[m] optat pentru o abordare din care Biblia să iasă cît mai prost cu putinţă.” Eu nu pretind că ar fi urmărit neapărat acest scop, deşi scenariul este perfect posibil. Probabil în cazul lui nu este vorba de rea intenţie. Dar ceea ce îi reproşez este că procedează ca toţi istorico-criticii, judecând de la „prezumţia de vinovăţie” (= probabil Biblia reflectă o realitate perfect naturală, nimic supranatural cum pretinde).  Un critic credincios este din principiu un avocat al Scripturii. Cel necredincios este un judecător sau un procuror pornit mai degrabă s-o desfiinţeze. Motivele unor astfel de înclinaţii sunt psihologice în primul rând, în unele cazuri moral-spirituale. Nu de puţine ori, aceşti necredincioşi sunt apucaţi de frustrarea lui Toma, care se vede umilit dublu în faţa celorlalţi credincioşi: că nu a fost prezent când se zice că Iisus S-ar fi arătat, şi că Providenţa l-a lăsat să creadă doar pe temeiul mărturiei altora.

Toţi suntem doritori de mai multe dovezi, fie documentare, ştiinţifice sau empirice. Este clar că Dumnezeu nu ne-a făcut nici o demonstraţie, ci ne-a lăsat un număr de dovezi. Această metodă divină de testare a calităţii credinţei oamenilor este foarte inteligentă, deoarece credinţa adevărată este ceea ce faci după ce argumentele, atâtea câte sunt şi cum sunt, s-au epuizat. Întrebarea principală nu este ce şi câte dovezi istorice avem în favoarea scenariului biblic, ci dacă acest scenariu este cel mai probabil confecţionat de pământeni, sau e de origine complet diferită. În mod foarte cinstit, scenariul „planului de mântuire”, cu ideea unei legi neschimbătoare, a unei jertfe supreme şi a unei mântuiri care depăşeşte orice raţiune şi imaginaţie, nu putea fi conceput de o fiinţă omenească. Cu atât mai puţin să conspire atâţia candidaţi la martiriu, doar pentru a face pe oameni să creadă asemenea „enormităţi”. Cine loveşte în „nebunia” Evangheliei, direct sau indirect, ca ateu sau ca teolog, are rezervat ceea ce şi-a ales: întunericul de afară.

Să zicem că am greşit că am pus concluziile exegetice ale lui Poli pe seama presupoziţiilor „raţionaliste” (ghilimelele îi aparţin, ca şi cum el ar nega că este raţionalist, no problem!). Nu este imposibil ca exegeza lui să fie corectă, dar concluzia pe care o trage este distructivă pentru credinţă.

Un alt necaz al lui Poli este că eu refuz să intru în discuţia filozofică despre presupoziţii. Nu văd de ce atât mirare. Eu nu am studiat filozofie. Am 60 de ani peste câteva zile şi am ceva mai bun de făcut, decât să studiez problema filozofică a presupoziţiilor. Nu am nevoie de ea. Am o singură presupoziţie, că Biblia este adevărată: în primul rând ca mesaj divin-inspirat, în al doilea rând ca istoriografie (în ciuda autolimitărilor şi imperfecţiunilor naturale ale autorilor ei). Nu mai încape altă presupoziţie în mintea mea, şi am declarat în mod repetat că nu am nevoie de alt „adevăr”, chiar dacă s-ar dovedi mai rezonabil. Este vorna de preferinţe, adică aşa cum zice Scriptura, „credinţă şi dragoste” – crezi ceea ce iubeşti şi atât. În definitiv, este singura presupoziţie care îţi oferă ceva. Cai verzi pe pereţi? Om vedea la urmă. Aleg să cred pe temeiul martorilor, chiar dacă unele observaţii ale lor sunt insuficiente sau contradictorii (cel puţin în aparenţă), chiar dacă în unele detalii au preluat şi ei informaţii de la alţi martori. Este clar că niciunul dintre evanghelişti nu a fost martor la naşterea lui Iisus. Doar Maria putea oferi o mărturie credibilă. Dincolo de aceasta, Luca a făcut cercetări, atât cât a putut. În mod sigur, Dumnezeu nu a intenţionat ca acele date să ne informeze despre timpul precis al naşterii lui Iisus, deoarece aceasta nu era necesar, nici pentru înţelegerea profeţiei cronomesianice din Daniel 9, nici pentru credinţa creştină în general. Dacă a trăit, a făcut minuni, a învăţat, a murit, a înviat şi s-a înălţat, atunci cu siguranţă că s-a născut cândva, cu sau fără datele din Evanghelie. Dacă s-a botezat la vârsta de aproximativ 30 de ani în anul al 15-lea al lui Tiberius, înseamnă că se poate aproxima şi anul naşterii, dacă cineva are nevoie. Dar nu este necesar să fie perfect armonioase toate aceste date, pentru a fi credibile. Trebuie privit totul din perspectiva practică a intenţiei evangheliştilor.

Poli este ofensat că eu am obiceiul să beştelesc aprioric „Raţionalismul”. Sorry, nu am o soluţie mai bună. Dacă accept raţionalismul, nu pot accepta şi Scriptura. Raţionalismul nu admite nimic dincolo de natural, de ceea ce poate fi experimentat, etc. Raţionaslimul nu este o scară la cer, ci o scară dublă, care după ce ajunge doar până la vârful ţestei, te sileşte să cobori pe partea cealaltă.

Referitor la textul din Luca, Poli mă trimite la Wiki. Am fost pe acolo, flăcău, şi n-am fost mulţumit. Parcă ar fi fost un articol scris de tine, unul care te lasă fără grai şi fără direcţie. Este un fel de a zice: „Nu vezi că toate astea sunt poveşti? Dă-o naibii de Scriptură şi de religie!” Prin urmare, nu am fost mulţumit de articolul din Wiki. Articolele de limbă engleză, franceză şi germană în Wiki sunt cele mai bune, de regulă, dar depinde mult şi de subiect. În acelaşi timp, nu am naivitatea să cred că un articol din Wiki reprezintă ultimul cuvânt în domeniu. Aş putea intra şi eu oricând în acel articol şi să-l modific, completând informaţia sau reinterpretând, dacă aş avea o evidenţă ştiinţifică superioară. Dar nu am acum nici cunoştinţele necesare, nici timpul pentru aşa ceva. De aceea am trimis pe cititor la Ankerberg, care este o autoritate creştină. Înţeleg că Poli nu dă doi bani pe soluţiile Ankerberg. Fără nici o glumă, Poli are talent în domeniu şi este un spirit critic care merită să-l ai la curte, ca să te ţină treaz. Chiar dacă uneori face pe nebunul, la curtea regilor nu strică. Dar Poli, deocamdată nu are nici o dovadă că soluţiile lui sunt superioare celor de la Ankerberg sau din oricare instituţie teologică superioară. I-am mai spus-o: să-şi scrie teza doctorală, s-o publice şi să vedem ce se mai întâmplă după aceea. Numai atunci va avea mai multă credibilitate, dar numai în luma academică şi seculară. Pentru unul ca mine, care am ales să cred că Evanghelia este o realitate, în ciuda unor posibile erori istorice, toată pledoaria antilucană sau antimateiană nu are nici o greutate.

Poli: „Ce sens are ca Luca să fi încercat să clarifice o datare obscură cu una şi mai obscură? Singurul mod în care versetul 2, înţeles astfel, contribuie cu ceva la precizia relatării este dacă vrea să ne spună de fapt că acest census a avut loc fix înainte de a fi Quirinius guvernator al Siriei – ceea ce lasă problema nerezolvată.”

Poli se poate juca descoperind soluţii mai credibile; nu pretind că am ultima soluţie, nici nu este problema aceasta un coşmar pentru mine. Este foarte posibil ca Luca să fi greşit, la fel cum este posibil ca istoria să nu fi raportat toate censurile. Şi alţi autori biblici au indicat date istorice discutabile sau contradictorii, aşa că nu rezolv mare lucru dacă demonstrez că Luca nu a greşit. De fapt, eu nu cred că inspiraţia autorilor Bibliei constă în exactitatea mărturiei lor. Ca martor la un proces, se cere să fii de bună credinţă şi să spui tot ce este relevant. Dacă unele detalii ale martorilor sunt problematice, juriul poate verifica dacă aceste discrepanţe sunt dovezi ale unei conjuraţii a mincinoşilor, sau dacă sunt variabile omeneşti normale. Rareori martorii povestesc exact la fel, în special când mărturia lor vine la mulţi ani după evenimente.

Povestea cu rolul sintactic al lui πρώτη, unde Poli jubilează că l-a prins pe exprofesorul lui cu mâţa în sac, poate fi în favoarea exştudintelui. Miza mea nu este onoarea de mare profesor elenist, sau care dintre noi doi este adevăratul maestru în mânuirea textului grecesc, dintre toţi adventiştii şi exadventiştii de România. Eu am atras discuţia pe tărâm universal, apelând la Ankerberg, ca interpretare generală, şi la o posibilă soluţie sintactică, rătăcită într-un lexicon. Dacă Poli nu dă doi bani pe articolul Ankerberg, el poate totuşi să aibă dreptate, dar dacă nu vede şi o soluţie constructivă, nu face mare lucru.

Eu am citat din Thayer’s Lexicon, care citează pe Winer. Acolo se dă şi un exemplu: ὅτι πρῶτός μου ἦν, In 1:15. Fără preocupări sintactice, asta s-ar traduce „fiindcă întâiul meu era”, ceea ce nu sună bine. Toţi traduc „fiindcă era înainte de mine”. Astfel adjectivul πρῶτός =prim, înainte de pronumele în genitiv μου = al meu, a fost tradus adverbial – „înainte”. Reluând textul mai atent, observ că totuşi, soluţia sintactică din In 1:15 nu se poate aplica şi în Luca. Traducerea naturală este aceea că „acel census a fost primul din perioada guvernării lui Quirinius”. Renunţ categoric la citirea propusă de mine (apud X, Y) mai înainte. Lectura obişnuită a textului lucan este rezonabilă gramatical, şi dacă nu ar fi problema istorică în discuţie, probabil că nimeni nu s-ar fi gândit la o altă interpretare a acestei sintaxe. Dar întrebarea rămâne dacă aceasta este adevărata problemă în disputa noastră. Aici Poli a câştigat, m-a bătut. Dar în ce priveşte concluziile teologice şi practice, rămâne de văzut cine rămâne cu vânătăi.

Poli: „Îmi pare rău, profesore. Luca şi Matei nu se împacă. Iar credinţa ta îţi întunecă ştiinţa.”

FL: Chiar îţi „pare rău”!? Faptul că Luca şi Matei nu se armonizează în nişte detalii istorice, după cunoştinţele pe care le avem, nu înseamnă că „Luca şi Matei nu se împacă”. Cele două evanghelii sunt perfect compatibile, în ciuda unor discrepanţe (sunt mai multe, de fapt). Un adevărat critic ar trebui să înveţe să gândească dincolo de exegeză, gramatică, istorie; să judece pornind de la mesajul transmis de autor şi de la premisa că acesta a făcut tot ce a putut ca să fie corect. Contemporanii lui puteau fi mai critici decât noi. Autorii inspiraţi au într-adevăr probleme de acest gen, care în cercurile conservatoare nu sunt recunoscute. De obicei se caută orice altă explicaţie posibilă. Şi trebuie să recunoaştem că adesea există şi alte explicaţii posibile decât că autorul a greşit. Uneori ele sunt mai penibile decât gafa autorului, alteori gafează criticii şi de aceea merită să fim mai reticenţi în afirmaţii. Eu cred că am învăţat ceva din acest dialog al surzilor. Sper să înţeleagă şi ucenicul vrăjitor.

Şi o ultimă curiozitate, Poli: ce înseamnă „cai verzi pe pereţi”? Te referi la interpretarea mea, sau la povestirile evangheliştilor? M-aş bucura să aud că şi aici am înţeles greşit.

Anonim: „1. Profesore, cum poate ea, Biblia, ‘iesi jumulita rau de tot’ daca ‘observatiile sunt radicale si hipercorecte’?”

FL: Radicalismul raţionalist în interpretări biblice nu face decât să încurce lucrurile. De exemplu, dacă un autor zice că erau 38.570 persoane sau obiecte şi altul zice că erau 40.000, comentatorul radical proclamă că este vorba de o contradicţie. Dar autorii nu şi-au propus întotdeauna exactitate matematică, ci doar corectitudine practică. Cifra poate fi orientativă adesea. A fi hipercorect, înseamnă a duce discuţia pe un teren fixist, teoretic, care nu a fost în intenţia autorului. A avea exigenţe nerealiste de la Biblie este o greşeală pe care o fac ambele aripi (tradiţională şi modernistă) ale teologiei creştine. Din concluziile hipercritice ale teologilor liberali însă Biblia iese într-adevăr jumulită rău. Nu mai prezintă încredere.

Anonim: „2. Afirmatii ca [….] nu rezolva dialogul de ani dintre tine si Polihronu, ci este doar o pozitie oficiala.”

 FL: Nu există nici o poziţie oficială a Bisericii în această privinţă şi în altele asemănătoare. Există o interpretare în Comentariul Biblic AZS (vol. 5), vezi ultimul paragraf din acest articol. Însă Comentariul AZS nu are un rol oficial, ci unul orientativ, în ce priveşte exegeza variilor probleme biblice. A crede că teologii Bisericii sunt nişte simpli dulăi de pază ai unor poziţii oficiale (dogmatice) a Bisericii, este o simplificare populară, poate adevărată în unele cazuri, dar nu este adevărul. Comentariul Bisericii reprezintă cea mai bună soluţie pe care au găsit-o cei mai buni teologi ai Bisericii la data editării respectivului Comentariu. Studiile biblice s-au dezvoltat din anii 1960 până astăzi. Au trecut peste 50 de ani !

Anonim: „Profesore, daca tu ai dreptate, imi ridic palaria ca multumire. Daca un pic de adevar este in ceea ce spune ‘legendarul’ Polihronu, intreb cu teama: Ce temelie are crestinismul?”

FL: Dragă Anon, du-te, rogu-te şi ridică-ţi pălăria înaintea lui Poli, care poate că te-a ajutat să vezi mai realist unele aspecte ale Scripturii, dar după aceea lasă tutela lui şi du-te de citeşte iarăşi Evanghelia, carte cu carte. După aceea aştept de la tine răspunsul la întrebarea pe care ai pus-o (Ce temelie are creştinismul?). E pe bune.

Cât priveşte Comentariul AZS la Lc 2:1, se pot citi următoarele în ediţia românească electronică:

 

„Un decret” (KJV]. „Decretul” acesta şi-a avut obârşia în Roma imperială (DA 44). Având în vedre faptul că nici un istoric secular al timpului nu menţionează acest decret, învăţaţii critici au susţinut de multă vreme că Luca a greşit. Mai de curând, însă, papirusurile şi inscripţiile au adus sprijin naraţiunii lui Luca asupra tuturor lucrurilor esenţiale afirmate în v. 1-3. Din rapoartele oficiale ale lui August (Res Gestae Divi Augusti i.8) se cunoaşte că August a făcut cel puţin trei recensăminte generale ale Imperiului roman în timpul domniei lui, între anii 28 î.Hr., 8 î.Hr. şi 14 d.Hr. Nici unul din cele trei nu pare să coincidă cu acela la care se referă Luca, dar este foarte posibil ca situaţia politică încordată din Palestina şi rezistenţa îndârjită a iudeilor la supunerea la impozit din partea romanilor să fi amânat executarea decretului imperial în această parte a imperiului. De fapt, recensăminte asemănătoare au fost făcute în alte părţi ale imperiului care nu au fost ţinute la datele mai sus specificate, ca de pildă recensământul din anul 12 î.Hr., din Galia. Merită menţionat faptul că nici criticii păgâni şi nici cei iudei, ca Celsus şi Porfiriu, nu au combătut acurateţea lui Luca în punctul acesta. Chiar şi de aceia care nu-l acceptă pe Luca drept scriitor inspirat el este recunoscut ca un istoric capabil şi demn de încredere (vezi la cap. 1,1-4). Nu este de aşteptat ca un scriitor atât de atent să se expună cu nepăsare la critică făţişi prezentând în mod greşit fapte contemporane bine cunoscute. Vezi p. 241, 242; diagrama p. 227, 238, 234.

Multe urări de bine tuturor.