Unele traduceri biblice redau termenul ebraic lylyt din Isaia 34:14 ca pe un nume propriu (Lilit), despre care mitologia cabalistică (ocultismul iudaic medieval) pretinde că ar fi fost prima soție a lui Adam, invocându-se anumite povești ridicole și dezgustătoare, dar care astăzi sunt foarte apreciate în lumea ocultă, și în tabăra feministă. În acest scenariu, Lilit ar fi spiritul rău și gelos al primei soții a lui Adam, care urmărește să facă rău copiilor.  

În manuscrisele ebraice, termenul acesta apare în forma ‎לילית lyyt (în textul masoretic / tradițional), sau ca ליליות lylywt (în sulul lui Isaia de la Qumran). Citirea Lilit a fost preferată de scribii masoreți, care pe la începuturile Evului Mediu au stabilit vocalizarea standard a textului, în acest caz: Liyliyt, ceea ce ar putea reflecta o anumită influență a mitului despre Lilit. Există unele traduceri moderne care preferă să redea acest termen ca nume propriu: Lilit, sau ca pe o specie de demon: lilit (NRS, NJB, TOB, CJB, TNK, NAB, etc.).

Chiar dacă s-ar citi Lilit, tot nu ar fi o dovadă că este vorba de mitul babilonian-kabalistic. Având în vedere că numele sumerian al unei specii de bufniță este mušennínna („doamna înspăimântătoare”), este posibil ca aceasta să fie originea mitului babilonian despre Lilitu. al cărei nume babilonian este înrudit cu alte cuvinte babiloniene, cum ar fi: lilu, lilatu, lilyatu (noapte sau seară); lillu, lilû, lilitu (cf. sumeriană: lil = spirit; anumiți demoni), poate și lillu, lillutu (prostănac, prostie).

Traducătorii nu sunt în consens, începând cu cei din antichitate, mai întâi evrei. Septuaginta ὀνοκένταυρος („măgar-centaur”); Targumul iudeo-aramaic are lilian („demoni de noapte”); Vulgata traduce cu lamia („vampiri”). Unele traduceri se referă la vietăți nocturne reale, cum ar fi: bufnița (KJV, RWB, RVA), buha nopții (YLT), pasărea nopții (ESV), altele se referă la arătări superstițioase sau pentru speriat copiii: monstrul nopții (NAU), spectrul nopții, năluca nopții (NOY, ROT, LSG, VDC), zâna-rea, baba-cloanța, vâlva nopții, știma (RSV) etc.

Având în vedere diferența dintre textul ebraic masoretic (‎לילית) și textul ebraic de la Qumran (ליליות) – care indică un plural în loc de singular (liliot? leyliot?) –, este probabil că forma scrisă la origine a acestui cuvânt a fost לילות leylot („nopți”, „în timpul nopții”, cf. Ps 16:7), iar confuzia a putut fi cauzată de asemănarea dintre semnele waw (ו) și yod (י), care în manuscrise sunt adesea identice, asemănătoare cifrei 1, întrucât piciorul/codița lui yod adesea nu se deosebește de a lui waw, având practic aceeași lungime).   

Prin urmare, am tradus acest cuvânt ca substantiv plural ebraic leilot (nopți, noaptea), în contextul poemului lui Isaia despre Țara Edomului, din care citez aici versurile 13-15, în propunerea mea pentru EDCR (Ediția Dumitru Cornilescu Revizuită):

În palatele ei vor crește ciulinii,
    spini și mărăcini îi vor împodobi forturile.
Va ajunge un cuib de șacali,
    un loc bântuit de buhne.
Marmotele și licaonii se vor întâlni acolo
    și țapii sălbatici se vor întâmpina;
acolo își vor găsi liniștea peste noapte
    și [acolo] își vor afla odihna.
Acolo va cuibări potârnichea deșertului,
    clocindu‑și ouăle și scoțând pui.
Acolo se vor aduna găile,
    strigându‑și fiecare suratele.

Dacă în loc de leilot („peste noapte”), insistăm asupra lecțiunii masoretice lilit, ar putea fi vorba aici de o altă pasăre de noapte, sau de cine știe ce „bau-bau”, care în poezie are sens, dar în niciun caz, ca element de istorie biblică esoterică. Dacă Moise n-a știut nimic despre o drăcoaică numită Lilit, evreii medievali nu ne pot impune nouă și istoriei biblice un mit babilonian, cu reverberații cabalistice, magice și feministe.