Împărăţia cerească se aseamănă unui împărat, care a făcut nuntă fiului său. Şi-a trimis crainicii să-i anunţe pe cei ce fuseseră invitaţi la nuntă, dar invitaţii nu au vrut să vină. A trimis iarăşi, alţi curieri, zicând: „Spuneţi celor invitaţi: ‘Iată, am pregătit ospăţul. Vitele mele îngrăşate sunt tăiate. Toate sunt gata. Veniţi la nuntă!’” Invitaţii însă, nesimţiţi: au plecat care încotro, la ogorul sau afacerea lui, iar cei rămaşi, au pus mâna pe slujitorii împăratului, i-au batjocorit şi i-au ucis.
Împăratul s-a mâniat şi, trimiţându-şi oştile, a prăpădit pe ucigaşii aceia şi a pus foc cetăţii lor. Apoi a zis slujitorilor săi: „Nunta este gata, dar cei invitaţi s-au dovedit nevrednici de ea! Duceţi-vă dar peste tot, la drumul mare, şi chemaţi la nuntă pe toţi cei pe care-i veţi găsi.” Vestitorii au ieşit la drumuri şi au adunat pe toţi pe care i-au găsit – şi răi şi buni – şi sala nunţii s-a umplut de meseni.
Dar când a intrat împăratul să-şi cerceteze mesenii cu privirea, a zărit acolo un om care nu îmbrăcase haina de nuntă, şi i-a zis: „Amice, cum de ai intrat aici fără haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a poruncit gealaţilor lui: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l afară în întuneric. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”  Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.  (Mt 22:2-14)

Povestea lui Iisus alunecă spre acel subiect pe care în mod instinctiv am dori să-l evităm, dar care ne aşteaptă pretutindeni la capătul drumului, unde credeam că ne-am găsit refugiul. Dacă interpretăm parabola în cadrul specific al conflictului dintre Iisus şi compatrioţii Săi, înţelegem că împăratul este Dumnezeu, fiul împăratului este Christos, invitaţii de drept (primii invitați) sunt poporul ales (Israel), iar a doua serie de invitaţi, cei de ocazie, de pe drumul mare, sunt mulţimile din toate popoarele, care au primit invitaţia Evangheliei de-a lungul erei creştine. Vizita împăratului descrie Judecata „Casei lui Dumnezeu” (1Pt 4:17-18; Ap 6:10-11), care are loc înainte de evenimentele finale (Ap 19:6-9). Crainicii, slujitori regali sunt profeţii şi și apoi apostolii (Mt 23:34).

Totul fusese pregătit şi banchetul îi aştepta pe cei ce fuseseră invitaţi iniţial. Aceştia par foarte ocupaţi cu lucruri importante: afaceri, campanie agricolă etc. Aici ironia lui Iisus vizează stilul de viaţă şi de religie al celor care nu ştiu să folosească marile ocazii de bucurie din viaţă. Când eşti invitat la o nuntă regală, fără să ţi se ceară nimic în schimb, decât bunăvoinţa de a accepta şi respectul faţă de regulile casei, refuzul te dă de gol că eşti de neam prost. Invitaţia fusese demult făcută şi primii invitați o acceptaseră deja inițial, teoretic. Între timp, când nunta urma să aibă loc, ei trec peste orice, în aparență de dragul unor interese trecătoare. În realitate însă, care era adevărata motivație a refuzului?

Mai mult decât nesimţirea de a refuza invitaţia, faptul că aleşii îndrăznesc să umilească şi chiar să ucidă pe crainicii împărăţiei, explică cel mai bine motivaţia acestora: nu iubeau pe împărat şi pe fiul său, voiau să se elibereze de sub autoritatea lor (Vezi Psalmul 2). Iar pedeapsa Împăratului ceresc nu a întârziat, ca o avertizare pentru toţi persecutorii. Aşa se explică dezastrele din anii 70 şi 135, ocazii ale unor masacre şi distrugeri fără precedent în Ierusalim şi în toată Ţara Sfântă. Atunci a venit însă numai umbra dreptăţii. Când dreptatea va veni în carne și oase, ea va veni pentru toţi, și va lua la întrebări mai întâi pe sfinţii cei mai apropiaţi şi mai răsfăţaţi.

Împăratul, dezamăgit şi nevoind să se bucure singur de nuntă, a fîcut un gest neașteptat, trimiţându-şi crainicii să strige la drumul mare, invitând pe oricine, fără distincţie de neam şi de fiţe, dincolo de limitele poporului ales. Se înţelege, nimeni nu este adus cu forţa la nuntă. Numai cei care se arată doritori sunt acceptaţi, deoarece nunta trebuie să aducă veselie, un necaz. Sala banchetului de nuntă – hai să spunem, Biserica, spaţio-temporalul creştin – s-a umplut de oaspeţi.

Marele povestitor spune că erau „şi răi şi buni”, termeni cu conotaţie socială. În mod sigur, crainicii nu aveau autorizaţia de a testa sau citi caracterul celor chemaţi. „Calitatea” sau „nevrednicia” oamenilor era doar aceea care se putea citi pe hainele lor (Lc 7:25). Şi nu întâmplător, cei „răi” sunt menţionaţi întâi în textul original (nu „buni şi răi”, ci „răi şi buni”), pentrucă grosul celor sosiţi era în mod natural dintre sărăntoci (1Cor 1:26-29). Este evidentă aici invitaţia universală a Evangheliei, care este mai întâi pentru cei de jos, pentru păcătoşi și săraci (Mt 9:11-13; 11:5, 28).

Dar se subînțelege că împăratul a luat toate măsurile ca oaspeţii să se simtă bine, să nu intre la banchet aşa cum erau ei îmbrăcaţi, venind de la grajd, sau prăfuiţi şi transpiraţi de călătorie. Fiindcă fuseseră luaţi direct de pe drum, reprezentanții măritei gazde se pregătiseră să-i primească în aşa fel, încât nimeni să nu se simtă rău – sau prea bun pentru a se asocia cu oamenii de rând. O haină de nuntă, care după obiceiul timpului era haina clasică de sărbătoare (albă, curată), era pregătită pentru fiecare. Foarte posibil, haina nouă era îmbrăcată după spălare.

Oamenii care au „personalitate” (așa ne numim uneori greșit orgoliul) nu doresc să fie trataţi la fel ca toată lumea, să fie „înregimentaţi”, să îmbrace „uniformă”. Acceptarea invitaţiei la banchetul Evangheliei implică schimbarea vechiului statut şi caracter, cu un nou statut şi caracter: „Toţi, care aţi fost botezaţi în Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos” (Gal 3:27-29; Ef 4:22-24; Col 3:9-11). Nu există distincţie mai înaltă. Un există aici alte distincţii, haine de domni şi haine de slugi. Doar haina de nuntă, haina bucuriei de a fi în graţia lui Dumnezeu, acceptat şi învrednicit de El. Iisus a folosit pentru această schimbare diverse metafore, printre care şi aceea a „renaşterii” („naşterii de sus”, Ioan 3), sau a „rămânerii în Iisus” (In 15:4-7).

Parabola culminează cu episodul trecerii în revistă a invitaţilor. După necazul şi ruşinea îndurate cu prima serie de invitaţi, împăratul avea tot dreptul de a face cunoştinţă cu oaspeţii, să ştie cine anume a venit, cu cine Se va bucura. Printre meseni, a zărit de la început un domn prezentabil, care însă nu îmbrăcase uniforma protocolară. Hainele de sărbătoare fiind albe, era uşor să descoperi o haină mai colorată. Nu m-ar mira ca înfigăreţul acesta să se fi aşezat chiar în capul mesei. Probabil fusese întrebat de comeseni, dacă nu cumva ar trebui și el să se schimbe; şi ne putem imagina cum omul epuizase toate explicaţiile, convingând pe mulţi. Poate şi alţii i-or fi urmat exemplul – cine ştie? Era omul acesta dintre cei „răi” sau dintre cei „buni”?

O haină mai colorată însemna o distincţie socială (Gen 37:3; 2Sam 13:18). Este greu de înţeles cum de s-a strecurat în sală acest intrus, printr-un filtru regal atât de serios. Se pare că reuşise să impresioneze pe toţi cu haina lui, cu retorica lui, încât s-a zis, în fine: „Hai să-l lăsăm, că nu-i treaba noastră. Poate împăratul îl va accepta aşa…” Confruntarea împăratului cu distinsul boier este pe cât de sumară, pe atât de impresionantă. Întrebarea Maiestăţii Sale este plină de uimire, ca un ecou al întrebării puse primilor păcătoşilor din rai („Cum de ai putut să faci una ca asta?”). Acolo apare pentru prima dată motivul hainei lipsă şi al îmbrăcării cu justificări inepte.

Împăratul nu i se adresează cu „prietene!”, aşa cum sugerează unele traduceri. Aici nu este relaţia dintre Dumnezeu şi Abraam (Iac 2:23). Descurcăreţul domn nu era un phílon (prieten), pe care să-l poţi suna la miezul nopţii, ca să te ajute (Lc 11:5), ci un hetáiros (ortac), adică un simplu „măi-frate”, „musiu”, „tovarăşe”, așa cum i se va adresa Iisus lui Iuda (Mt 26:50). Una este să te asociezi, să te întovărășești cu ceata lui Dumnezeu, şi alta este să-I fii prieten / iubit (In 15:13-15).

Distinsul mesean a rămas fără cuvânt. Nu mai putea îngăima nici o explicaţie. Toate justificările pe care le pregătise i se păreau acum ridicole. Iar pedeapsa a fost pe măsura autorității Împăratului. Ai refuzat uniforma bucuriei? Eşti dus, legat, acolo unde ţi-e locul: afară, în întuneric, unde vei regreta cu amar, prostia de a risca bucuriile veşnice de dragul unui moft de o clipă.

În parabolă, un singur comesean este prins în ofsaid. Poate este doar primul descoperit? Sau poate aşa este parabola, cu un singur candidat respins? Dacă numerele din parabole ar fi realiste, rezultatul ar fi foarte optimist, ca un singur caz să fie pierdut în cele două milenii creştine! Dar dacă acel caz sunt eu, sau eşti tu, atunci statistica nu mai contează. Mai mult, Iisus încheie afirmând că, la judecata de apoi, procentele se inversează: mulţi s-au strecurat în Biserică, dar puţini vor lua parte la bucuria mântuirii.

Ce reprezintă însă nunta?

(Răspunsul va urma într-un alt articol).