Dincolo de subiectul în dispută, care vizează o catastrofă unde există vinovați cunoscuți (responsabili cu prevenirea și cu stingerea, precum și puștiul cu jucăria lui de terrorist și cu părinții lui iresponsabili), există și posibilitatea sugerată de cartea lui Iov. Dorința și puterea de a distruge a celui care se ocupă cu „cutreierarea pământului” și cu alte excursii nevinovate, sunt demonstrate prin catastrofe, inclusiv prin foc „căzut din cer”. Aici avem și dovada că un foc căzut din cer (fulger sau altceva) nu este neapărat venit de la Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeul Bibliei, singurul care mă interesează, nu obișnuiește să facă eforturi pentru a-i ajuta pe oameni să distingă pedeapsa divină de o catastrofă naturală, de una provocată de mâna omului și de alta provocată de diavol).  Tot ce se întâmplă, bine sau rău, este sub controlul lui Dumnezeu, iar El Se declară responsabil de toate și promite chiar că va da socoteală în detaliu la ziua judecății. Logica este foarte simplă. Dacă ar exista lucruri care-I scapă de sub control, pentru că ar fi sub controlul altuia, atunci am avea de a face cu un olimpian imaginar, doar cu puțin mai relevant decât bolovanul cioplit în chip de Zeus.

Noua lumină a maestrului FT (Right?) și a altor teologi subțiri de pe fuse orare mai mult sau mai puțin strâmbe, care vor să ne convingă că nimic din ceea ce simțim noi ca negativ nu vine de la Dumnezeu, mai mult complică lucrurile decât le explică. În primul rând, demolează autoritatea explicită a afirmațiilor Bibliei. În al doilea rând, face din Dumnezeu un bog duios dar neputincios și iresponsabil, care așează toată răspunderea pe capul omului și al diavolului, un moș metafizic irenic, care nu este nici o consolare. Cert este că Dumnezeu nu i-a dat nici o explicație lui Iov, cu privire la autorul moral al necazurilor lui. Suveranul universului Și-a luat asupra Lui toată răspunderea.

Pe de altă parte, în ce privește motivația lui Dumnezeu în a permite asemenea nenorociri, cred că are motive multiple. Și nu ni le descoperă în mod specific în dreptul fiecărui caz. De aceea este înțelept să tăcem mai degrabă și să stăm câte șapte zile cu fața la pământ (inclusiv sâmbăta) pentru fiecare din viețile care au fost pierdute în acest holocaust. Ideea unui comentator, că pedeapsa ar fi venit pentru că iudeii au respins pe Christos, este o teologie strâmbă a tradiției creștine, pe care a depășit-o chiar și Vaticanul.

Referitor la afirmația din 1Împ 19:12, care inspiră unele speculații interesante privitoare la caracterul lui Dumnezeu, eu aș fi mai precaut. Dumnezeu este văzut în Scriptură de atâtea ori vorbind pe diferite căi. Doar oamenilor cu o deosebită sensibilitate spirituală le poate vorbi printr-un „susur blând și subțire”. Lui Israel, Dumnezeu îi vorbise tocmai printr-o secetă cu foamete prelungită, apoi vorbise prin foc din cer. Preoților lui Baal le vorbise prin sabie. Lui Iov i-a vorbit „din mijlocul furtunii”. Probabil, mesajul lui Dumnezeu a fost acela că, deși El vede adesea necesare asemenea demonstrații de forță, preferința Lui este să vorbească inimii noastre prin șoapta Duhul Sfânt. Poate acesta era mesajul, deși nu sunt sigur, nu am studiat problema aceasta. Un lucru îmi este clar însă, că Dumnezeu nu voia să-i spună lui Ilie că demonstrațiile de forță, în care el fusese implicat, erau capricii omenești sau acte diabolice, și că Dumnezeu nu lucrează în felul acesta. Ilie ar fi astfel vinovat că a folosit formulele magice în scopuri personale, distrugând vieți omenești prin foamete, foc și sabie… Dar faptul că Dumnezeu l-a luat la cer, în car de foc, nu în susur blând, arată că Dumnezeul lui Israel fusese complice cu Ilie în toate acestea. Nu în sensul Suveranului care permisese nenorocirile, ci ca Unul care le-a inspirat și le-a executat.

Ne place sau nu, Biblia totuși descrie faptele lui Dumnezeu și în acest limbaj al zeității „care-și pedepsește supușii pentru a-i ‘convinge’ să-și schimbe etica”. Mai mult, o face deobicei fără explicații. Peste 40 de zile Ninive va fi nimicită. Fără dacă și poate, fără predici care să identifice precis păcatul. Pocăința niniviților a dovedit că ei știau prea bine  care sunt problemele lor. În timp ce Iona predica foc și sabie, Dumnezeu vorbea inimilor prin acel susur blând (neplăcut lui Iona, de altfel). Dumnezeu nu pedepsește pe oameni pentru că au încălcat în mod inconștient unele porunci de care n-au auzit și nici nu ar fi avut de unde să audă. Când Dumnezeu a distrus Sodoma, a făcut-o fără a avertiza pe cetățeni. Nu aveau nevoie de avertizări, ci de pocăință. Dumnezeul Bibliei Și-a limitat posibilitatea de a salva pe orice păcătos, orice atitudine ar avea acesta. Nu sugerez că incendiul israelian ar fi un caz similar. Dar semnificația unor asemenea incidente a fost parțial dezvăluită de Iisus, când a zis: „Credeți voi că aceia erau mai păcătoși decât voi ? Nu, ci dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.” Fără explicații.

Este acesta adevăratul Dumnezeu predicat de Iisus ? Aș sugera o ilustrație din Apocalipsa 14. Ultima generație a lumii noastre este acolo polarizată sub imaginea a două tabere; unii sub sigiliul lui Dumnezeu, alții sub semnul fiarei. Ultima scenă din acea viziune, venirea Fiului Omului pe norul alb, ca un secerător, descrie cele două tabere ca fiind două recolte ale lumii: o recoltă de grâu și una de struguri. Prima reprezintă pe cei mântuiți, a doua pe cei pierduți. Interesant este că în scena secerișului, Christos este cel ce ține secera și o trimite să acționeze, în timp ce în scena culesului viei, nu Christos însuși ține cosorul, ci un înger ieșit din Templu. Astfel se sugerează că Christos, la a doua venire se identifică în primul rând ca Mântuitor personal al poporului Lui, și nu în primul rând ca producător al dezastrului final. Distrugerea este sub controlul lui Dumnezeu, sub orice aspect, dar Dumnezeu nu Se identifică pe Sine ca distrugătorul. Nu aceasta este esența caracterului Lui, nici faima pe care și-o dorește. Dumnezeu este iubire. Necazul este uneori necesar, întotdeauna nedorit de El, dar permis pentru a împlini scopurile și rațiunile Lui, la care adesea nu avem acces. Distrugerea este o acțiune străină de firea lui Dumnzeu, dar adesea este singura soluție. Desigur, și eu mă pricep să-I dau Domnului unele idei (și chiar îi dau uneori!), dar am convingerea că nu-I spun noutăți, nici nu-L voi face mai bun sau mai inteligent decât Dumnezeul Primului Testament. Let God be God.

Există o mie de motive pentru care Dumnezeul biblic nu e „bun de pus în Pantheon alături de colegul lui, Zeus!” Dacă ar fi fost acceptabil strălucitului panteon elen, ar fi fost adoptat de greci, așa cum au adoptat atâtea divinități, chiar și barbare. Pe de altă parte, Pavel nu se sfiește să vorbească despre Dumnezeul adevărat, Creatorul, citând introductiv (și nu peiorativ) din „Imn către Zeus” al lui Arathos („suntem din neamul Lui”). Prin urmare, aparenta confuzie este mai veche.

Adevăratul Dumnezeu predicat de Iisus nu a ferit pe oameni de focul acela, ci S-a așezat El Însuși sub trăznetele divine îndreptățite, pentru a avea temei legal ca să salveze pe cei care îi vor împlini condițiile, și pentru a predica tuturor, de pe cruce, lecția pe care tocmai o dăduse femeilor înduioșate: Dacă se face așa copacului verde, ce se va face cu cel uscat? Da, chiar și în întunericul, cutremurul și focul setei și al suferinței Crucii, Dumnezeu era acolo. Acesta este pentru tâlharul din dreapta un glas fin, care-l apropie de Dumnezeu, pentru celălalt este un nou motiv de furie și sarcasm. Acest Dumnezeu poate să facă ceva și nu face…