De la substantivul „advent” folosit rar şi exclusiv ca termen teologic, s-au format substantivul „adventism” şi adjectivul corespunzător: „adventist”. Adventiştii români însă folosesc frecvent, în sens popular, uneori și literar, cuvântul „advent” ca adjectiv, printr-o veche confuzie (după modelul: prezent, absent, tranzient etc.), prin intermediul unor expresii traduse din engleză, cum ar fi: poporul advent (the Advent people), mişcarea adventă (The Advent Movement), etc. Acest adjectiv este popular, tradiţional şi preferat în mediul adventist românesc, în timp ce forma corectă „adventist” s-a și substantivizat.

Mişcările adventiste din prima jumătate a secolului XIX

(de completat)

Adventismul millerit şi confesiunile succesoare de astăzi

Într-un sens mai restrâns, adventismul denumeşte un curent interconfesional, milenarist, cu puternice accente pietiste şi misionare, care a influenţat creştinătatea începând cu secolul al XIX-lea, producând diverse reacţii şi noi confesiuni creştine cu idealuri restauraţioniste. Acest curent religios s-a resimţit cu precădere în ţările anglofone, fiind cel mai specific reprezentat de mişcarea de trezire începută de predicatorul baptist William Miller în Statele Unite ale Americii, între 1831-1844.

Ca teologie şi stare de spirit, adventismul s-a diversificat drastic după eşecul aşteptărilor venirii lui Christos din anii 1843-1847. Din adventismul original (millerit) s-au format mai multe confesiuni şi denominaţii, adesea contestate pe diverse motive teologice sau social-politice. Unele dintre aceste confesiuni, slab organizate şi cu slabă distincţie doctrinară, au dispărut de mult, aşa cum este cazul ramurii majoritare a mişcării millerite, American Millenial Association (numită şi Evangelical Adventists). Alte ramuri adventiste s-au reunit mai târziu, cum ar fi cazul asociaţiilor Life and Advent Union şi Advent Christian Association, care se numesc astăzi Advent Christian Church).

Confesiunile de tradiţie adventistă, care au supravieţuit, au în comun preocuparea pentru escatologia apocaliptică, care culminează cu apropiata venire a lui Iisus; moralitate conservatoare; pietate intensă; „separarea” de lume şi de bisericile populare; nonconformism religios; predispoziţia pentru un studiu al Bibliei mai aprofundat şi revizionist, care poate duce uşor la adoptarea de doctrine şi practici netradiţionale. Confesiunile adventist-millerite se pot clasifica după mai multe criterii.

Criterii de clasificare a confesiunilor adventiste

1. După atitudinea faţă de doctrina tradiţională a Trinităţii: Actualmente, majoritatea confesiunilor adventist-millerite profesează forme de antitrinitarinism (arianism, semiarianism etc.). Excepţie face Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea (care însumează aproximativ 70% din totalul numărului actual al adventiştilor milleriţi), urmată de majoritatea confesiunilor desprinse din ea.

2. Referitor la credinţa în nemurirea naturală a sufletului şi în chinurile veşnice ale iadului: Majoritatea confesiunilor adventiste condamnă aceste învăţături ca nebiblice, înşelătoare şi dăunătoare spiritualităţii creştine autentice. Singura excepţie au fost Adventiştii Evanghelici (Asociaţia Milenială Americană), care formau trunchiul principal al adventismului în secolul al XIX-lea, şi care între timp au dispărut.

3. După atitudinea faţă de propria origine istorică şi faţă de mesajul millerit, confesiunile adventiste se clasifică în:

A. confesiuni care îşi condamnă istoria millerită (e.g. Adventiştii Evanghelici, care au dispărut);

B. confesiuni care ignoră originea adventist-millerită, deşi îi moştenesc unele doctrine şi particularităţi (e.g. Studenţii Bibliei, Martorii lui Iehova);

C. confesiuni care mărturisesc rolul pozitiv al mişcării millerite şi conservă esenţa spiritualităţii şi teologiei lui William Miller (e.g. Adventiştii de Ziua a Şaptea, împreună cu confesiunile derivate şi Advent-Creştinii).

4. După atitudinea faţă de darurile spirituale sau harismele nou-testamentare (cf. 1 Corinteni 12), confesiunile adventiste se clasifică în două:

A. confesiuni care se opun teologiei şi experienţelor harismatice (Advent-Creştinii, Studenţii Bibliei, Martorii lui Iehova, Bisericile lui Dumnezeu, etc.);

B. confesiuni care acceptă darurile spirituale (e.g. Adventiştii de Ziua a Şaptea şi confesiunile derivate). La rândul lor, confesiunile care acceptă harismele se pot subîmpărţi în:

a). harismatici moderaţi, care pun accentul pe responsabilitate comună, ordine şi discernământ în ce priveşte recunoaşterea profetismul, sau a altor harisme. Aceştia acceptă darul profetic al Ellenei White şi accentuează importanţa organizării biblice);

b). harismatici care accentuează libertatea manifestărilor harismelor, având tendinţe extreme şi divizive cu privire la harisme şi organizare bisericească.

5. După tipul de organizaţie, confesiunile adventist-millerite se pot clasifica în:

A. organizare nonierarhică, congregaţională, slab-coordonată;

B. organizare oligarhică, harismatic-dictatorială sau cu putere exlusiv ierarhică;

C. organizare reprezentativă, congregaţional-prezbiteriană, cu două centre de autoritate (una laică, locală, congregaţională; şi alta pastorală), care asigură unitatea şi misiunea la nivel zonal şi global.

6. După atitudinea faţă de ziua de odihnă şi închinare, confesiunile adventist-millerite sunt fie:

A. duminicaliste („de ziua întâi”), fie

B. sabatiste (sabatare / sâmbătare = „de ziua a şaptea”).

Adventiştii „de ziua întâi” şi ramificaţiile lor

■ The Advent Christian Church (Biserica Creştină a Adventului), cu aproximativ 60.000 membri, exclusiv în SUA), apărută în perioada 1844-1860, având ca fondatori pe Jonathan Cummings, Charles F. Hudson şi George Storrs (fondatorul asociaţiei Life and Advent Union). Au păstrat specificul recalculării datei venirii Domnului, interesul pentru apocaliptică, dar spre deosebire de milleriţii originali, au adoptat doctrina mortalităţii sufletului şi a desfiinţării iadului, precum şi antitrinitarismul. Un grup separat din aceştia, circa 500 membri, cu numele de Primitive Advent Christian Church, se deosebesc de ceilalţi prin faptul că au păstrat ritualul spălării picioarelor înainte de Cina Domnului şi practică rebotezarea pentru mebrii excluşi care revin în Biserică.

■ Bible Students (Cercetătorii Bibliei), mişcare fondată de pastorul Charles Taze Russel în 1881, prin separare de „advent-creştini” (grupul menţionat mai sus), unde Russel se botezase în 1874, şi de unde preluase o serie de doctrine specifice (negarea dogmelor despre nemurirea sufletului, despre chinurile veşnice şi despre Trinitate; interesul pentru scheme cronologice apocaliptice etc.). Russel, a cărui autoritate în grup a fost unică, cvasi-profetică, supremă şi pe viaţă, a adoptat doctrina revenirii lui Iisus „în spirit”, credinţa într-un rol special al evreilor în escatologie. şi altele. Urmaşii lui Russel sunt divizaţi astăzi în două categorii:

1). Câteva grupuri conservator-russelite, modeste numeric, care au continuat să se numească Bible Students;

2). O organizaţie majoră, numărând peste 7.000.000 de membri, pe toate continentele, cu numele de Jehovah’s Witnesses (Martorii lui Iehova). Aceasta grupează, din 1917, majoritatea „Studenţilor Bibliei” în jurul doctrinelor şi organizaţiei lui Joseph Rutherford, care a înlăturat unele învăţături russelite şi a adus inovaţii doctrinare caracteristice (obligativitatea folosirii numelui sacru „Iehova”, organizaţia văzută ca teocraţie — „regatul lui Iehova”, etc.). Unele din aceste convingeri, cu puternice implicaţii sociale (accente antistatale, refuzul de a saluta steagul, pacifismul radical, cu refuzul serviciului militar, refuzul transfuziei de sânge, etc.), împreună cu misionarismul specific itinerant, au stârnit adesea reacţii sociale şi politice de ostilitate. În ciuda unor aparenţe şi prejudecăţi, martorii lui Iehova sunt, în general, cetăţeni morali şi cinstiţi. În anii democraţiei postdecembriste au fost recunoscuţi oficial şi în România.

■ Church of God of the Abrahamic Faith (Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abraamică), întemeiată în 1888 de milleriţii Joseph Marsh şi Benjamin Wilson, ai căror urmaşi s-au separat în 1921, formând Church of God General Conference (sub 10.000 membri în USA) şi The Church of the Blessed Hope, mult mai modestă numeric. „Credinţa abrahamică” accentuează întemeierea pe pământ a Împărăţiei lui Dumnezeu în mod literal şi profesează antitrinitarismul. Nu au reprezentare în România.

Adventiştii de ziua a şaptea (AZS) şi ramurile schismatice

■ The Seventh-day Adventist Church (Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea / AZS), cea mai numeroasă confesiune adventistă (peste 18.000.000 în 202 ţări) şi una dintre cele mai active şi mai crescânde denominaţii protestante. Fondată între anii 1844-1863 de un grup de adventişti milleriţi, sub conducerea lui Joseph Bates, James S. White, Ellen G. White, John N. Andrews şi Uriah Smith. AZS se deosebesc de adventiştii „de ziua întâi” prin adoptarea Sâmbetei ca sabat, după Cele Zece Porunci.

Spre deosebire de adventiştii „de ziua întâi”, aceştia nu condamnă, dar nici nu apără sărbătorile calendaristice (creştine sau iudaice), au renunţat la orice preocupare pentru datarea Adventului, au păstrat calculul profetic millerit, care ducea la anul 1844, dându-i o nouă interpretare (începutul fazei premileniale a Judecăţii, numită şi „curăţirea Sanctuarului”), au dezvoltat teologia apocaliptică şi escatologia millerită, păstrând credinţa în revenirea iminentă a lui Iisus, dar în acelaşi timp şi-au sporit impactul constructiv social-cultural, prin fondarea de şcoli, instituţii sanitare, centre media, instituţii caritabile, organizaţii de tineret şi de cercetaşi, campanii pentru sănătate, etc.; au adoptat un stil de viaţă koşer, de preferinţă vegetarian, şi condamnă uzul alcoolului, tabacului, drogurilor.

Au dezvoltat o teologie respectabilă, acceptabilă astăzi unor cercuri protestante (evanghelice), au abandonat poziţia semiariană (care fusese neoficială, dar influentă în a doua jumătate a secolului XIX), subliniind în prezent dumnezeirea absolută a Fiului şi personalitatea divină a Spiritului Sfânt. De asemenea, AZS consideră în mod oficial scrierile Ellenei White ca fiind inspirate şi importante pentru Biserică şi pentru credincios, având însă o autoritate subordonată Bibliei. Percepţia acestui fenomen poate fi însă foarte diferită la nivel popular, sau de la o zonă geografică la alta. În ciuda afirmaţiilor unor critici, Ellen White nu a fost fondatorul, conducătorul sau autoritatea supremă în Biserica Adventistă. Totuşi progresul Bisericii AZS se datorează în mare parte mesajelor şi îndemnurilor harismatice ale Ellenei White, ale cărei cărţi sunt în prezent printre cele mai publicate pe glob. Adventiştii de Ziua a Şaptea numără circa 100.000 printre românii din patrie şi din diaspora. Cei mai mulţi AZS pot fi întâlniţi în ţările latino-americane, în America de Nord, în unele ţări Africane, în ţări insulare şi în Australia.

■ Church of God (Seventh Day) = (Biserica lui Dumnezeu – de Ziua a Şaptea), cu circa 140.000 de membri în peste 20 de ţări. S-a mai numit Church of Jesus Christ, apoi Church of God (a nu se confunda cu alte grupuri care poartă în prezent acelaşi nume, dar au doctrină şi origine diferite). A fost fondată de câțiva pastori AZS dizidenţi, Gilbert Crammer, B. F. Snook şi W. M. Brinkerhoff, din fuyiunea câtorva grupuri care s-au separat de Adventiştii de Ziua a Şaptea după 1863 (The Marion Party, Hope of Israel, The Messengers, etc.). Aceştia au respins numele, organizarea şi conducerea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, care se organiza în 1863, precum şi unele doctrine specifice AZS. Au experimentat nenumărate schisme până în prezent. Se deosebesc de AZS prin faptul că au păstrat antitrinitarismul, au adoptat sărbătorile calendaristice iudaice, condamnă toate sărbătorile creştine ca fiind păgâne, au abandonat autoritatea scrierilor Ellenei White, reforma sănătăţii şi escatologia AZS, insistând în schimb asupra denumirii oficiale Biserica lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi singura denumire legitimă din punct de vedere biblic. Acest grup nu este prezent în România.

■ The Worldwide Church of God / WCG (Biserica Mondială a lui Dumnezeu), fondată de Herbert W. Amstrong, un afacerist botezat în 1927 în Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea, chemat ca pastor în 1931, după care a condus o schismă în 1937. Pe lângă doctrinele moştenite din grupul anterior, Armstrong a formulat o teologie anglo-israelită (popoarele anglofone ar fi cele zece triburi israelite pierdute !), pe care a difuzat-o sistematic prin radio, de une şi numele iniţial al mişcării: “The Radio Church of God”. După 1970, în urma unor conflicte între Armstrong-tatăl şi Armstrong-fiul, Biserica s-a divizat iarăşi. J. W. Tkach, noul lider al Bisericii după 1986, subminând sistematic doctrinele specifice ale acestei Biserici, inclusiv teologia sabatului, a încercat să-i imprime un caracter cât mai evanghelic. Faptul a provocat o mare derută şi noi schisme, care au produs noi „biserici ale lui Dumnezeu”: (The Philadelphia Church of God, în 1989; Church of the Great God, în 1992; The Global Church of God, în 1992; Church of God Fellowship, 1992; The United Church of God, în 1995; The Living Church of God, în 1998; şi The Restored Church of God, în 1998). În timp ce unele grupuri încă ţin sâmbăta, ca repaus obligatoriu, organizaţia principală a părăsit toate doctrinele distinctive tradiţionale, inclusiv sfinţenia sabatului, după care, în 2009, şi-a luat numele de Grace Communion International (Comuniunea Internaţională a Harului). Numărul total de membri al acestor grupuri divizate nu este raportat, dar se apreciază sub 200.000.

■ The Adventist Church of Promise (Biserica Adventistă a Făgăduinţei) este o mişcare cu caracter penticostal (accentuând glosolalia, profetismul, vindecarea miraculoasă etc.) fondată în 1932, în Brazilia, de João Augusto da Silveira, prin separare de Biserica AZS. Are aproape 200.000 membri, în special pe continentele americane şi în Africa, şi este în relaţii amicale cu The Church of God (Seventh Day).

■ The Seventh-day Adventists – Reform Movement (AZSMR: Mişcarea de Reformă), cu mai puţin de 50.000 membri în 150 de ţări; fondată în 1922, în Germania, prin separare de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Schisma, condusă de Otto Welp, Wilhelm Maas şi alţii, a izbucnit din motive critice, rigoriste, în urma tulburărilor provocate de participarea adventiştilor în armată şi război, şi a fost alimentată de interpretări şi aplicaţii extreme ale scrierilor Ellenei White de către partida „reformistă”. În ciuda regretelor oficiale repetate (1920, 2005) ale Bisericii din Europa, pentru greşelile ei privitoare la poziţia adventistă faţă de război, adventiştii „reformişti” preferă separatismul, considerându-se adevăraţii reprezentanţi ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ei insistă în sens legalist, extremist şi dogmatic asupra reformei sănătăţii, făcând din vegetarianism și din alte aspecte sensibile, adevărate condiţii ale calităţii de membru. Noua generaţie de reformişti însă a devenit mai echilibrată, atât în doctrină, cât şi în atitudini. Grupul acesta există şi în România (AZSMR), unde numără câteva mii şi sunt activi în domeniul promovării stilului de viaţă sănătos.

■ Mişcarea Shepherd’s Rod, sau The Davidian Seventh-day Adventists (Davidienii), sunt un mic grup care s-a separat de Biserica AZS în 1930 în California, în frunte cu Victor Houteff, un imigrant bulgar ortodox, cu veleităţi de profet şi de reformator. Houteff a fost exclus din Biserica AZS pentru insistenţa turbulentă de a impune Bisericii interpretările lui personale. Houteff citea Biblia şi scrierile Ellenei White într-o manieră diletantă, abuzivă, mistică, în cheie rigorist-perfecţionistă şi revizionistă, într-un mod asemănător cu înaintaşii „reformiştilor” şi cu alte grupuri asemănătoare care s-au ridicat și se ridică în istoria adventismului. Între alte specialităţi, grupul lui Houteff crede în restabilirea împărăţiei lui David la Ierusalim, motiv pentru care s-au numit oficial Davidieni. Toţi liderii succesivi ai acestui grup, care a fost mereu bântuit de lupte pentru putere, au pretins darul profeţiei.

■ Grupul Branch Davidian (eng. Branch = Ramură, Odraslă, cf. Zaharia 6:12). cea mai notorie dintre facţiunile davidiene care s-au format după moartea lui Houteff, cu centrul la Waco, Texas. În conducerea acestui grup s-a impus în 1990 Vernon Howel, un tânăr talentat AZS, care fusese exclus pentru purtare imorală în comunitatea Tyler, Texas. Howell s-a autointitulat David Koresh (adică David şi Cirus, tipuri mesianice!) şi a dezvoltat noi speculaţii tipologice şi apocaliptice, precum și un stil de conducere neobişnuit de manipulativ şi abuziv, încălcând pe faţă normele morale, pe care atât AZS cât şi davidienii le respectă. A instaurat un regim personal de desfrâu poligam, cu abuz de minore, consum de alcool şi cărnuri, trafic de arme şi muniţii etc. Această comună sectară de ex-adventişti şi ex-davidieni, număra circa 140 de persoane, din care 76 (inclusiv 20 copii şi două femei însărcinate: familia lui „Koresh”) au pierit în cunoscuta tragedie de la Waco, la 19 aprilie 1993. Comunităţi davidiene există în continuare, inclusiv The Branch, numărând cel mult câteva mii de membri, adepţi ai doctrinei lui Houteff. Aceştia condamnă fenomenul David Koresh, pe care nu-l recunosc ca davidian.

Adventismul ca doctrină AZS (adventistă de ziua a șaptea)

Cel mai uzual sens al noţiunilor de adventism şi adventist se referă la identitatea Adventiştilor de Ziua a Şaptea, ca spiritualitate, teologie, doctrină şi trăire (pietate) specifică. În mod special, doctrina (învăţătura) Bisericii este aceea care îi dă identitatea şi viaţa specifică.

Spre deosebire de multe confesiuni creştine, tradiţionaliste sau protestante, doctrina adventistă este exprimată printr-o mărturisire de credinţă, prezentată pe articole (puncte de credinţă, principii fundamentale) care reprezintă credinţa istorică, progresivă (dinamică) şi universală a Bisericii. Aceste articole de credinţă sunt în acelaşi timp doctrine pentru cateheză şi, prin urmare, acceptarea lor ca principiu şi trăire este condiţie de admitere la botez. Articolele de credinţă nu sunt dogme (decizii sinodale nechimbătoare), ci expuneri confesionale pe care candidaţii şi membrii le pot verifica şi confrunta cu ajutorul Bibliei, care este singurul Crez.

Oridecâteori s-a descoperit o nouă învăţătură importantă în Biblie şi, după ce aceasta a fost publicată, studiată de întregul corp al Bisericii, a fost supusă votului Adunării Generale (Conferinţa Generală, cu un mare număr de delegaţi reprezentativi şi participanţi din toată umea). Acest vot nu are autoritatea de a proclama o dogmă, ci de a confirma ca adventistă (reprezentativă), de a oficializa o anumită învăţătură sau practică. Există şi opinii teologice sau practici, care nu au fost votate la nivel general şi nu au caracter oficial, chiar dacă pot fi dominante.

Numărul de articole în care este expusă doctrina adventistă este fluctuant. În primul rând, aceeaşi doctrină poate fi expusă mai detaliat, sau mai concentrat. Din motive practice, numărul „punctelor de credinţă a variat între 4 şi 28 de articole, atât în sens istoric, cât şi geografic. Diferenţa aceasta nu reprezintă o variabilitate confesională în interiorul adventismului, ci o variaţie de expresie a aceleiaşi doctrine. Cea mai rezumativă expunere doctrinală împarte aceste articole în trei categorii:

1. Articole de credinţă comune cu restul creştinătăţii: Autoritatea Bibliei; Creatorul şi creaţia; Dumnezeirea (Trinitatea); Christos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat; Întruparea (naşterea din fecioară), misiunea şi moartea ispăşitoare a lui Iisus; divinitatea, personalitatea şi lucrarea Duhului Sfânt; morala creştină, cele 10 porunci, Biserica, a doua venire, învierea morţilor; etc.

2. Articole de credinţă comune cu o parte dintre confesiunile creştine: Sola Scriptura (Biblia ca singură autoritate pentru credinţa şi practica religioasă); preoţia exclusivă a lui Iisus şi preoţia universală a laicilor; neacceptarea tainelor (sacramentelor) şi ierurghiilor specifice din bisericile tradiţionale; acceptarea botezului evanghelic (la vârsta credinţei şi alegerii personale şi administrat prin scufundare, ca dedicare lui Christos, şi nu ca sacrament mistic); cina Domnului ca memorial sacru, nu ca jertfă reeditată (liturghie) sau ca sacrament mântuitor; credinţa în Iisus şi în puterea învierii Lui ca singură speranţă a nemuririi, şi respingerea credinţelor populare în nemurirea naturală a sufletului. în chinurile veşnice ale iadului, în reîncarnări succesive şi în toate formele de ocultism; respingerea cultului morţilor (sfinţi, strămoşi, eroi etc.); respingerea cultului imaginilor, şi a oricăror forme de materialism mistic (lucrurile pot avea doar rol didactic şi decorativ, nu ca obiecte venerabile); libertatea morală (liberul arbitru) şi responsabilitatea individului, respingând doctrinele predestinaţioniste; separarea între stat şi biserică şi respectarea libertăţii de conştiinţă şi de închinare ca drept al omului, în orice circumstanţe; sabatul zilei a şaptea (sâmbăta), ca sărbătoare şi repaus săptămânal pentru creştini; etc.

3. Articole de credinţă exclusiv adventiste, sau cu accent unic adventist: doctrina judecăţii premileniale („doctrina Sanctuarului”), care afirmă că mântuiţii, candidaţi la nemurirea şi fericirea veşnică, sunt judecaţi în perioada escatologică a istoriei, înainte de revenirea lui Iisus; sabatul biblic ca test escatologic universal şi criteriu al judecăţii ultimei generaţii; marea controversă cosmică dintre Christos şi Satan, explicând manifestările răului, răspunzând întrebărilor privitoare la lume şi viaţă; doctrina reformei sănătăţii, ca parte a sfinţirii trupului, întemeiată pe înţelegerea biblică a unităţii spirit-suflet-trup; acceptarea Ellenei White ca profet modern, cu autoritate subordonată Bibliei, având rol îndrumător în viaţa personală şi comunitară.