Cei dintâi care au început să-l batjocorească pe Arsenie Boca sunt cei care l-au tratat ca sfânt mijlocitor, înainte ca Biserica să-l fi sfințit. Zic că este o batjocură, o blasfemie, pentru că orice laudă exagerată și orice venerare a omului, dincolo de ce i se cuvine acestuia ca făptură omenească, este o batjocură adusă naturii umane. Teatrul absurdului a fost continuat apoi de autoritățile eclesiastice, care au preluat cultul popular și l-au sfințit, în folosul „duhovnicesc” al Bisericii. Probabil Arsenie Boca a fost mai creștin decât Constantin cel Mare (pe care l-a botezat un eretic pe patul de moarte) și mai cuvios decât Ștefan cel Mare, care era „mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”. Iar dacă a și suferit pentru credința lui din partea derbedeilor comuniști care stăpâneau în țară, este evident că nu merită batjocorit, în niciun sens. Da, s-a nevoit, a suferit pe nedrept închisoare, ca mulți alți oameni de diverse convingeri. Dar întrebarea este: îl fac toate acestea să merite „sanctificarea”? Chiar dacă o fi făcut vreo minune, viu sau mort, îl transformă aceasta în sfânt mijlocitor?

Aceasta este o bună ilustrare de cum a apărut cultul sfinților în Biserică. Mai întâi o evlavie populară, ca și cum evlavia ar fi numai la creștini. Apoi abureala tămâioasă a unor teologi, care au cerșit îngăduință, sau au justificat inovația. Iar după ce lumea s-a obișnuit cu tărășenia aceasta și puținele glasuri critice au fost aduse la tăcere (pe orice cale!), ea s-a răspândit și a fost votată în sinod, devenită obligatorie, iar autoritățile imperiale au avut rolul de a asigura prin legi și pedepse ca toți să accepte noua „tradiție”, la care s-au adăugat legende și povești făcătoare de minuni, care nu au nicio greutate înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi minuni reale.

Sanctificarea de oameni post-mortem, pentru a-i face sfinți într-un sens special și mijocitori este un cult neortodox, păgân, pe care Biserica l-a inventat târziu și despre care Iisus Christos și Apostolii Lui nu au avut nicio idee. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu găsim măcar o sugestie că ar fi bine să ne rugăm unor morți, că vreun profet sau apostol ar fi fost declarat sfânt mijlocitor, să primească venerație, cinstire, acte de cult și rugăciunile muritorilor – ceea ce este împotriva Legii lui Dumnezeu. Ca să nu mai vorbim de întreaga industrie materialist-mistică și de magia albă care s-a suprapus mai târziu peste cultul sfinților: și anume cultul imaginilor (icoane și statui ca la păgâni), cultul relicvelor („sfintele” moaște și alte obiecte care chipurile ar împărtăși har….).

Oare nu ar trebui să se trezească odată și Biserica neamului? De ce trebuie să se respecte mai mult cuvântul oamenilor, decât Cuvântul lui Dumnezeu? Care mai este deosebirea dintre religia revelată a lui Dumnezeu și legile / tradițiile strămoșești ale neamurilor păgâne? De ce poruncile Bisericii sunt puse mai presus de poruncile lui Dumnezeu? Cum și-au putut permite slujitorii Bisericii să se arate mai deștepți decât Christos, propunând un CULT care lui Dumnezeu nu I-a trecut prin minte? Oare i-a învățat astfel Duhul lui Dumnezeu, care a vorbit limpede prin Profeți și prin Apostoli? Sau au fost alte duhuri care au încurcat mințile creștinilor simpli cu ajutorul teologiei speculative, al superstițiilor monahale și al politicii de uniformitate religioasă în Imperiu și statele care s-au format? Vechimea unei rătăciri n-o transformă în adevăr, sau într-o realitate neutră și permisibilă.

Biserica este cu siguranță vinovată înaintea lui Dumnezeu pentru pierderea multor suflete, care au fost rătăcite prin această sminteală și născocire ne-legiuită, care este cultul sfinților. Este un cult în afara și împotriva învățăturii sănătoase a Evangheliei, un mod de a submina încrederea în Dumnezeu și în mijlocirea lui Iisus. Nu există între oameni alt preot-mijlocitor la Dumnezeu, afară de Iisus Christos, Dumnezeul înomenit (Fapte 4:12; 1Timotei 2:5; Evrei 4:14-16; 7:24). Și nu există alt SFÂNT, care să prezinte bine rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu, în numele lui Iisus, în afară de SFÂNTUL DUH (Romani 8:26-27; Iuda 1:20), pe care Dumnezeu Îl oferă tuturor adevăraților închinători (Marcu 1:8; Luca 11:13; Fapte 10:47; 1Petru 4:14).

Biblia îi numește sfinți pe toți credincioșii, ca și pe îngerii cei buni (Matei 26:31), care refuză orice cinstire (Coloseni 2:18; Apocalipsa 19:10; 22:8-9). Chiar Apostolii au refuzat venerația adusă lor (Fapte 10:26-27; 14:11-18). Iar dacă este vorba de vreun sfânt în sens special, Biblia vorbește astfel numai despre Dumnezeire (Isaia 1:14; 43:15; 55:5; Apocalipsa 15:4; 1Petru 1:12). Oricine propune un alt sfânt mijlocitor sau vrednic de cinstire, pe lângă Iisus Christos, Sfântul lui Dumnezeu (Ioan 6:69), și pe lângă Sfântul Duh, care este Dumnezeu Veșnic (Fapte 5:3-4; Evrei 9:14), își bate joc atât de omul „sanctificat”, cât mai ales de numele SFÂNT al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh (Isaia 37:23).

Îmi cer iertare, am tot respectul pentru autoritatea celor care păstoresc Biserica, din orice confesiune ar fi ei, dar mântuirea sau pierderea sufletelor este un subiect mult mai serios. BISERICA TREBUIE SĂ SE ÎNTOARCĂ LA DUMNEZEU, ALTMINTERI CHIAR DACĂ VA AVEA SUCCES, VA FI PEDEPSITĂ DE ACEIA PE CARE S-A SPRIJINIT (Ap 17:15-18).