Introducere

Printre cei care fac o lucrare evanghelistică bună pe internet se află Profesorul Walter Veith,[1] care a vizitat și România de vreo două ori. Activitatea lui câștigă suflete și hrănește credința multor adventiști. Profesorul Veith este un conservator, loial mesajului adventist și scrierilor E G White. La origine este universitar de profesie, specializat în zoologie, dar acum activează ca pastor evanghelist. Experiența convertirii lui, expunerile creaționiste, nutriționiste și profetice sunt sănătoase în principiu.

Există însă și unele expuneri ale lui Walter Veith, foarte apreciate de public, dar și controversate, cum ar fi teoria conspirației iezuiților și masonilor, unde profesorul întrece măsura prin afirmații, care nu pot fi controlate, sau care contrazic datele istorice. De asemenea, teoria conspirației despre manuscrisele și traducerile Noului Testament, pe care o susține, este nesănătoasă și, ca urmare, Institutul de Cercetări Biblice al Conferinței Generale i-a atras atenția asupra acestui fapt.

Manuscrise și traduceri preferate

Simplificând lucrurile, până la apariția tiparului (1440), cărțile erau scrise de mână, de copiști caligrafi, de aceea se numesc manuscrise. În ce privește Noul Testament, manuscrisele care s-au păstrat în Răsăritul ortodox se numesc manuscrise bizantine, iar tipul de text care ni s-a transmis prin ele se numește textul majoritar, tradițional, eclesiastic sau sirian. Aceste manuscrise datează din secolul al V-lea până în secolul al XVII-lea. Pe baza unor asemenea manuscrise bizantine din secolele XI-XV, umanistul catolic Erasmus din Rotterdam a stabilit textul grecesc standard al Noului Testament, care s-a numit Textus Receptus (textul primit, tradițional). Pe baza acestui text au tradus Noul Testament Luther, Tyndale și mulți alții, inclusiv traducătorii Bibliei engleze a Regelui Iacob (King James Version / KJV).

În istoria culturii anglofone Biblia a apărut în sute de traduceri și revizuiri. Pentru mulți însă, KJV a devenit traducerea standard, singura traducere „inspirată”, deoarece este tradusă după Textus Receptus. 55% dintre  credincioșii americani preferă KJV, 19% preferă NIV (Noua Versiune Internațională), iar mai puțin de 10% folosesc alte traduceri. Teologii preferă NRS (Versiunea Nouă Standard Revizuită), care a fost făcută de un grup de peste 30 de traducători, dintre cei mai buni lingviști, și care este folosită atât de protestanți, cât și de catolici. Doar ortodocșii fac opinie separată.

E. G. White a folosit inițial Biblia KJV tradițională, care conținea și apocrifele. Dar ea nu a ținut morțiș la Biblia KJV. A citat de asemenea din Versiunea Engleză Revizuită (ERV), din Versiunea Americană Revizuită, numită și Versiunea Standard Revizuită (ARV 1901 / ASV), ambele fiind revizuiri ale KJV pe baza textului grecesc alexandrin al NT, stabilit de Westcott și Hort – pe care Profesorul Veith îi demonizează. E G White a dat secretarei instrucțiuni specifice ca, acolo unde trebuie să citeze din Biblie, să folosească versiunea care reflecta cel mai bine ideile ei. În cartea Ministry of Healing  (1905), apar citate biblice din mai multe versiuni. Când a vorbit despre inspirația Bibliei (Solii Alese vol. I, 21 și Marea Luptă, 5-11: Introducerea), ea nu a avut nimic de zis împotriva noilor traduceri.

Mai mult, Ellenei G White i s-a descoperit că manuscrisele biblice au fost probabil alterate:

“Unii ne privesc grav și spun: ‘Nu crezi că scribii (copiștii) sau traducătorii puteau să facă unele greșeli?’ Foarte probabil […] Dar toate greșelile care ar cauza probleme unui suflet și ar face să se poticnească vreun picior, sunt dificultăți pe care aceștia le-ar avea oricum, citind chiar cel mai clar adevăr descoperit.” (1SM/SA 16)

“Am văzut că Dumnezeu a păzit Biblia într-un mod special; totuși, când copiile ei erau puține, unii învățați au schimbat cuvintele în anumite locuri, gândind că fac textul mai clar, când în realitate ei mistificau ceea ce era clar, făcând textul să încline spre convingerile lor stabilite, guvernate de tradiție” (EW/ST 220-221).

Este însă interesant, că Ellen White nu pretinde că i s-ar fi descoperit ăn ce locuri anume ar fi acele probleme. Aceasta este datoria criticii textuale, care dovedeşte exact unde apar acele alterări. („Critica textuală” este o disciplină filologică, o adevărată știință, tehnică și artă a analizei comparative a manuscriselor, pentru a descoperi forma originală cea mai probabilă).

Întrucât apariția noilor traduceri biblice a creat oarecare animozități, Conferința Generală a publicat declarații în 1930, 1931, 1954, care încurajau pe adventiști să folosească ce traduceri doresc și să nu blameze noile traduceri, care sunt făcute după manuscrise mai bune.

În cultura română, de asemenea, Noul Testament a fost tradus după textul standard bizantin, inclusiv în VDC (Versiunea Dumitru Cornilescu) pe care o folosim. Unele traduceri mai noi pun în paranteză rotundă sau pătrată porțiunile de text care nu se regăsesc în textul alexandrin, care este cel mai vechi. Există o mare inerție, când este vorba de schimbare, chiar printre cei mai credincioși. Obișnuința cu o anumită formulare crează preferințe care tind să blameze orice traducere nouă. Adventiștii români foloseau inițial traducerea lui Nitzulescu (1921). Când a apărut traducerea lui Cornilescu, chiar președintele P P Paulini a scris Societății Biblice Britanice împotriva promovării versiunii Cornilescu. Acum, când noi traduceri intră în competiție cu versiunea Cornilescu, ele sunt criticate pentru că deschid ochii oamenilor asupra variantelor de text din cele mai vechi manuscrise, sau pentru că se exprimă uneori nenatural în limba română. „Natural” este, întotdeauna, cum te-a obișnuit traducerea preferată. Există mulți care nici nu citesc altă literatură, și nu cunosc altă naturalețe decât a traducerii biblice preferate. Aceasta se întâmplă cu versiunea KJV, în țările anglofone și cu versiunea Cornilescu în publicul evanghelic românesc.

Noile manuscrise, de fapt cele mai vechi

În ultimele două secole, un nou set de manuscrise a atras atenția specialiștilor, așa numitele codice alexandrine: Codex Alexandrinus, Codex Vaticanus și Codex Sinaiticus. Istoria acestora este următoarea:

1. Codex Alexandrinus a fost scris pe la anii 400 și păstrat la Alexandria, de Biserica Egipteană (Coptă). Pe la anii 1600, codexul a ajuns în mâinile Patriarhului de Constantinopol, Kiril Lukaris. În cursul secolului al XVII-lea, codexul a fost dat regelui Angliei (Charles I) și este păstrat la Biblioteca Britanică. Manuscrisul este publicat astăzi și pe internet.[2]
2. Codex Vaticanus a fost scris în jurul anilor 340, fiind cel mai vechi manuscris al Noului Testament. De asemenea se crede că are origine alexandrină. În secolul al VI-lea a ajuns în Cezareea, apoi la Constantinopol. Pe la anii 1400, codexul a ajuns în Italia și a fost păstrat în Biblioteca Vaticană, de unde îi vine și numele. După 1800 s-a permis consultarea lui, în condiții speciale. Astăzi manuscrisul se poate studia și pe internet.[3]
3. Codex Sinaiticus a fost scris între anii 325-360 în Egipt sau în Cezareea, nu se știe exact. Codexul a fost păstrat la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai, unde a fost văzut de Vitaliano Donati în 1761. În anii 1844-1859, bibliotecarul german Constantin von Tischendorf a vizitat de mai multe ori mănăstirea și a obținut mai întâi câteva bucăți din acest manuscris. Întrucât mănăstirea este ortodoxă rusă, Tischendorf s-a adresat țarului Alexandru II, care a fost dispus să-l aducă în Rusia, trimițând în schimb mănăstirii 7000 de ruble drept compensație.  Publicarea completă a manuscrisului a fost făcută de Kirsopp Lake în 1911 și 1922, după fotocopii făcute de el în 1908 în St. Petersburg. În 1933, Uniunea Sovietică l-a vândut Bibliotecii Britanice pentru 100.000 de lire, care în 2020 au valoarea de 7,2 milioane de lire. În 2005 s-a făcut o fotocopie a manuscrisului cu mijloace moderne, care evidențiază și corecturile, ștersăturile etc. Recent, a fost expus pe internet, pentru a fi cercetat de toți experții în greacă biblică.[4]

 În ciuda unor controverse stârnite de adepții Textului Recept, încă de la descoperirea acestor manuscrise, ele au devenit textul critic standard care stă la baza traducerii Noului Testament, deoarece sunt cele mai vechi și au un text mai bine păstrat. Teologii adventiști împărtășesc încrederea generală a specialiștilor în acest text superior.[5] Totuși, profesorul Veith afirmă că aceste manuscrise nu ar fi demne de încredere, că textul ar fi manipulat de iezuiți, în timp ce Textus Receptus, care ar fi reprezentat de Versiunea King James ar fi textul corect al Noului Testament.

Aici este momentul să spunem că nu există nici un manuscris original (autograf) și că nu s-a păstrat absolut nealterat textul biblic. Numai tiparul asigură fidelitatea transmiterii, în timp ce copierea manuală are riscurile ei. Totuși, faptul că existau multe ateliere scribale care multiplicau aceleași texte, asigura transmiterea cu destulă fidelitate. După trecerea secolelor însă, manuscrisele deveneau încet-încet mai umflate, cuprinzând câte un „amin” în plus[6], sau câte o laudă sau o explicație, sau o completare adăugată de scrib – de obicei afirmații nevinovate.[7] Așa se face că manuscrisele bizantine, care sunt mai târzii, sunt mai „bogate”; iar cei care le preferă, pretind că scribii, care au produs manuscrisele alexandrine ar fi scos din text, cu bună știință, anumite lucruri. Realitatea este exact inversă. Tendința scribilor era aceea de a copia exact, iar dacă era vorba de a modifica textul, mai degrabă ar fi adăugat ceva, decât să scoată. Puținele adpugări dovedesc acest fapt, în timp ce mai puţinele omisiuni sunt accidentale.

Influența lui Wilkinson

La baza mișcării actuale “King James Only” (“numai Biblia KJV”) și ca pionier al luptei împotriva textului alexandrin se află, în mod neașteptat, un profesor adventist de teologie: Benjamin G. Wilkinson (1872-1968).

Wilkinson a fost una dintre figurile academice ale adventismului american, care a slujit ca misionar și apoi ca educator, decan al unui colegiu care între timp a devenit Washington Adventist University, din Takoma Park, Maryland. O aulă a acestei universități îi poartă numele.

În 1930, Wilkinson a scris o carte, care urmărea justificarea Bibliei KJV, pe care o considera superioară, deoarece a fost tradusă după Textul Recept, și în care blama traducerile noi, bazate pe manuscrise alexandrine. Este vorba de Noul Testament.

Wikinson suspecta că textul alexandrin ar fi fost alterat intenționat de către Origen din Alexandria, precum și de către editorii și filologii Westcott și Hort. Teoria conspiraționstă a lui Wilkinson a fost preluată apoi de predicatorul și autorul baptist independent David Otis Fuller, care a popularizat-o în mediul evanghelic fundamentalist. Pentru a face teoria mai credibilă, fanii Textului Recept și ai Bibliei KJV au răspândit zvonul, absolut nedovedit, că Westcott și Hort, care au studiat, publicat și recomandat Codexul Sinaitic, ar fi fost „spiritiști”.

La prima Conferință Biblică Adventistă (1 iulie–9 august 1919), care s-a ocupat în special cu natura inspirației Bibliei și a scrierilor E G White, Wilkinson a fost reprezentantul facțiunii ultraconservatoare (împreună cu J. S. Washburn, S. N. Haskell, Claude Holmes, Leon Smith, C. B. Starr, F. C. Gilbert etc.), în timp ce partida conservativ-progresistă includea pe cei mai informați dintre liderii și teologii noștri: președintele Arthur G. Daniells, William C White (fiul E G White), profesorul William W Prescott, W. A. Spicer, profesorul Herbert C. Lacey și alți colaboratori apropiați ai Ellenei White.

S-au discutat subiecte extrem de importante, dar din nefericire, influența suspicioasă a fraților Wilkinson, Washburn, Holmes și a altora, a prevalat împotriva înțelegerii realiste a inspirației. Ellen White, dacă ar fi trăit, ar fi fost sigur de partea lui Daniells și a lui Prescott, deoarece astăzi știm ce a scris ea despre subiectul acesta.

În 1996, frații Standish (Colin, de la Institutul Hartland, și Russel din Australia) popularizau aceeași teorie, prin cartea Demascarea traducerilor moderne ale Bibliei.[8] Colin era psiholog, Russel era medic, iar Walter Veith este zoolog. Niciunul din ei nu s-a remarcat prin cunoașterea limbilor biblice, pentru a avea astfel o minimă calificare, pentru a judeca manuscrisele și traducerile biblice. Nu este nicio problemă dacă nu cunoști limbile biblice; dar dacă nu știi, fii mai atent cu afirmațiile despre ce ar fi corect și ce ar fi greșit în manuscrise și traduceri.      

Diferențe importante în manuscrisele alexandrine

Vom reda în tabel câteva exemple care dovedesc că manuscrisele alexandrine blamate și de W. Veith, sunt mai corecte decât manuscrisele Textului Recept. Adăugirile din Textul Recept vor fi marcate cu litere italice, iar textul se înțelege, este redat în limba română, pentru ca cititorul să poate compara și evalua ușor.[9]

Din nefericire, teoriile conspiraționiste despre transmiterea Bibliei sau a scrierilor EGW se răspândesc mai ușor, fiind mai senzaționale. Se spune că Wilkinson ar fi avut un doctorat. Nu am găsit încă această informație într-o sursă istorică. Ceea ce se știe este însă că a produs doar două publicații: The Truth Triumphant (o scriere cu caracter semi-istoric, încurajatoare în domeniul spiritual, dar fără contribuție istorică reală; cu multe speculații și scenarii imaginare) și Our Authorized Bible Vindicated (care conține teoria speculativă, conspiraționistă împotriva manuscriselor alexandrine).

Există însă două sau trei soluții mai bune:

• 1. să verificați personal toate teoriile;
• 2. să aveți mai mare încredere în specialiștii recunoscuți în mediul academic, decât în personalități obsecure sau bineintenționate, dar neinformate;
• 3. să nu vă amestecați în lucruri pentru care nu sunteți pregătiți.

---

[1] Fiind german de origine, numele lui se pronunță Valtăr Fait. Dar în țările anglofone i se spune Ŭaltăʳ  Veit.

[2] British Library >  Collection Items > Codex Alexandrinus https://www.bl.uk/collection-items/codex-alexandrinus

[3] Pe situl Vaticanului, la DigiVatLib: https://digi.vatlib.it/view/MSS_Vat.gr.1209 și pe situl Evangelical Focus – Europe https://evangelicalfocus.com/culture/337/codex-vaticanus-is-now-online

[4] Codex Sinaiticus http://www.codex-sinaiticus.net/en/

[5] Johannes Kovar, “The Textus Receptus and Modern Bible Translations”, Biblical Research Institute 

[6] Mat 28:20; Mc 16:20; Lc 24:53; In 21:25; Rom 16:20; 2Cor 13:14; Tit 3:5; Ev 13:25; 2Pt 3:18; 1In 5:21; Ap 22:21.

[7] Mat 6:13b; 18:11; 23:14; Lc 17:36; FA 8:37; 15:34; 24:7; 28 29.

[8] https://www.amazon.com/Modern-Translations-Unmasked-Russell-Standish/dp/0923309136

[9] Numerotarea capitolelor și versetelor este foarte târzie, din secolele XIII-XVI. Prin urmare nu putem suspecta, pe baza lipsei unui verset numărat, că scribii alexandrini au eliminat anumite versete.