Îmi pare rău, Martin, nu te-am neglijat în mod intenţionat. Dar nu ştiu cum se face că în ultima perioadă nu am mai căutat comentariile în dreptul acestui articol. Sunt în corespondenţă cu prea mulţi şi este dificil.

Referitor la vederile tale despre ştiinţă, pe care o pui pe picior de egalitate cu inspiraţia biblică, ar fi nevoie de explicaţii şi precizări. Inspiraţia biblică asigură integritatea divină a mesajului (în ciuda imperfecţiunilor omeneşti ale mijloacelor de expresie), în timp ce ştiinţele naturale, chiar şi cele mai exacte, sunt o interpretare omenească a realităţilor cosmice, nu un mesaj divin. Altfel spus, dacă vrei comparaţie, compară cărţile lui Dumnezeu separat (Natura şi Biblia) şi interpretarea lor separat (ştiinţa şi teologia).  Ai dreptate că fizica cuantică este fascinantă. Interpretarea realităţii s-a îmbunătăţit mult în acest domeniu. În mod sigur, însă, nu avem ultimul cuvânt. În acest domeniu există încă taine mari.

Sunt de acord cu ceea ce spui despre atitudinea omului de ştiinţă faţă de pionieri şi înaintaşi. Şi că în mare parte, datorită atitudinii de respect s-a ajuns la progres, la înălţimi care ar fi ameţitoare chiar pentru mintea din secolul 19. Dar eu nu m-aş exprima în felul aceasta: „mintea primitivă a ucenicilor”. Probabil te-ai referit la ucenicii lui Iisus, dar cred că te-ai referit la ignoranţa lor în domeniu, nu la minte. Nu erau primitivi la minte. Oricare dintre ei, dacă ar fi avut cultura modernă, ar fi fost un om modern. Nu IQ-ul omenirii s-a dezvoltat între timp, ci volumul de cunoştinţe. Din nefericire, odată cu volumul cunoştinţelor a crescut şi dispreţul faţă de credinţa religioasă şi faţă de sursa credinţei – revelaţia biblică. De aceea este întotdeauna necesar să ţinem seama de avertizări înţelepte ca aceasta:

„God has permitted a flood of light to be poured upon the world, in both science and art; but when professedly scientific men treat upon these subjects from a merely human point of view, they will assuredly come to wrong conclusions. It may be innocent to speculate beyond what God’s word has revealed, if our theories do not contradict facts found in the Scriptures; but those who leave the word of God, and seek to account for his created works upon scientific principles, are drifting, without chart or compass, upon an unknown ocean. The greatest minds, if not guided by the word of God in their research, become bewildered in their attempts to trace the relations of science and revelation.” (E G White, CE 193).

Observaţia ta că în religie lucrurile stau exact invers este interesantă şi merită dezbatere, dar nu sunt convins că stă. Iisus nu era înaintaşul Sinedriului, ci apărea ca un Einstein între newtonieni încremeniţi. Biserica nu i-a urât pe apostoli, ba chiar i-a sanctificat, ca să li se închine, au păstrat mult din învăţătura lor, iar restul au reinterpretat potrivit noilor lor „descoperiri”.  Nu poţi compara comunitatea religioasă cu comunitatea ştiinţifică, deoarece comunitatea religioasă se întemeiază predominant pe credinţe şi tradiţii care pot fi foarte diverse; autoritatea este adesea dogma stabilită de un conciliu/sinod, în alte cazuri este autoritatea Sursei biblice (dar şi aceea este citită şi interpretată diferit, de la cei mai pregătiţi specialişti, până la amatori şi diletantisimi).

În comunitatea ştiinţifică, toţi au pregătire superioară în domeniu, pe când în comunitatea credinţei, majoritatea are o pregătire minimă sau inexistentă. Experţii, acolo unde sunt, nu pot fi nici ei într-un acord perfect, deoarece există întotdeauna în religie autorităţi mai imperative decât raţiunea, bunul simţ, spiritul critic, cercetarea ştiinţifică imparţială. Este adevărat că, dacă teologia ar face mai mult uz de spirit critic şi raţiune, în aceeaşi măsură ca şi ştiinţele, s-ar fi ajuns mult mai departe în cunoaştere. Dar în cazul teologiei, adevărul este o miză mult mai mare decât în cazul ştiinţelor, pentru că adevărul credinţei defineşte sensul vieţii şi oferă o speranţă omului ca individ, valoare care este infinit mai mare decât suma tuturor descoperirilor ştiinţifice (care privesc binele umanităţii sau speciei, sens cu valoare relativă). De aceea şi interesul Vrăjmaşului este mai mare în crearea de diversiuni teologice, filozofice şi religioase, decât în a crea prea multe „secte” ştiinţifice. Dacă interpretezi într-un mod nou şi scandalos o poruncă morală a lui Dumnezeu, este normal să apară tensiuni de proporţii. Dacă însă interpretezi descompunerea nucleonilor într-un mod diferit de înaintaşi, tensiunea creată depinde doar de meritele teoriei respective, adică de capacitatea de a justifica teoretic acea opinie şi, eventual, de a o demonstra în experienţă. Dacă teoria este fără fisuri şi bine documentată, poţi câştiga toată comunitatea ştiinţifică într-un timp foarte scurt, chiar înainte de a fi demonstrată experimental.

Şi în religie mai există un fenomen, pe care comunitatea ştiinţifică ştie mai bine să-l evite: impostura. În lumea religioasă predomină credinţa că nu este importantă pregătirea intelectuală în domeniu, sau cercetarea critică a surselor, sau cercetarea ştiinţifică a fenomenului religios, ci zelul şi libertatea mistică. De aceea în religie pot apărea mulţi impostori. Ba chiar şi experţii se pot înşela din varii motive, şi chiar dacă există mecanisme de apărare şi de selecţie, inerţia sistemului este, în mod natural, mai mare. Observ că exemplele pe care le-ai dat privesc inerţia sau reacţia vechiului faţă de nou. Dar un sistem sănătos este sensibil şi la reacţiile distructive ale noului faţă de vechi. În ştiinţă, când vii cu o pseudodescoperire sau pseudoinvenţie eşti imediat taxat şi pus la colţ, deoarece comunitatea ştiinţifică este o elită de experţi, care ţine la demnitatea ştiinţei şi la conceptul de adevăr ştiinţific. În religie, poţi să fii neacceptat de o mână de teologi, dar să fii aclamat de mulţimi. Nu trebuie plecat neapărat de la premiza că tot ce este noutate este şi înnoire.

Şi chiar în religie, lucrurile nu sunt atât de negre pe cum le vezi. „Smith & Butler au dispretuit vadit pe Jones si Waggoner, chiar pe EGW uneori”; este adevărat, dar această atitudine a fost o reacţie timp de câţiva ani, o reacţie greşită, deşi bineintenţionată.  În câţiva ani, ei au reparat public relaţiile cu Jones şi Waggoner,  şi cu Ellen White, deşi Smith nu şi-a putut schimba complet concepţiile.  CG a fost în opoziţie cu Andreasen, dar nu pentru că acesta aducea o noutate. Situaţia este exact opusă. CG venise cu oarecare noutăţi, iar Andreasen făcea figură de conservarea „credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna”.  În ce priveşte atitudinea CG faţă de Wieland şi Short a fost una de toleranţă, până când relaţiile s-au întăutăţit din cauza criticismului nesăbuit al acestor mişcări centrifuge autoproclamate de un fel sau de altul. Pe Brinsmead şi Wright nici nu i-aş pune la socoteală ca AZS, ca să nu mai vorbesc de pregătirea şi de soarta lor, precum şi de urmările nefaste pe care le-au lăsat pe unde au trecut. Biblia, vorbind despre înaintaşi ne porunceşte să ne uităm la „sfârşitul felului lor de vieţuire” (Ev 13).

Dacă ne uităm la sfârşitul lui Jones şi Waggoner, sau la sfârşitul lui Brinsmead şi Wright, nu vedem nimic care să ne încurajeze. Toţi au sfârşit în afara Bisericii pe care au slujit-o cândva. Cu excepţia lui Brinsmead, care trăieşte, dar din punct de vedere religios este mort, nu doar în afara AZS, ci în afara creştinismului.  Mai important decât unde anume au sfârşit-o este ce urme au lăsat. Jones şi Waggoner au lăsat atât urme drepte, la început, cât şi urme strâmbe mai târziu, ca Balaam. Jones nu a fost dispus să se împace cu fraţii lui, deşi a fost solicitat nu odată. Waggoner s-a încurcat în necazuri matrimoniale şi nu a fost serios la maturitate; ca urmare, a fost exclus, dar se pare că a murit căindu-se de greşelile lui. Wright a stricat mult prin cărţile lui cu aparenţă adânc pietistă dar pline de idei subversive. Singurul lucru pe care l-a realizat este că a dat naştere unei biserici „invizibile” (şi surdo-mută!), care după 40 de ani este practic inexistentă. Singurul lucru în care se asemăna cu Iisus este că şi el a fost tâmplar. Teologic, noutăţile pe care le-a adus sunt nişte aberaţii.

Revenind la Gili, este prematur să dăm un verdict definitiv. Biserica preferă să-l tolereze, dar are motive serioase să nu ţină seama de avertizările lui. Spiritual este imatur (pentru că se crede un sol special), iar teologic conţine unele rătăciri grave care întunecă frumuseţea mesajului dela 1888. Dacă citeşti pe acest sait replicile mele pe care i le-am adresat, vei înţelege care-mi sunt îngrijorările. Gili nu are de ce să se plângă de Biserică. Am să divulg un secret: cu câteva luni în urmă, am trimis un articol pentru Curier, care denunţa teologia distructivă a lui Gili, cu argumente aduse din scrierile lui. Conducerea însă m-a rugat să renunţ deocamdată la publicarea articolului, de dragul păstrării unor relaţii frăţeşti. În acest caz, tot Biserica este contra lui Gili? Problema teoriilor lui nu este aceea că sunt „ciudate, noi, nemaiauzite”, ci că unele din ele sunt puternic otrăvite şi că tendinţa majoră a mesajului lui este înstrăinarea emoţională de Biserică. În esenţă, ca efect, mişcarea lui seamănă cu a lui Wright, cu deosebirea că Grupul 1888 este încă prezent în Biserică. O asemenea mişcare, în opinia mea, nu poate avea ca efect decât o vaccinare a AZS faţă de adevăratul mesaj de la 1888. La fel a fost şi cu mişcarea de „reformă”. Marea partea a poporului şi a pastorilor au hipereacţionat în direcţia opusă, ferindu-se de vegetarianism şi de prea mult uz de cărţile EG White, pentru a nu deveni … canibali.

Este adevărat că Gili spune multe lucruri bune. Dar în teologie asta nu e suficient. Şi papa de la Roma spune multe lucruri bune, ca să nu mai vorbim despre atâtea confesiuni cu care ne învecinăm. Dar pe mine mă interesează mai mult atitudinea cuiva decât ce lucruri bune spune, deoarece atitudinea este principalul mesaj pe care cineva îl transmite. În ce priveşte conţinutul teologic, mă descurc şi fără descoperirile nemaipomenite ale lui Gili. M-aş bucura să descopăr că am greşit eu, dar după ce am văzut cum tratează autoritatea unro cărţi biblice pe care nu le suportă, dispreţuind epistola lui Iacov ca fiind inspirată de Satan şi Biserica din Ierusalim, comparând-o cu Sinedriul lui Caiafa, am înţeles că Gili este dispus să sfâşie şi Scriptura, nu doar pe Ellen White, ca să facă să strălucească propria lui lumină. Pe de o parte fetişizează anumite expresii din Ellen White, pe de altă parte şi de acolo rupe paginile care nu-i convin.

„Ei bine, daca spune si multe lucruri interesante, desi f ciudate, de ce, in loc sa il ascultam, invitam la amvoane, promovam, dezbatem public ideile lui la fel cum fac savantii in breasla lor?”

Cred că ştii că şi în ştiinţă se practică un peer review înainte de a fi publicate nişte pretinse descoperiri. E G White sfătuia pe cei care cred că au descoperit o „lumină nouă”, să supună celor mai cu experienţă înţelegerea lor specială, şi dacă aceşti fraţi cu autoritate, cu pregătire şi experienţă nu văd în ele nici o lumină nouă, sau dimpotrivă văd erori, atunci să renunţe la agitarea lor. Cred că imaginea pe care o ai, despre faptul că Biserica din toate timpurile ar fi avut aversiune faţă de „lumina nouă”, este greşită. Lucrurile sunt mai complexe. Credinţele şi practicile păcătoase ale creştinismului medieval, tradiţionalist, şi nu sunt deloc puţine, au apărut cândva, în secolele III-VIII ca „lumină nouă”. Liderii au fost împărţiţi în cadrul disputelor care s-au purtat, dar majoritatea au votat noutăţile. Când reformatorii au apărut, ei nu au venit drept crainici ai unui mesaj nemaiauzit, ci ca o întoarcere la Evanghelie şi la viaţa Bisericii dinaintea inovaţiilor pagano-papale. În acest caz, cine era conservator, şi cine era cu „lumina nouă”?

Nu este adevărat că Biserica ar fi pusă pe interzis orice lumină nouă, că ar avea aversiune faţă de aşa ceva. Biserica noastră  a avansat redescoperind învăţături biblice una câte una, între 1844-1900. De atunci încoace, deşi marile principii ale credinţei au fost recuperate, au apărut multe alte cercetări şi soluţii diferite la propleme biblice întâlnite în special în cărţile profetice.  În generaţia mea s-a renunţat definitiv la interpretări strâmte sau politico-geografice date unor pasaje din Apocalipsă (cei 144.000, Armaghedon, interpretarea trâmbiţelor), dar la nivel popular vechile scenarii circulă. Biserica a adoptat treptat credinţa în Trinitate, între anii 1890-1830. Dar în zilele noastre au apărut oameni care strigă sus şi tare că ne-am rătăcit, şi că vechea părere antitrinitară pe care am apucat-o noi ca lumină nouă după 1850 şi am susţinut-o până pe la 1890 şi chiar după aceea un timp, ar fi adevărata credinţă despre Dumnezeu. Cu cei cârtitori niciodată nu o vei scoate la capăt. Dacă Biserica este prudentă şi sceptică atunci când este vorba de „lumină nouă”, unii vor spune că este sclava inerţiei şi a tradiţiilor. Dacă Biserica primeşte o lumină nouă şi o integrează doctrinar, atunci unii vor spune că Biserica nu a rămas la „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna,” ci şi-a părăsit credinţa, a apostat. Aşa că vin noi şi noi reformatori ca să ne întoarcă înapoi. Unii vor înapoi la ţâmpi şi la porc, alţii vor înapoi la câte puţin vin. Unii vor înapoi la 1860, alţii înapoi la 1888 sau 1890. Alţii vor înapoi la 1940. Mai de curând, unii vor înapoi la 1800. Alţii vor înainte şi în lături, înlocuind autoritatea Bibliei cu modele de filozofia culturii şi nouă lumina evoluţionistă.

„Spre deosebire de breasla stiintifica, indivizi ca Gili sunt vazuti de areopagul adventist DIN START ca dusi cu pluta, rataciti, eretici, agitatori. EI bine, tocmai asta e secretul crizei religioase actuale, fie la azs fie oriunde in societatea civilizata…Meditati mai mult la asta, bitte!”

Dragă Martin, fii sigur că am avut destul timp să meditez la asta. Mai sunt multe de făcut, desigur, dar nu este adevărat că purtătorii unui mesaj nou sunt din start şi din principiu respinşi ca eretici. Dacă Biserica ar fi avut această atitudine, nu s-ar fi putut schimba atât de mult cu trecerea timpului. Pe de altă parte, este adevărat că, în multe cercuri şi adesea la nivel popular, sentimentul prudenţei dar şi dorinţa de a simplifica problema creează reacţii de respingere, cel puţin pentru început.  Este o reacţie normală de apărare. Eu am văzut în viaţă un număr de „profeţi” veniţi cu lumină nouă; şi de aceea sunt extrem de sceptic când cineva vine cu asemenea pretenţii.