sunt primii ameninţaţi de furtună. După Apoc 9:4, vegetaţia pământului simbolizează pe oameni, ca indivizi, ceea ce sugerează că arborii reprezintă persoane proeminente.^[9] Dacă există o diferenţă între pământ şi mare, atunci copacii aceştia trebuie căutaţi în limitele împărăţiei spirituale a Domnului. Şi nu trebuie să ne mirăm că ei sunt primii ameninţaţi de furtună. Judecata divină începe cu cei mai favorizaţi.^[10]

Un Înger răsărind ca soarele

Apariţia acestui Înger ilustrează grija lui Dumnezeu pentru poporul Lui, ultima şi deplina manifestare a harului.^[11] Răsăritul este locul de unde apare soarele şi direcţia spre care se închinau evreii din imperiu – cu faţa spre Ierusalim, spre Templul ruinat. Autoritatea Îngerului este autoritatea lui Dumnezeu, deoarece poartă cu El sigiliul lui Dumnezeu.^[12] El poate fi o reprezentare a Domnului Christos în misiunea Sa cerească, asemenea Îngerului din cap. 10. Aceasta nu exclude, însă, identificarea Lui cu toate forţele lui Dumnezeu (Biserica, îngerii) care acţionează pe pământ în vederea aceluiaşi scop.

Solul Domnului care răsare ca soarele, asemenea Celui din profeţia lui Maleahi (3:1, 4:2) este Christos într-o „venire” spirituală, adică în revărsarea deplină a Spiritului Sfânt – care este una cu Christos.^[13]

Sigiliul Dumnezeului cel Viu

Sigiliul lui Dumnezeu este, adesea, o metaforă a confirmării şi împuternicirii divine, al cărei agent este Duhul Sfânt.^[14] Sigiliul evocă următoarele sensuri şi funcţii:

• Semn, siglă, simbol
• Nume, autoritate (numele unei autorităţi)^[15]
• Atestare (recunoaştere, ştampilă)
• Apartenenţă (proprietate)
• Imuabilitate (neschimbare)
• Inviolabilitate (protecţie)
• Garanţie (gir)

Examinând uzul figurat al acestor expresii în Biblie, observăm că metafora semnului pe frunte sau pe mână evocă Legea divină şi, în mod special, o zi de sărbătoare (Ex 13:9.16),^[16] iar Sabatul, memorialul Dumnezeului Creator este, prin excelenţă semnul lui Dumnezeu (Ex 31:17-18). Apocalipsa îl numeşte sigiliul Dumnezeului cel Viu – o referire directă la Iahwé, Dumnezeul Creator şi Mântuitor, în contrast cu zeii falşi, cu idolii şi cu morţii (Gen 16:14, Ier 10:10, Dan 6:20.26-27, 2Cor 6:16, 1Tes 1:9, 1 Tim 4:10), Cel „Care a făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele” (FA 14:15), Cel Care a rostit Legea pe Sinai (Dt 5:26, 2Cor 3:3).^[17]

În Apocalipsă, Dumnezeul Cel Viu este:

• Christos, care a murit, dar „este viu în vecii vecilor” (1:18),
• Dumnezeul Creator şi susţinător al universului (4:9-11),
• Cel Veşnic, Creatorul şi Răscumpărătorul (5:14),
• Cel „Care a făcut cerul, pământul şi marea” (10:6),
• Dumnezeul Judecător, care trimite cele şapte plăgi (15:7).

Singura poruncă din Decalog care Se referă la Cel Care „a făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele”, este porunca Sabatului (Ex 20:11).

Viziunea chivotului legământului (Ap 11:19) dată lui Ioan, este foarte elocventă în acest context, ca şi faptul că întreaga descoperire a Apocalipsei s-a făcut în singura zi care îşi merită numele de Ziua Domnească (Ap 1:10).^[18]

Tema închinării la Cel „Care a făcut cerul, pământul, … marea” este accentuată şi în ultima invitaţie universală la pocăinţă (14:6-7), avertizând împotriva primirii „semnului Fiarei” (14:9-11) şi proclamând poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus (14:12). Respectarea poruncii sâmbetei este bine aleasă de Dumnezeu ca test escatologic, deoarece:

1. Sabatul este un semn al autorităţii divine supraraţionale, asemenea testului protologic din Geneză (2:16-17).
2. Sabatul este cea mai veche instituţie religioasă (Gn 2:1-3).
3. Sabatul este indicatorul acelei căi a mântuirii despre care Iisus a spus că „vine de la evrei” (In 4:22) după cum şi Christos, după trup, a fost şi a rămas evreu.
4. Sabatul este Ziua Domnească, a Logosului Creator şi Mântuitor, Christos (In 1:1-3.14), având o semnificaţie neschimbătoare şi completă, deoarece Creatorul este singurul Dumnezeu care poate mântui;
5. Sabatul este o ilustraţie vie a odihnei mântuirii prin credinţa în harul lui Dumnezeu și în faptele Lui meritorii, în contrast cu religia faptelor noastre meritorii (Ev 4:9-11, 3c.4-5).
6. Sabatul este un semn vizibil şi polarizant în societate, implicând purtarea adevăratei cruci „în fiecare zi”, câştigarea existenţei în condiţii adesea defavorabile; este comoara săracilor Domnului (Lc 9:23, Ap 13:16-17, Dt 8:2-3), învăţarea adevăratei libertăţi pentru cei robiţi muncilor sau persecutaţi, experimentarea egalităţii sociale şi a armoniei culturale în închinare și o pregustare a raiului.
7. Sabatul este semnul că aceeaşi mântuire oferită evreilor se extinde şi asupra neevreilor (Is 2:3; 51:4), este simbolul acelei teologii biblice care leagă împreună prima tablă a legământului (a obligaţiilor religioase) cu a doua tablă (a obligaţiilor morale sociale), care uneşte cele două legăminte şi cele două testamente; care strânge pe evrei şi neevrei într-un singur trup. Astfel „neamurile” sunt primite în acelaşi legământ (Is 56:1-8, 2:3, 49:6-7, 66:19-23), ceea ce s-a împlinit în parte, prin misiunea apostolilor (FA 13:14.42.44, 16:13.20-21, 17:1-2, 18:3-4), dar trebuie să se împlinească total în ultimele zile ale acestei lumi. Nu degeaba, „omul fărădelegii” a încercat să schimbe acest plan (Dan 7:25, Ap 14:6-7.12).

Sigilarea aceasta cuprinde şi aspecte spirituale, interioare (2Cor 1:22, Ef 1:13, 4:30), deoarece Duhul Sfânt este Acela care scrie legea divină în inimă (2 Cor 3:3, Ev 8:10-13). Ea este prefigurată de însemnarea cu sângele Mielului din noaptea Exodului (Ex 12:5.7-13, Ap 15:3) şi de „semnul Tau”^[19] scris pe fruntea celor ce mijloceau pentru Ierusalim înainte de a fi distrus (Ez 9:1-11). Sigiliul mai este numit şi Numele lui Dumnezeu şi al Mielului pe frunte (Ap 14:1)^[20], deoarece în orice sigiliu, proeminent este numele autorităţii emitente, indicând proprietatea. Cei ce au „fruntea” pecetluită astfel sunt singurii atestaţi de Dumnezeu ca proprietatea Lui inviolabilă în timpul marilor calamităţi finale. ^[21]

Numărul şi identitatea celor sigilaţi

Dacă în primele trei versete ale capitolului 7, Ioan descrie ce a văzut, în următoarele cinci redă ceea ce a auzit referitor la cele văzute.

Simbolistică

În această atmosferă poetică, simbolică, trebuie să ne întrebăm foarte serios dacă merită să forţăm logica istorică şi spirituală, numai pentru a salva o interpretare literalistă a identităţii şi numărului celor 144.000.

Identitatea lui Israel

Fie că spunem „Israel”, sau „cele 12 seminţii”, sau „iudeii” sau „cei circumciși”, sau „fiii lui Avraam”, atât Apocalipsa cât şi alte cărţi ale Bibliei folosesc aceste expresii nu numai în sens literal, ci şi în sens figurat (spiritual), referitor la adevăraţii credincioşi, indiferent de etnie sau rasă.

Israelul lui Dumnezeu (cei „circumcişi”), sunt toţi cei pe care El i-a făcut fiinţe noi, care ascultă de poruncile Lui în credinţă şi iubire (vezi 1 Cor 7:19, Gal 5:6, 6:15). Aceştia sunt adevăraţii iudei (vezi Ap 2:9, 3:9). Petru îi vede ca străini în ţările Diasporei (1Pt 1:1), iar Iacov, scriind tuturor creştinilor îi numeşte poetic, „cele 12 seminţii împrăştiate” (Iac 1:1).^[22] Cei sigilaţi sunt urmaşi ai lui Christos (Ap 14:1-2). În Ierusalimul ceresc, măsurat după numărul lor (12 şi multipli de 12), vor intra evrei şi neevrei, fără deosebire (Ap 21:16-17.24.26).

Numirea celor 12 triburi, de asemenea, nu este un indiciu al apartenenţei trupeşti la Israel, ci dimpotrivă. Cele 12 seminţii nu mai există de multă vreme, deoarece majoritatea lor s-au amestecat de mult cu păgânii, în timp ce iudeii, leviţii şi un număr neglijabil de beniamiţi şi efraimiţi etc., s-au amestecat între ei încă din primul mileniu creştin, devenind o singură seminţie. Orice încercare de a eluda acest fapt istoric duce la absurdităţi.

Israeliţii sunt numiţi aici „robii Dumnezeului nostru”. Rob al lui Dumnezeu este un titlu de nobleţe. Aşa au fost numiţi marii profeţi şi chiar Mesía Însuşi (Is 52:13; FA 3:13.26; Ap 15:3). Sclavii sunt cumpăraţi, răscumpăraţi, moşteniţi, ei sunt proprietatea stăpânului şi au datoria de a asculta de ordinele lui şi de a-l sluji. În sens religios, închinătorii devotaţi ai unui zeu erau numiţi în antichitate „robi” ai acelui zeu.^[23] Expresia „Dumnezeul nostru” indică opoziţia categorică a Cerului faţă de alţi domni şi dumnezei răsfăţaţi de religiile lumii, şi totodată ataşament colectiv faţă de Dumnezeu.^[24] Mai arată şi identificarea fiinţelor cereşti cu credincioşii de pe pământ.^[25]

Israelul lui Dumnezeu sunt cei „scrişi în carte,”^[26] o Biserică duhovnicească, dincolo de orice graniţă confesională sau instituţională. Orice alt tip de descendenţă sau succesiune este o moştenire iluzorie şi perisabilă.

Nume şi numere

Numele şi numerele din acest pasaj au un rol figurat, evocator. Israel indică luptă (Gen 32:28). Prezenţa lui Iuda în fruntea triburilor era numai în formaţie de luptă,^[27] în timp ce listele civile ale lui Israel încep cu Ruben. Această seminţie a dat pe Domnul Christos, pe apostoli şi pe primii creştini. Aici este autoritatea legitimă a Israelului spiritual.

Majoritatea seminţiilor menţionate aici nu mai existau pe vremea lui Ioan. Prezenţa numelor lor şi a numerelor ataşate este doar un procedeu poetic care evocă acea obişnuită numărătoare a oştirii înainte de luptă.^[28] Este vorba de „numărarea” şi „sigilarea” unor aleşi din Israelul spiritual.

Dacă în scenariul de la ruperea peceţii a cincea am văzut, în esenţă, Judecata premilenială a sfinţilor, începând cu cei morţi în Christos, această alegere, numărare şi sigilare a celor 144.000, înainte de izbucnirea furtunii, reprezintă extinderea Judecăţii asupra acelora^[29] care vor fi martori ai revenirii lui Iisus fără să vadă moartea. Ei sunt sigilaţi ca să poată rezista în ultima luptă^[30] şi să poată sta „în ziua aceea”.

Nu toţi „israeliţii” sunt sigilaţi, ci numai câte 12.000 de fiecare seminţie – numărul unei divizii de elită^[31] pentru misiuni speciale în istoria biblică a lui Israel. Din nou o referire la luptă. Dacă este adevărat că nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel,^[32]– dar tot Israelul va fi mântuit,^[33]– este tot atât de adevărat că în această scenă nu tot Israelul lui Dumnezeu este sigilat: numai 12.000 de fiecare seminţie, adică 12.000 × 12 = 144.000. Aşadar, 144.000 este un număr figurat, pentru că este produsul a două numere figurate (12 × 12.000).^[34] Participarea la acest număr este deschisă pentru toţi.^[35]

Numărul egal din fiecare seminţie arată că toţi sunt recrutaţi după aceleaşi criterii: cei care sunt gata ca Dumnezeu să le poată da victoria. Dacă pentru mântuire sunt întotdeauna prea puţini, pentru luptă poporul este încă prea mult (Jud 7:2.4). Această ultimă luptă se încheie cu victoria finală a Călăreţului de pe calul alb din Ap 6:1-3; 19:11-17.^[36]

Timpul sigilării

Timpul sigilării, al reţinerii furtunii, este acea puţină vreme la care se referă Apocalipsa 6:11. Dacă furtuna aceasta universală simbolizează timpul răzbunării divine, al judecăţilor trimise sau permise de Dumnezeu, acest timp este de drept numai după începutul Judecăţii (după 1844) şi, de fapt, chiar după judecarea celor morţi.^[37] Dacă viziunea sigilării răspunde la ultima întrebare din capitolul 6, ea se aplică la un scurt timp dinaintea celor 7 plăgi, când credincioşi din ultima generaţie vor fi înzestraţi de Dumnezeu ca să stea în picioare.

Iniţial îngerii ţin cele 4 vânturi, apoi aflăm că au primit dezlegare să vatăme pământul, marea etc. Sigilarea are loc într-un ultim efort de reţinere a marii furtuni, în urma unui ordin ceresc de urgenţă, după ce îngerilor le fusese dat să vatăme pământul şi marea. Sigilarea, odată cu ultima avertizare (Ap 14:8-12, 18:1-5), are loc într-un timp foarte dificil.^[38] Este timpul spre care deja alunecăm.

Pentru mulţi credincioşi, capitolul 7 al Apocalipsei conţine cel mai incitant subiect. Aceasta, probabil, din cauza fascinaţiei numărului 144.000. Alţii, dimpotrivă, sunt speriaţi de acest număr „calíc”, citit în mod literalist.

Probabil, însă, cei mai mulţi dintre noi ne gândim la numărul „magic” ca fiind o afacere strictă a lui Dumnezeu, care nu ne priveşte de loc, pentru alegerea arbitrară a unei „elite” de care El are nevoie, de dragul unui număr frumos, rotund și simbolic. Nouă, însă, nu ne place să fim atât de rotunzi, sau, oricum, simţim că nu putem fi. Numai gândul că am putea fi puşi pe roata olarului şi rotunjiţi, ne înspăimântă. Cei 144.000 intră în Rai cu nota 10, dar, poate că Dumnezeu are un loc şi pentru cei cu note între 5 şi 9, gândim noi. Astfel, speranţele noastre, se agaţă de a doua „categorie” din capitolul 7: marea mulţime („gloată”). Acolo încap toţi, la prima vedere, deoarece cântecul lor arată că mântuirea lor se datorează numai şi numai lui Dumnezeu şi Domnului Christos.

Avem, însă, mare nevoie să ştim dacă logica noastră este corectă în această socoteală. Fiindcă, dacă mulţimea „nenumărată” a biruitorilor are aceeaşi identitate cu modesta trupă „numărată” a celor 144.000, nu mai putem găsi refugiu în nici o „gloată”. De fapt, toată Apocalipsa vrea să ne înveţe că „sângele Mielului” este singurul refugiu. Chiar sigiliul lui Dumnezeu, semnul Său special (Sabatul), nu este decât o dovadă exterioară a alegerii acestui refugiu – odihna credinței, a mântuirii numai „prin sângele Mielului”.

O mulţime nenumărată înaintea Tronului

Ap 7:9. După acestea, m-am uitat şi, iată, era o mare mulţime pe care nu putea s-o numere nimeni, oameni din toate neamurile, seminţiile, popoarele şi limbile, care stăteau în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini 10. şi strigând cu glas tare:
„Mântuirea este a Dumnezeului nostru, Care şade pe tron, şi a Mielului!” 
11. Şi toţi îngerii stăteau pretutindeni împrejurul locului unde se afla tronul, Bătrânii şi Cele Patru Fiinţe. Ei s-au aruncat cu feţele la pământ înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, 12. zicând:
„Amin! Dumnezeului nostru Îi aparţin: lauda, slava, înţelepciunea, recunoştinţa, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor ! Amin !”

Exerciţiu de interpretare

Nu este greu să observăm că scena văzută de Ioan se petrece în acelaşi cadru introdus în capitolele 4-5, iar liturgica^[39] acestei scene de sanctuar ceresc este foarte asemănătoare cu cea din capitolul 5:8-14. Dar există şi unele deosebiri semnificative, care ne pot ajuta în interpretarea acestei scene:

În scena introductivă, primul şi ultimul cuvânt îl au Cele 4 Fiinţe şi Cei 24 de Bătrâni, cântând o cântare nouă, închinându-se cu harpe şi tămâie. După ce aceştia, care formează cercul cel mai apropiat de Tron, dau tonul, cântarea cea nouă este preluată de miliardele de îngeri care formează cel mai larg cerc în jurul Tronului. Lauda acestora este înşeptită, atribuind Răscumpărătorului: 1. puterea, 2. bogăţia, 3. înţelepciunea, 4. tăria, 5. cinstea, 6. slava şi 7. lauda (Ap 5:12). Ecoul cântării este preluat, apoi, de toate fiinţele din Univers, inteligente sau, doar, animale, care laudă pe Tatăl şi pe Fiul, atribuindu-le în egală măsură şi pentru veşnicie,  4 virtuţi regale: 1. lauda, 2. cinstea, 3. slava şi 4. stăpânirea (5:13).

Dacă în scena introductivă nu sunt încă prezenţi mântuiţii, (cu excepţia Celor 24 de Bătrâni, dacă aceştia sunt, într-adevăr, pământeni!), în scena triumfului din capitolul 7:9-17, pământenii salvaţi sunt în centrul atenţiei vizionarului. Ba, încă, ei sunt aceia care dau tonul cântării, aici. În scena introductivă, tot universul jubila pentru posibilitatea salvării oamenilor din toate neamurile, limbile, rasele, etc., prin sângele Mielului răscumpărător. Dar în această scenă, ei sunt de faţă la sărbătoare. Au venit.

Dacă în scena introductivă şi în alte asemenea scene liturgice cereşti, ni se vorbeşte despre tămâie şi lire cu şapte coarde,^[40] aici vizionarului nu i s-au arătat asemenea lucruri. Singurele instrumente care acompaniază glasurile puternice ale mântuiţilor, în scena triumfului din capitolul 7, sunt ramurile de palmier şi hainele albe. Acestea au rolul de a evoca Sărbătoarea Corturilor, al cărei antitip se va împlini atunci când tot Israelul lui Dumnezeu, cuprinzând şi „neamurile” mântuite, va sărbători, în cer, întoarcerea acasă.^[41]  Ramura de palmier (finic, curmal) era un simbol al victoriei, al triumfului, al graţiei şi rezistenţei, al regalităţii divine, al conducerii^[42]

Palmierul

Cunoscut în zonele nordafricane şi sud-vest-asiatice, în Babilonul antic ca şi în Irakul de astăzi, creşte până la 18 m în înălţime, având ramurile (frunzele) de c. 3 m şi făcând 200-1000 fructe în fiecare ciorchine, un ciorchine atingând în greutate până la 12 kg., iar produsul anual al unui singur pom, fiind de până la 270 kg. de fructe. Aduce rod începând cu al optulea an de viaţă, ajunge la maturitate pe la 30 de ani şi intră în declin pe la 100 de ani…

În multe ţări, curmalul este principala bogăţiei şi principalul aliment, 58 % din fruct conţinând zahăr natural, 2 % conţinând grăsimi, proteine şi minerale. Se pot mânca fără nici o preparare, se pot conserva, se pot prefabrica în zahăr, se pot transforma în băutură proaspătă sau fermentată. Din cozile şi frunzele lui se împletesc obiecte de uz casnic, iar în zonele mai rece, unde nu poate rodi, este utilizat ca plantă ornamentală. Din palmier se mai scoate şi ulei pentru diferite utilizări, alimentare sau cosmetice. Când părinţii, în antichitate, dădeau fetiţei lor numele Tamar, acesta este exact numele speciei de palmier numit, în greacă, foinix (pom fenician) de unde şi cuvântul nostru demodat, finic (curmal). 

Dacă în Biblie sunt mai frecvent pomenite viţa, smochinul, măslinul, cedrul, chiparosul şi altele, este pentru calităţile lor reale, într-adevăr. Dar între acestea şi palmieri există o deosebire uluitoare. În timp ce primele depind de ploi sau de îngrijirea omului, palmierul se înalţă graţios în cele mai diverse locuri din zonele tropicale: din câmpii până în munţi şi din deşert până în junglă. Rădăcinile lui, lungi şi întreţesute în subteran îi asigură hrana, tulpina lui care se înalţă mereu îşi păstrează aceeaşi grosime şi este străbătută de o extraordinară reţea de vase prin care circulă seva.^[43] Un pom atât de frumos şi de folositor, care oferă omului atât de multe, dar este deprins să trăiască şi în cele mai aride locuri, este un miraculos simbol al generozităţii lui Dumnezeu, pe de o parte, şi al unei adevărate vieţi de creştin, pe de altă parte. Dacă pe pământ ai dus o viaţă de scaiete sau de nu ştiu care plantă carnivoră, pretenţioasă şi pe cale de dispariţie, dacă te ofileşti şi te usuci în condiţii mai grele, asemenea pomilor de rând, cum îţi vei putea flutura ramura de palmier, ca simbol al biruinţei, în ziua marelui triumf?

Haine albe

Celălalt simbol proeminent din acest capitol este veşmântul alb. La prima vedere, n-ar fi nimic deosebit, deoarece hainele albe, acele cămăşi de in, erau îmbrăcămintea obişnuită la evrei şi la multe alte popoare antice. Bătrânii noştri le-au lăsat cu greu, nu chiar de multă vreme.. Dacă unii purtau, uneori şi anumite culori, preoţii, trebuiau să poarte întotdeauna haine albe, curate, de in. Dar oricât de albe ar fi fost, sau tocmai pentru aceea, în praful şi sudoarea zilelor se înnegreau destul de repede. Era nevoie să fie adesea spălate, şi Înţeleptul spunea că trebuie să fie albe în orice vreme.^[44] Cu atât mai mult înainte de o sărbătoare, chiar şi cel mai puturos oriental trebuia să fie văzut în alb curat. Jegul şi mirosul de piele acră sau afumată, puteau fi scuzate în zilele de lucru. La babilonieni, veşmintele albe indicau o ocazie festivă, în timp ce culorile roşu-închis, maro şi negru, indicau doliu. Cei ce comiteau unele delicte erau obligaţi să poarte veşminte murdare, ca să capete îndurare. Penitenţii trebuiau să poarte haine de sac, iar în anumite zile era chiar interzis să se poarte haine albe sau noi. Însă pentru sărbători, şi babilonienii erau de acord că veşmintele trebuie să fie albe, curate, proaspăt spălate.^[45] 

Această simbolistică este în consonanţă cu aceea a „veşmintelor” purtate de fiinţele cereşti sau de candidaţii^[46] la cer, în viziunea biblică (Mt 17:2, Mc 9:3, 16:5, FA 1:10, Ap 4:4, 6:11, 15:6, 19:7-8.14). Nu întâmplător, Martorul Credincios face reclamă la veşmintele cereşti, la uşa ultimului „înger” bisericesc, un înger gol, care pare să fie şi surd: Ap 3:18. Amintiţi-vă, că laodiceenii aveau turme de oi negre şi se mândreau cu stofele lor de un negru rar. În această scenă secundă a capitolului 7, ni se explică de ce mulţimea acestor răscumpăraţi poartă haine albe (v.14). Ei le-au spălat, albindu-le „în sângele Mielului”. Jertfa ispăşitoare a Domnului Iisus este suficientă pentru curăţirea celui mai negru păcat şi pentru asigurarea unui vizibil caracter ceresc, sărbătoresc. Albul este alb, pentru că substanţa reflectă toate razele luminoase care cad pe ea, în timp ce negrul absoarbe totul. Puritatea sau dreptatea spirituală constă în slujire neegoistă, din iubire. 

Contraste edificatoare

Să urmărim, pentru început, următoarele contraste şi deosebiri din expunerea dramatică a lui Ioan:

• Dacă în prima scenă din capitolul 7 avem câţiva aleşi (144000), în a doua scenă avem o mare mulţime.
• În prima scenă sunt credincioşi număraţi, în a doua sunt nenumăraţi.
• În prima scenă sunt din Israel (evrei), în a doua sunt din orice neam, limbă şi popor (neevrei).
• În prima scenă sunt din cele 12 seminţii; în a doua sunt din orice seminţie.
• Cei din prima scenă aparţin lui Dumnezeu, având sigiliul Lui; cei din a doua scenă aparţin Mielului (v. 10.14.17).
• În prima scenă, condiţia salvării este sigiliul divin; în a doua, hainele albite în sângele Mielului (v. 14).
• În prima scenă, profetul aude despre cei 144.000; în a doua, el vede o mare mulţime.
• Prima scenă are loc pe pământ, a doua înaintea Tronului în cer.
• Prima scenă se petrece înaintea izbucnirii „furtunii”; a doua, după necazul cel mare (v.14).

Reprezintă, oare, aceste contraste, două categorii de mântuiţi? Înainte de a ne grăbi cu răspunsul, ar fi bine să le recitim. Sunt, oare, acestea, două categorii distincte? În acest caz nu avem voie să le amestecăm caracteristicile. Sau, mai degrabă, reprezintă două din multele scene ale Apocalipsei descriind pe aceiaşi biruitori din ultima generaţie, – în locuri diferite, în momente diferite, în limbaj diferit, – dar pentru a răspunde la aceeaşi întrebare presantă de la sfârşitul capitolului 6?

Identificarea mulţimii

Ap 7: 13. Unul dintre Bătrâni m-a întrebat:
„Cine sunt, oare, aceşti oameni îmbrăcaţi în haine albe, şi de unde au venit?” 
14. „Domnul meu”, i-am răspuns, „tu ştii!” Atunci el mi-a zis:
„Aceştia sunt cei veniţi din Necazul cel Mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. 15. De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi Îi slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. 16. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai bate nici soarele, nici vreo altă dogoare, 17. fiindcă Mielul, Care este în mijlocul tronului, îi va paşte şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii. Şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” 

Că identificarea acestei mulţimi este importantă, ni se arată prin întrebarea cercetătoare a unuia din Cei 24 de Bătrâni. Nu avea nevoie Cerul să se informeze de la Ioan, dar era necesar ca atenţia lui Ioan să fie atrasă asupra identităţii acestora: cine sunt ei şi de unde vin? Dacă ar fi fost vorba de mulţimea tuturor mântuiţilor în general, precum şi faptul că vin de pe pământ, fiecare din necazul lui, nu era nevoie de nici o întrebare. Dar, în timp ce Ioan a ridicat, candid, din umeri, noi ne grăbim să răspundem, adesea, înainte de a auzi răspunsul ceresc:

• Ei vin din Necazul cel Mare(v. 14)
• Ei vor sluji zi şi noapte în Templul lui Dumnezeu (v. 15)

Necazul cel Mare

În toată literatura biblică, Necazul cel Mare are un singur sens: teribila şi unica strâmtorare prin care va trece lumea şi, într-un sens special, poporul lui Dumnezeu, imediat înainte de venirea Domnului (Dan 12:1, Mt 24:21, Mc 13:19, Lc 21:23-27). Apocalipsa îl descrie în diferite moduri, cea mai apropiată descriere fiind aici, furtuna universală de la începutul capitolului 7. Pe de altă parte, expresiile din v. 16-17, menţionând foamea, setea, dogoarea soarelui şi altele¸ deşi sunt, în realitate, o citare din Is 49:10, unde este vorba despre oile Domnului (Israel), are o specială aplicaţie la timpul celor şapte urgii, când prefacerea apei în sânge şi alte calamităţi vor prăbuşi lumea într-o foamete şi sete cumplită, după care, soarele va dogori cu o mare arşiţă (Ap 16:8-9).^[47]

Dacă această mare mulţime vine din necazul cel mare, şi dacă numai cei 144.000 sunt sigilaţi pentru a trece prin acel timp; dacă, potrivit expresiei din capitolul 14, nimeni altcineva, nu poate învăţa cântarea celor 144.000, fiindcă numai ei au trecut prin experienţa acelui timp grozav, atunci singura posibilitate logică rămasă, este să admitem că marea mulţime din cer, din această scenă, nu este alta decât oştirea sigilată a Israelului lui Dumnezeu, aflată pe pământ în prima scenă.^[48]

Fără îndoială, scenele Apocalipsei ne pot servi, pentru scopuri practice, spirituale, într-un sens mai larg. Credincioşii din toate timpurile s-au identificat cu mântuiţii din scenele Apocalipsei, aşa cum s-au identificat şi cu destinatarii epistolelor Noului Testament. Dar, din punct de vedere al exegezei profetice, apocaliptice, dacă ne interesează care este mesajul special (şi nu doar general) al acestor viziuni, realitatea este că majoritatea scenelor de triumf prezintă în mod exclusiv pe biruitorii din ultima generaţie. Lucrul acesta devine deosebit de semnificativ, prin faptul că, începând cu prima generaţie creştină, credinţa în revenirea  lui Iisus în curând (adică în acea generaţie) a fost prezentă printre adevăraţii credincioşi. Şi era o credinţă legitimă, întemeiată pe făgăduinţa lui Iisus (Mt 24:14.34), însă condiţionată (2Pt 3:11-12).

Faptul că despre aceşti biruitori îmbrăcaţi în alb ni se spune că vor sluji zi şi noapte în Templul lui Dumnezeu (v. 15), este derutant, la prima vedere, fiindcă Ioan ne spune că în Noul Ierusalim n-a văzut nici un Templu (Ap. 21:22).^[49]

Concluzia noastră cea mai importantă, la capitolul 7 este că acesta, prin amândouă părţile lui, răspunde clar la o singură întrebare: Cine, dintre cei pe care-i va găsi în viaţă revenirea lui Iisus, va putea sta în picioare în acea Zi Unică? Răspunsul criptic, din prima parte, este că, trebuie să fii un Israelit, dintr-o seminţie acceptată, apoi trebuie să fii ales şi sigilat, fiindcă nu tot Israelul va fi sigilat, ci numai câte 12.000 din fiecare seminţie. A doua parte are rolul de a explica pe prima, şi spune că, pentru a trece prin necazul cel mare şi a sta în picioare în ziua aceea, poţi fi din orice neam şi de orice limbă, că numărul poate fi oricât de mare, încât nimeni să nu-l poată socoti, dar trebuie pentru aceasta să ai „haine albe”: să le păstrezi curate şi să le speli mereu… „în sângele Mielului”.

Această ultimă metaforă, arată că jertfa lui Iisus nu poate fi de mare folos dacă nu o aplicăm la viaţa noastră, adică dacă nu o acceptăm prin credinţă, atât pentru iertarea păcatelor trecutului, cât şi pentru biruinţa asupra defectelor noastre de caracter. Noi trebuie să ne spălăm hainele. Dar nu cu detergenţii legalismului, perfecţionismului sau ai falsei evanghelii, ci cu sângele lui Iisus. Aceasta este condiţia esenţială pentru primirea sigiliului lui Dumnezeu.  

---

NOTE

[1] Is 11:12, FA 10:11, Apoc. 20:8.

[2] Ier 49:36, Dan 7:2, 8:8, 11:4, Zah 2:6, 6:5, Mat 24:31, Zah 6:5, Mat 13:27, 1Cr 9:24.

[3] Is 27:8, Ier 4:11-13, 49:35-37, Iov 4:9, 30:22, Mat 7:27. „Totul în lume este într-o stare de agitaţie. Neamurile sunt mâniate şi se fac mari pregătiri de război. Un neam se ridică împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii.  Ziua cea mare a lui Dumnezeu vine în grabă mare. Dar cu toate că neamurile îşi recrutează forţele pentru război şi vărsare de sânge, porunca dată îngerilor este încă în vigoare, ca să ţină în frâu vânturile până când slujitorii lui Dumnezeu sunt sigilaţi pe frunte.” (E. White, RH 1909-01-28, 1910-11-17).

[4] Dan 12:1, Mc 13:19, Ap 7:14, Ap 15-19, prefigurat de exilul babilonian: Ier 30:7.

[5] Comp. cu cei 4 heruvimi din Ap. 4.

[6] Dan 10:13.14.20.21. Şi Noul Testament se referă la îngerii care ţin în frâu forţele distructive, slujind împărăţiei lui Dumnezeu. Ev 1:14, Mt 4:11, 26:53, 1Pt 3:22, FA 5:19, In 1:51, Rom 8:38, Ef 2:2, 6:12, 3:10, Col 1:16, 2:10.15, Ap 12:7-9, 14:18, 15:1, 16:5, 21:9.12, In 14:30, 12:30, 16:11, 2Cor 4:4.

[7] Is 17:12-13.

[8] Pr 2:22, Ier 22:29. În ebraică, éreţ = pământ sau ţară.

[9] Is 7:2, 10:17-19. 33-34, 11:1, 29:17, 32:15-16, 37:24, Gen 49:22, Num 24:6, Jud 9:8-15, 2Împ 19:23, 2Cr 25:18, Ps 1:3, 37:35, 52:8, 92:12, 128:3, Pr 27:18, Iov 15:33, 24:20, CC 2:3, Ier 11:19, 17:8, Iez 17:3.22-24, 20:47, Iez 31, Dan 4:20-22, Zah 11:2, Mt 7:19, Lc 3:9, 6:43, 13:6, 23:31, Iac 3:12.

[10] Iez 9:6, 1Pt 4:17.

[11] Iez 43:2, 46:1, 47:1, Apoc 10:1-2, 18:1-3 etc.

[12] Purtătorul peceţii avea întreaga autoritate a Suveranului: 1Împ 21:8, Est 3:10.12, 8:2.8.10, Gen 41:42, Dan 6:17, Ier 22:24. Vezi şi Apoc 18:1 (mare autoritate – gr. exousía).

[13] In 14:16-18, Rm 8:9, 1Pt 1:11, 3:18-19, FA 6:3, Ef 3:19, Gal 3:1-5.14, Os 6:3 (2S 3:3-4, Ioel 2:28), Is 60:1.

[14] In 6:27, Ef 1:13, 4:30.

[15] In 6:27, Rm 4:11, Apoc 13:17, 14:11.              

[16] Vezi şi Dt 6:8, 11:18. Se ilustrează astfel rolul Paştelui iudaic, încă de la înfiinţarea lui în Egipt, pentru a comemora eliberarea lui Israel. Exodul este un tip al eliberării finale (vezi cele 7 plăgi în cap. 15-18). O evocare a Exodului este şi expresia „robii lui Dumnezeu” (v. 3), deoarece evreii sunt numiţi astfel, pentru prima dată, cu referire la Exod (Lev 25:55). Iar motivul Exodului – al răscumpărării şi eliberării – a fost adăugat şi Sabatului (Dt 5:15).

[17] Cel Viu este Dumnezeul evreilor, Cel Care a curăţit Canaanul de păgâni (Ios 3:10) şi a făgăduit „slava… care va umple tot pământul” (Num 14:20-22), Cel Care nu Se lasă batjocorit (1S 17:26.36, 25:34, 2Împ 19:4.16), Cel după Care tânjeşte adevăratul închinător (Ps 42:2, 84:2), Dumnezeul profeţiei (Ier 23:36, Dan 12:7). Dan 4:34, Os 1:10, Rm 9:26, Mt 16:16, Mt 26:63, 1Tim 3:15, Ev 3:12, 9:14, 10:31, 12:22.

[18] Gr. he kyriaké hemera. Singurul loc în care o zi poartă acest nume în Biblie (comp. Ex 20:10). În literatura de mai târziu, ziua Învierii a fost numită kyriaké (dominicus – Duminică),dar Ioan, referindu-se la ea o numeşte „prima zi” a săptămânii de lucru, fără să comenteze importanţa ei comemorativă sau liturgică (In 20:1.19.26, 21:1). Expresia „Ziua Domnească” evită formularea biblică „ziua Domnului”, care, peste tot în Bilie este „ziua Mâniei”.

[19] Pe vremea lui Ezechiel, acesta se făcea ca o cruce †. Semnificativ sau nu, totuşi Ellen White spune: „Ce este sigiliul Viului Dumnezeu pus pe frunţile oamenilor? Este un semn pe care-l pot citi îngerii, nu ochii omeneşti; fiindcă îngerul nimicitor trebuie să vadă acest semn al mântuirii. Da, inteligenţa cerească vede semnul Crucii de pe Calvar în aceia pe care Domnul i-a adoptat ca fii şi fiice ale Lui. Păcatul călcării legii lui Dumnezeu este îndepărtat. Ei au îmbrăcat „haina de nuntă” şi sunt ascultători şi credincioşi faţă de toate poruncile lui Dumnezeu. (Gospel Herald, 1902.06.11). După o idee mai veche a lui Bogdan Gheorghiţă, a trăi fără acest „teu”, înseamnă a fi ateu(a-T !).

[20] Cf. Ap. 3:12, 17:5, Ap 22:4, Ex 28:36-37.

[21] Primii care au observat contrastul dintre sigiliul lui Dumnezeu (pe frunte) şi semnul Fiarei (pe frunte şi / sau pe mână) au fost savantul Isaac Newton (m.1727) şi teologul baptist Andrew Fuller (m. 1815). Dar identificarea acestor semne a fost introdusă de Joseph Bates (1847) care a afirmat că sigiliul lui Dumnezeu este Sabatul biblic, în opoziţie cu antisabatul tradiţiei populare pe care Antichrist îl va impune omenirii prin legi, potrivit scenariului din capitolul 13.

[22] Iacov obişnuia să aplice Bisericii profeţiile despre iudei, incluzând pe păgânii care au crezut (FA 15:13-21, Am 9:11-12).

[23] Gen 50:17, Lev 25:55, Ps 79:10, 113:1, 134:1, 135:1, 1Împ 8:23, 2:Împ 9:7, 17:13, Is 54:17, 65:8-9, 13-15, Ez 38:17, Dan 9:1, Ne 2:20, FA 16:17, Rm 6:22, Ef 6:6, 1Pt 2:16, Ap 1:1, 2:20, 10:7, 19:5, 22:3.6.

[24] Ex 3:18, 8:10, Dt 4:7, 6:7, 24:17-18.

[25] Cf. Ap 12:10, 19:5-6, Col 1:16-20.

[26] Is 4:3, Fil 4:3, Ezra 2:62, 2Tim 2:19.

[27] Num 2:3, Jud 20:18, 1Cr 12:23-24, Ap 5:5.

[28] Num 26:2.22, 1Cr 12:22-37, 2Cr 26:11.

[29] Dan 5:25. Până astăzi, evreii cred că, de Roş Haşşaná (Anul Nou, c.1 oct.) sunt judecaţi, adică număraţi şi scrişi, iar de Yom Kippur (Ziua Ispăşirii, c. 10 oct.) soarta lor este sigilată. Dan 12:1d, Ap 3:5, 20:15, FA 3:19.

[30] Zah 10:3, Ps 87:6.

[31] În Bblie, acesta este întotdeauna numărul unei divizii israelite de elită (Num 31:5, Jud 21:10, 2S 17:1, 1Împ 4:21). Laturile Noului Ierusalim sunt măsurate cu acelaşi număr (12.000 stadii, stadiul fiind, de fapt, stadionul, adică spaţiul de alergări şi lupte, cf. 1Cor 9:24). Există, deci, o strânsă legătură între cetăţenia cerească şi „lupta cea bună a credinţei”.

[32] Cf. Rm 9:6. Seminţia lui Dan – una dintre cele 4 seminţii conducătoare: Iuda, Ruben, Efraim, Dan  –  care lipseşte de pe listă,  reprezintă pe falşii credincioşi, fie ei şi lideri ai bisericilor. Dan şi Efraim sunt triburile care au inaugurat idolatria în Israel (Gen 49:17-18, Lev 24:10-11, Jud 1:34-35, 5:17, Jud 7, 8, 12, 13-18, 1Împ 12:28-30, 2 Cr 2:13-14; Gen 48:49:26, Dt 33:16, 1Cr 5:1-2, Is 9:21, 11:13, Ps 78:9, Ier 4:15, 2Cr 25:7-10.13). Efraim este prezent aici sub numele memorabil al tatălui său Iosif, un frumos simbol al întoarcerii la Dumnezeu a multor apostaţi (Os 4:17, 14:8-9).  

[33] Cf. Rm 11:26-27.

[34] Dacă problema cere să înmulţeşti x hectare cu y pepeni, rezultatul nu poate fi 144.000 de nasturi !

[35]  „Să ne străduim cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să fim printre cei 144.000. Şi să facem tot ce putem să ajutăm pe alţii să câştige cerul. Trebuie să avem un intens interes în Christos Iisus, pentru că El este Mântuitorul nostru. El a venit în această lume ca să fie ispitit în toate privinţele ca şi noi, pentru a dovedi întregului universul că în această lume a păcatului, fiinţele omeneşti pot trăi o viaţă aprobată de Dumnezeu. RH 1905-03-09.

[36] Vezi Rm 16:20, Gen 3:15, Ap 12:17.

[37] Vezi explicaţiile din numerele trecute, de la Ap 6:9-11 şi Dan 8:14.

[38] „Timpul judecăţilor nimicitoare ale lui Dumnezeu este timpul harului pentru cei ce n-au avut ocazia să afle adevărul… Mâna Lui este încă întinsă pentru a mântui, în timp ce uşa este închisă pentru cei ce n-au vrut să intre. E. White, 9 T 97, rom. 112.

„…Mi s-a arătat că Dumnezeu avea copii ai Săi care nu înţelegeau şi nu păzeau Sabatul. Ei nu au respins lumina asupra lui, şi, la începutul timpului strâmtorării, am fost umpluţi cu Duhul Sfânt în timp ce ieşeam să proclamăm Sabatul mai pe deplin.” EW 33. 85 / 1847 „…Am văzut sabie, foamete, ciumă şi mare confuzie în ţară.”„… Începutul timpului strâmtorării la care m-am referit nu este timpul când plăgile vor începe să se verse, ci la o scurtă perioadă chiar înainte de a se vărsa, în timp ce Christos încă mai mijloceşte în Sanctuar. În acel timp, pe când lucrarea mântuirii se încheie, pe pământ va veni strâmtorare, neamurile se vor mânia, totuşi vor fi încă ţinute în frâu pentru a nu împiedica lucrarea celui de-al treilea înger. Atunci va veni „ploaia târzie” sau „înviorarea de la faţa Domnului” pentru a da putere marii strigări a îngerului al treilea şi a pregăti pe sfinţi să stea în picioare în timpul când vor fi vărsate cele şapte plăgi finale.” EW 85.

Dificultatea specială a timpului sigilării este legată şi de starea Bisericii. E. White compară sigilarea aceasta cu cea din Ezechiel 9 şi afirmă că ea va avea loc „în timpul celor mai mari primejdii şi al celei mai adânci depresiuni spirituale a Bisericii”.  Atunci, „mica ceată care stă în lumină va suspina şi va geme din cauza urâciunilor care se fac în ţară. Dar în mod special, rugăciunile lor se vor înălţa în favoarea Bisericii, pentru că membrii ei trăiesc în felul lumii.” 5T 209-210, cap. The Seal of God.

 „Ce faceţi, fraţilor, în marea lucrare de pregătire? Cei ce se unesc cu lumea, primesc amprenta lumii şi se pregătesc astfel pentru semnul Fiarei. Cei ce nu se încred în ei înşişi, care se smeresc înaintea lui Dumnezeu şi îşi curăţă sufletele prin ascultarea de adevăr, primesc amprenta cerească şi se pregătesc pentru a primi sigiliul lui Dumnezeu pe frunte. Când decretul va ieşi şi pecetea va fi imprimată pe frunte, caracterul lor va rămâne curat şi nepătat pentru veşnicie.

„Acum este timpul să ne pregătim. Sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus niciodată pe fruntea bărbaţilor şi femeilor necurate. Nu va fi pus niciodată pe fruntea bărbaţilor şi femeilor ambiţioase şi iubitoare de lume. Nu va fi pus niciodată pe fruntea bărbaţilor şi femeilor cu limbă mincinoasă şi inimă înşelătoare. Toţi cei care primesc sigiliul trebuie să fie fără pată înaintea lui Dumnezeu – candidaţi pentru cer. Mergeţi înainte, fraţi şi surori! Acum nu pot decât să vă scriu pe scurt despre aceste lucruri, doar cât să vă atrag atenţia la nevoia de pregătire. Cercetaţi Scripturile pentru voi înşivă ca să puteţi înţelege solemnitatea înfricoşătoare a ceasului prezent.” (2T 216).

„Lucrarea pe care Biserica n-a reuşit s-o facă în timp de pace şi prosperitate, va trebui s-o facă într-o criză teribilă, în împrejurările cele mai descurajatoare şi mai ameninţătoare. Avertizările pe care conformismul lumesc le-a adus la tăcere sau le-a înfrânat, trebuie să fie date sub cea mai îndârjită opoziţie din partea  vrăjmaşilor credinţei. În acel timp, cei superficiali şi conservativi (care nu sunt bucuroşi de redeşteptări, reforme, schimbări), a căror influenţă a întârziat continuu progresul lucrării, vor renunţa la credinţă şi vor lua în mod deschis poziţie de partea adversarilor ei declaraţi, către care de mult înclinau simpatiile lor. Aceşti apostaţi vor manifesta atunci cea mai amară vrăjmăşie, făcând tot ce le va sta în putinţă să apese şi să calomnieze pe foştii lor fraţi şi să incite indignarea împotriva lor. Ziua aceasta este chiar în faţa noastră. Membrii Bisericii vor fi testaţi şi încercaţi în mod individual. Ei vor fi aşezaţi în împrejurări în care vor fi siliţi să dea mărturie pentru adevăr. Mulţi vor fi chemaţi să vorbească înaintea forurilor înalte şi a curţilor de judecată, poate separaţi şi singuri. Experienţa care i-ar fi ajutat în această vreme de nevoie au neglijat s-o obţină, şi sufletele lor sunt împovărate cu remuşcări pentru ocaziile risipite şi privilegiile neglijate.”  (5T.463)

[39] Serviciul divin, slujba.

[40] Cf. Jastrow 648 şi Encarta, kinnora de la templu avea de asemenea şapte coarde.

[41] Lev 23:34-36. 39-43, Dt 16:13-17, Dt 31:10-11, Ezra 3:4, Ne 8:14-18, Os 12.9, Zah 14:16-21.

[42] Is 9:14, 19:15, In 12:12-15, Mt 21:8-9, 1Împ 6:29.32.38, 7:36, 2Cr 3:5, Ez 40:16. 22. 26. 31. 34. 37, 41:18-20.25-26; Ps 92:12, CC 7:7.

[43] Informaţiile din domeniul botanic sunt extrase din Microsoft Encyclopedia Encarta, art. Palm şi Date Palm.

[44] Ecl 9:8.

[45] Cf. Historical Essays from the SDA Bible Commentary, RHPA, Washington DC,  p. 111.116; Constantin Daniel, Civilizaţia asiro-babiloniană, Ed. Sport.Turism, Bucureşti 1981, p. 214-216.

[46] Cuvântul „candidat”, însemna, la origine, îmbrăcat în alb curat (candidus).

[47] Comentând acest verset, Ellen White spune: „Ei au văzut pământul devastat de foamete şi de boli, soarele având puterea să dogorească pe oameni cu o arşiţă mare şi ei înşişi au suportat necazuri, foame şi sete. Dar «nu vor mai fi flămânzi, nici nu le va mai fi sete; nici nu-i va mai dogorî soarele, nici vreo altă arşiţă».” (Tragedia veacurilor, cap. 40. „Poporul lui Dumnezeu salvat”).

[48] Este interesant de citit (inclusiv, cu referinţele biblice necesare) şi următorul text al E. G. White: „Pe marea de cristal înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc – atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu – este adunată mulţimea care a „câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei” (Ap 15:2). Cu Mielul pe Muntele Sionului, cu harpele lui Dumnezeu în mână, stau acum cei 144.000 care au fost răscumpăraţi dintre oameni; şi se aude ca sunetul multor ape şi ca sunetul unui tunet puternic ‘glasul cântăreţilor care cântau din harpele lor.’ Ei cântau ‘o cântare nouă’, înaintea tronului, o cântare pe care nici un om n-o poate cânta afară de cei 144.000 (vezi Ap 14:1-3). Este cântarea lui Moise şi a Mielului – cântarea eliberării (vezi Ap 15:3). Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate învăţa cântarea aceasta; căci este cântarea experienţei lor – o experienţă pe care nici o altă generaţie n-a avut-o până atunci. ‘Aceştia urmează pe Miel oriunde merge El’. Fiind înălţaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca ‘primele roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel’ (Ap. 15,2-3; 14,1-5). ‘Sunt cei care au venit din necazul cel mare’; (Ap 7:14) au trecut prin timpul de strâmtorare asemenea căruia n-a mai fost niciodată de când este un popor pe pământ. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov (cf. Ier 30:7), ei au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi căci ‘şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului’ (Ap 7:14). ‘În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată înaintea lui Dumnezeu’ (Ap 14:5). ‘De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Şi cel care şade pe tron va locui în mijlocul lor (Ap 7:15) 146’ ” Idem.

[49] Totuşi, în alte locuri ale Apocalipsei găsim vorbindu-se despre Templul lui Dumnezeu (Ap 3:12, 11:1.19, 15:8). Este vorba, oare, de o structură, asemenea Sanctuarului din Ierusalim? Sau, este, doar o exprimare poetică a faptului că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, asistenţi ai Marelui Preot Christos? Este legată, existenţa acestui Templu, de istoria păcatului, doar, sau va continua să existe în veşnicie? De ce nu vede Ioan nici un templu în Cetate? Ori, poate, aceştia vor sluji într-un templu afară din cetate? Sau, poate, cetatea şi templul reprezintă aceeaşi realitate? Sau nici una, nici alta, nu sunt realităţi materiale? Învăţătura Bibliei în această privinţă are nevoie de aprofundare.