AT „Îmi permit și eu (dacă se poate), o scurtă obiecție la toată această discuție. Apreciez în mod sincer minuțiozitatea argumentației în favoarea viziunii protestante în legătură cu cartea Iov.”

FL:  Mulțumesc mult pentru aprecieri și pentru obiecție. Țin să precizez însă că nu este vorba de o viziune protestantă, ci de o viziune creștină conservatoare. Faptul că Iov are caracter istoric, nu ficțional, a fost acceptat ca de la sine înțeles, atât în iudaism, cât și în toate versiunile de creștinism, până recent.

Așa numita „înaltă critică”, respinge din start credința și prezumția de istoricitate, promovând în schimb scepticismul și critica distructivă (hipercriticism și conspiraționism). Credința în istoricitatea și autoritatea divină a Bibliei a fost subminată sistematic, din generație în generație, în cultura modernă, înlocuindu-se în final paradigma „Biblia = Cuvântul lui Dumnezeu în cuvintele oamenilor inspirați”, cu o nouă paradigmă: „Biblia = o colecție de scrieri antice, care reflectă opinii contradictorii, legende, istorie, artă și filozofie, despre relația dintre om și Divinitate”.

((Începând mai timid cu Baruch Spinoza (sec. XVII), dar înflorind în mod special în școala „protestantă” de la Tübingen (sec. XVIII-XIX), această nouă paradigmă a filologiei biblice, numită popular și teologie liberală, este în fapt o ateologie. Nu în sensul că „școlarii” cu pricina ar fi atei în sensul modern al termenului, ci în sensul că sunt în mod evident certați cu Dumnezeul Bibliei, care pentru orice adevărat credincios abraamic (evreu, creștin, islamic), este singurul Dumnezeu adevărat, care prin Duhul Sfânt „a vorbit prin profeți” (Crezul creștin). Critica sceptică modernă a contribuit enorm la secularizarea culturii și la deșertarea bisericilor. În secolele XX-XXI, situația s-a înrăutățit. Curentul acesta umanist-raționalist-critic (care are și o serie de efecte benefice!), a secularizat treptat bisericile protestante clasice, apoi a început să inunde și restul lumii creștine. Prin intermediul învățaților iezuiți, studiile biblice în catolicism au părăsit, de asemenea, vechea paradigmă și s-au acomodat repede criticii moderne. Iar curentul bântuie în oarecare măsură și teologia ortodoxă, și unele biserici libere (evanghelici, protestanți radicali etc.). Adventiștii, împreună cu o mare parte din evanghelici, ortodocși și minorități protestante sau catolice, susțin poziția conservatoare, istorică. Există în lumea evanghelică mulți învățați serioși și faimoși, care argumentează în favoarea istoricității și autorității divine a Bibliei. Suntem de partea lor în ce privește acest curent de rezistență a fidelității și ne opunem criticii distructive, premiselor ei raționalist-umaniste și tuturor concluziilor ei care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu suntem imuni, nici la naivitățile și fixismul fundamentalist, nici la sminteala și aroganța necredinței. Secularismul (ca raționalism, deism, scepticism, umanism, agnosticism, postmodernism etc.) face victime importante în generația noastră. Un fundamentalist, chiar dacă este prea rigid în credință și neinformat, se poate mântui; dar un necredincios, chiar dacă ar fi mai informat și mai inteligent decât un înger căzut, nu se poate mântui, pentru că respinge credința.))                   

AT:  Eu nu sunt în măsură să contrazic ce ați demonstrat în articol dar vă „provoc” să mergem un pic mai departe. Eu nu sunt profesor, cu atât mai puțin apologet sau filolog dar consider că la ora actuală, există destulă informație în domeniu și consider că dacă vrem să avem un concept mai larg și mai complet al adevărului, ar trebui să ținem cont și de alte surse și informații (verificabile, bineînțeles). Nu cred că evreii au avut toată știința și toată înțelepciunea iar noi am cunoaște exact cum s-au petrecut istoria pentru că dacă n-ar fi așa, ne-am pierde credința.

FL: Este adevărat că astăzi există mai multe comentarii acumulate, mai multă cercetare adunată de-a lungul timpului. Nu ne opunem informațiilor și surselor diverse. Chiar studiile scrise de filologi atei pot fi folositoare, cel puțin în unele aspecte tehnice. Dar unde sunt acele dovezi zdrobitoare, pe care le aduce școala hipercritică, pentru a dovedi că Iov ar fi o simplă ficțiune, cu caracter moralizator, ca o parabolă? Eu nu cred că cercetătorul Bibliei trebuie să înceapă cu îndoiala metodologică, pentru a ajunge mai curând la adevăr. Dacă vrei să ai casă bună cu partenerul de viață, nu pornești radical de la principiul că partenerul trebuie să-ți demonstreze permanent că nu te înșală, că nu te minte, etc. Dacă nu există o atmosferă de încredere, dacă nu se începe cu premisa bunei credințe, nu poate exista un cămin de dorit. Când iubești, nu ceri prea multe dovezi, ci încerci să oferi – dragoste și credit.

Este adevărat că o carte biblică poate fi bună și dacă este ficțiune. Dar când ea nu se prezintă (explicit sau implicit) ca ficțiune, când autorul ei o prezintă ca fapt, și când autori sacri de mai târziu au tratat-o ca fapt, a o trata ca ficțiune face o nedreptate autorității Bibliei. Mai mult, aceasta creează o breșă în conceptul istoricității Bibliei și subminează istoricitatea celorlalte cărți. Pe calea aceasta, îmi pot pierde în final credința.

AT: Dar să trecem la ceva mai concret: Eu nu spun că Iov ar fi ficțiune, dar a demonstra existența țării Uț, a Edomului, a personajelor narațiunii, asta nu demonstrează că faptele sunt reale. Pe sistemul ăsta de argumentație, se poate demonstra că Indiana Jones și tot ce-a făcut și pe unde a fost, e real!

FL: Înainte de orice, credința nu cere demonstrații, este satisfăcută doar cu dovezi suficiente. Demonstrația este exhaustivă, nu lasă loc credinței, în timp ce dovezile – suficiente, dar nu complet demonstrative – lasă loc și credinței. Este ca și cum Dumnezeu, dându-mi dovezi, una câte una, cu economie, mă întreabă de fiecare dată: Dar ție cum ți-ar plăcea să fie realitatea? Dar tu cât de bine ai cântărit dovada precedentă? Dar cum ai apreciat argumentele pe care ți le-am oferit deja?

Dumnezeu ne-a lăsat să trudim în căutarea adevărului, dacă îl prețuim cu adevărat; nu să așteptăm pasiv, sau să acceptăm superficial rezultatul cercetării altora, ori intervenția unei autorități care să ne facă o demonstrație, să ne lase fără replică, silindu-ne să acceptăm.

AT: Dacă ați fi trăit (de exemplu) în sec V. î.de H. ați fi argumentat la fel cartea lui Iov?

FL: E dificil de spus dacă aș fi argumentat. Dacă eram un învățat evreu, poate simțeam nevoia să argumentez. Dar ca simplu credincios, o primeam la fel de bine ca și pe Eclesiastul, cartea lui Obadia sau Deuteronomul, fără multe întrebări. Circumcis din pruncie, predestinat să fiu evreu etnic și religios, aș fi crezut probabil, găsindu-mi locul în angrenajul comunității credinței. Dar dacă aș fi fost un păgân, fie și  învățat, cine știe ce atitudine aș fi avut, Doamne ferește? Mă imaginez, mai degrabă, printre cei din școala de scribi ai marelui cărturar și om al lui Dumnezeu, Ezra („Noul Moise”). Încă existau profeți în sec. V î. H. Dacă profeții și cărturarii moșteniseră din generație în generație și uneori prin confirmări profetice (descoperiri supranaturale) adevărul despre cutare carte sfântă, cine aș fi fost eu să pun la îndoială ceea ce Dumnezeu a făcut pentru un întreg popor?

AT: De ce în Tanaj, Iov este pusă între Proverbe și Cântarea cântărilor?

FL: Ordinea actuală din TNK nu este dintotdeauna. Când cărțile erau scrise fiecare pe sul de papirus, unde era așezată „în sacoșa sacră” cartea lui Iov? Forma actuală a cărților (codex, cu foile cusute la cotor, și nu în continuare, una de alta, cum era sulul) are aproape 2000 de ani, invenție apărută la cinci secole după scrierea ultimei cărți din TNK (Cronicile). Iudeii au clasificat Scripturile în trei colecții, așa cum știi:

1. Tôrā (Pentateuhul / Legea lui Moise), a cărei autoritate era universal acceptată de evrei, inclusiv de saduchei, samariteni și alții;
2. Nǝḇīᵓīm (conținând scrierile profeților de după Moise, până în epoca persană: profeții anteriori – Iosua, Judecători, Samuel-Împărați – și profeții posteriori – Isaia, Ieremia, Ezechiel și Cei Doisprezece / Profeții mici; grupați astfel după numărul celor 12 patriarhi).
3. Kǝṯūḇīm (Celelate scripturi sfinte, care nu sunt socotite oracole profetice în esență, ci sunt clasificate ca: poetice, liturgice, didactice/sapiențiale, istorice târzii). Ordinea actuală a lor este: Psalmi, Iov, Proverbe, Rut, Cântarea, Eclesiastul, Plângeri, Estera, Daniel, Ezra-Neemia, Cronici. Au fost grupate pe criterii de mărime și rol liturgic. Primele trei sunt poetice, dar și cele mai mari. Psalmii au fost împărțiți în cinci cărți, după modelul Pentateuhului. Cele cinci cărți, după ciclul primelor trei cărți / Emet, sunt numite „suluri” și destinate unui rol liturgic special, de sărbători (grupate în cinci, după modelul Pentateucului). Ultimele trei sunt scrieri istorice din epoca persană. Daniel a fost inclusă aici, nu la profeți, deoarece Daniel nu este numit nicăieri profet în cartea lui, ci înțelept. El nu a trăit în Israel, ci în Babilon. Profețiile lui nu seamănă cu ale profeților clasici, sunt în stil apocaliptic, specific înțelepților cunoscători de taine. Ca și Ezra, Daniel alternează ebraica cu aramaica.

Ordinea acestor scripturi a fluctuat. În vechea traducere Siriacă, Iov era așezat după Pentateuc, iar numele acronim dat de evrei primelor trei cărți din colecție (ᵓmt : ᵓemet = adevăr) sugerează ordinea Iov-Proverbe-Psalmi. În Talmudul Babilonian (Bava Batra 14b — 15a) apare ordinea Rut, Psalmi, Iov, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea, Plângerile, Daniel, Estera, Ezra-Neemia, Cronicile. În codicele masoretice (Codexul din Aleppo, Codexul de la Leningrad și unele manuscrise vechi din Spania), apare ordinea: Cronici, Psalmi, Iov, Proverbe, Rut, Cântarea, Eclesiastul, Plângeri, Estera, Daniel, Ezra-Neemia.

A treia colecție a TNK a fost „canonizată” cel mai târziu. Canonizarea aceasta însă nu înseamnă altceva decât confirmarea unui statut istoric și tradițional, care a fost contestat uneori de anumiți cărturari. În iudaism, saducheii acceptau ca standard numai Pentateuhul. Fariseii acceptau ca standard şi celelalte cărţi. Dar unii dintre ei acceptau la acelaşi nivel şi o serie de scrieri recente (Baruch, Ben Sira, Macabei etc.), sau, dimpotrivă, nu acceptau statul canonic al cărților Estera și Cântarea Cântărilor, pe motiv că nu apare numele lui Dumnezeu în ele. Aceste demersuri minoritare au fost însă depășite de atitudinea conservatoare a cărturarilor evrei. Tot ce nu avea girul unei tradiții vechi, de la Moise, Profeți cunoscuți sau alți autori-reformatori inspirați și cu autoritate (ca Ezra, Neemia etc.), a fost respins. Scrierile din epoca elenistică au fost respinse, pe criteriul știut, că după epoca persană nu au mai avut profeți (oameni inspirați de Dumnezeu), așa cum afirmă și Josephus. Cartea lui Iov însă nu a fost de nimeni contestată vreodată. Şi care carte biblică ar avea caracter ficţional, ca să putem face o comparaţie? Ficțiunile religioase nu au fost introduse în TNK (Nuvela Tobit, ficțiunea pseudo-vizionară Enoh, legendele despre Iudit, Suzana, Bel și Dragonul etc.). Nici chiar cărți cu caracter serios, istoric (1 Macabei), semilegendar (2 Macabei) sau cu caracter didactic-sapiențial (Ben Sira), nu au fost acceptate în TNK. Este un indiciu suficient că Sinagoga a coonservat doar ceea ce era de-a lungul generațiilor cunoscut de cărturari ca fiind scrieri sigure ale lui Moise și ale Profeților.  Dacă ținem seama de faptul că Dumnezeu, care ne-a dat Scriptura, a fost în stare și a avut tot interesul să ne-o transmită cât mai liberă de făcături omenești, ne putem încrede în autoritatea canonului transmis, fără să așteptăm să putem verifica fiecare personal aspectul științific al identității și istoricității fiecărei cărți sfinte.

 ((*Ai scris „Tanaj”. Ca unul care sunt obișnuit cu critica textuală și alte elemente de filologie biblică, inclusiv ortografie ebraică etc., deduc de aici că locuiești de mai mult timp într-un mediu cultural spaniol, probabil în Spania. Iată un detaliu ortografic minor, ce importanță poate avea în abordarea critică realistă a unui text! Biblia poartă și ea astfel de semne ale autenticității, în ciuda unor vânătăi și picățele primite de-a lungul mileniilor de transmitere relativ fidelă a textului.))

AT: Prin extensie, dacă tradiția iudaică, noi protestanții o absolutizăm și o facem literă de lege, de ce nu ne facem o biblie oficială care să aibă aceeași cronologie ca biblia ebraică?

FL: Este foarte bună ideea de a avea o asemenea Biblie, în special dacă editorul îi adaugă datele cronologice după un studiu riguros, cât mai științific. Dar iarăși spun, „noi protestanții” este o expresie aproape golită de conținut. Există mai multă asemănare între protestanți și catolici, în teologie, decât între adventiști și protestanți. Dar nu absolutizează nimeni  tradiția iudaică, nici măcar evreii. Evreii moderni (cu excepția evreilor conservatori) resping paradigma TNK = Cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt umaniști, evoluționiști, agnostici, nu puțini atei, și lipsiți de respect față de Biblie. Chiar istoria biblică nu o consideră demnă de crezare, decât în mod selectiv.

AT: Referitor la autor sau perioada în care a fost scrisă: se poate argumenta în toate felurile, dar să luăm în discuție un alt personaj foarte important, Satan, cine e Satán ăsta? Dacă facem un studiu tot așa de minuțios filologic, așa cum ați făcut despre toate personajele, locurile și cultura unde s-au petrecut faptele, ajungem la concluzia că sătănel ăsta, e un personaj construit cam prin perioada erei axiale, ba chiar aș zice spre sfârșit. Atunci, întrebarea care se ridică: Dacă a scris Moise cartea lui Iov, de unde să știe Moise de Satana cu 1000 de ani mai devreme dacă lui nu i-am spus nimeni niciodată, Dumnezeu era responsabil pentru orice rău și orice bine care se petrecea pe fața pământului iar asta se poate demonstra cu Biblia, nu e nevoie să mai ne întoarcem în timp să studiem culturile înconjurătoare și să vedem contextul!

FL: Ideea că diavolul apare târziu în iudaism, în „era axială” (sec. VI î. H.) – sau, după teologii sceptici, în epoca persană, când s-ar fi scris Biblia – este una din afirmațiile favorite ale ex-pastorului EC, care se recomandă drept umanist radical: un raționalist-scientist, suferind de logoree ateologică. Dar în ciuda acestor opinii arogante, Biblia afirmă existența personală a lui Satan și a spiritelor rebele, sub diferite alte nume.

1. Satan (śāṭān) nu este un nume propriu, ci un substantiv comun, care înseamnă „oponent”, „acuzator”, „pârâș” (vezi Gen. 26:21, śiṭnā, „învinuire”; Num 22:22, 32 śāṭān = Îngerul Domnului „în opoziție cu” Balaam; 1 Sam. 29:4 śāṭān = David potențial „adversar” în războiul filistenilor; 2Sam 19:23 śāṭān = fiii Țeruiei „în opoziție cu” David; 1Împ 5:18; 11:14, 23, 25 śāṭān = adversar politic; 1Cr 21:1 śāṭān = identitate neclară pentru mine: fie un titlu al diavolului, fie referire la „un adversar” politic extern al lui David, care urmărea să provoace război; Ezra 4:6 śiṭnā = „învinuire”; Iov 1:6-9, 12; 2:1-7 haśśāṭān = acuzatorul, adversarul (cu articol definit); aici nu poate fi un nume.
2. În cărțile lui Moise, diavolul apare mai întâi fără nume, ca spirit înșelător, care a posedat șarpele (Gen 3:1 etc. cf. 1Împ. 22:22-23; 2Cr 18:21-22). Prezența heruvimilor (genii protectoare) la poarta Edenului, imediat după episodul cu șarpele înșelător, sugerează că adevăratul înșelător era un heruvim. În Lev 16:8,10,26 este afirmat, în opoziție cu Yahwé, un spirit adversar, răspunzător pentru păcatele poporului. Este singurul loc biblic unde diavolul poartă numele de ᶜĂzāᵓzēl.[1] Acest nume se mai repetă doar în literatura iudaică extrabiblică (1Enoh etc.). În Dt 32:17 avem termenul šēḏīm (demoni, spirite rele). Cuvântul Belial (Dt 13:14 fii ai lui Belial; 15:9 lucru al lui Belial), fiind compus (bǝlī-yaᶜal = ne-trebnic), este un nume propriu dat diavolului, în primul rând, așa cum îl găsim transliterat în unele traduceri biblice (Jud 19:22) și în NT (2Cor. 6:15).
3. Numele Bǝlī-yaᶜal se repetă frecvent în expresii ca „fiii ai lui Belial”, „oameni ai lui Belial”, „fiu al lui Belial”, „om al lui Belial”, tradus adesea cu „netrebnici”, „oameni de nimic”, „stricați” (Jud 20:13; 1Sam 2:12; 10:27; 25:17, 25; 30:22; 2Sam 16:7; 20:1; 1Împ 21:10, 13; 2Cr 13:7; Pr 6:12; 16:27), fiică a lui Belial (1Sam 1:16), puhoaiele lui Belial (2Sam 22:5; Ps 18:4), Belial (Iov 34:18; Na 2:1), lucrul lui Belial (Ps 41:8/9; 101:3), martorul lui Belial (Pr 19:28), sfetnicul lui Belial (Na 1:11). Cornilescu redă o singură dată acest cuvânt ca nume: Jud 19:22. Dar alte traduceri îl redau ca nume de mai multe ori.
4. TNK menționează pe diavol de asemenea în Ps 106:37 (šēḏīm, daimonioi),[2] precum și în Is 14:4, 12-15 (Hēylēl ben-Šaḫar[3] ca „rege al Babilonului”), în Ez 28:12-19 ca „rege al Tirului”, în timp ce regele nominal al Tirului este numit doar naghid (conducător, Ez 28:2). Era obiceiul de a numi „rege” (mélekh / molekh > Moloh, Malcam, Milcom, Melk-kart) pe zeul național, cu care regele uman era într-o strânsă legătură, ca reprezentant al zeului. În Israel, de asemenea, dar într-un alt sens, regele credincios Îl numește pe Dumnezeu Împărat (Ps 10:16; 24:8, 10; 89:18/19; Is 6:5; 33:22; 43:15; 44:6; Ier 10:10; Zah 14:9), iar Dumnezeu îl numește pe rege „fiul Său” (Ps 2:6-7). Acesta este un mod mai subtil, literar, de a vorbi despre cel rău, identificându-l cu aceia pe care îi manipulează. Dar este obișnuit în Scriptură (Ap 2:10; ).
5. Diavolul și forțele răului sunt uneori descrise poetic în imaginea „balaurului” sau a „leviatanului” (termeni sinonimi). Liwyatan-ul se întâlnește în poezia ugarită, sub numele Lotan/Litan („șerpuit”, „spiralat”), cel cu șapte capete, monstrul pe care zeul Hadad (numit Baal = „Stăpânul”) l-a învins. Limbajul mitologic despre zeul care învinge balaurul este folosit și de autorii Bibliei, ca o metaforă a victoriei lui Yahwé asupra forțelor spirituale și terestre ale răului (Ps 74:13-14; Is 27:1), inclusiv în cartea lui Iov (26:13). Nu este de mirare că în viziunea lui Ioan (Ap 12:3-5, 7-9), confederația îngerilor rebeli, care acționează prin puterile pământului împotriva poporului lui Dumnezeu, apare ca un balaur cu șapte capete, sinonim cu „Șarpele primordial” (din Geneza 3).
6. Un alt nume biblic al monstrului care simbolizează răul este Ráhaḇ[4] („Mândrie”, „Furie”), care în traducerile românești curente a fost tradus prin înlocuire ca fiind Egiptul (Ps 87:4; 89:11; Is 30:7; 51:9) sau traducându-se ca mândrie, furie (Iov 9:13, Iov 26:12, vezi şi tr. NTR, NIV, NRS, NJB, NET). Faimoasa traducere TOB l-a tradus cu Typhon (corespondentul mitologic grecesc).

AT: Că noi trăim la mii de ani și interpretăm retroactiv, ni se pare foarte clar și fără dubii dar lucrurile nu stau deloc așa; tot ce cunoaștem acum, a trecut printr-o evoluție din toate punctele de vedere.

FL: Nu înțeleg aici raționamentul. Poate altădată reluăm subiectul, dacă merită.

AT: Am încercat să fac cât mai scurt comentariul, nu cred că spun ceva nou, consider însă că orice argumentație, dacă vrem să căutăm adevărul, trebuie să ținem cont de toate datele și detaliile, pentru că dacă selectăm doar ce ne place, sub pretextul „dacă nu-i așa, ne pierdem credința” , atunci nu e argumentație ci doar o autoconvingere despre cea ce credeam deja.

FL: Rămâne să hotărăști, în urma unor observații mai ample, comparând studiile teologilor conservatori (credincioși), cu studiile criticilor sceptici, care sunt mai atenți la detalii. Detaliile sunt însă multe, iar viața este scurtă. Cercetare absolut neutră și dezinteresată nu există. Plecăm fie de la premisa că faptul este adevărat, fie de la aceea că nu este adevărat. Și de regulă, oamenii ajung la concluzii previzibile. Dacă neutralitate nu poate fi, o putem înlocui cu onestitatea, care ne permite să avem şi surprize, pe care să le privim cinstit în faţă. A crede însă că putem face o cercetare cât mai critică, din care să rezulte adevărul gol goluţ, este o utopie. Instrumentul critic, când este prea tăios, poate ucide din neatenție evidențele subtile, fine, ale obiectului cercetării, care adesea pot fi cele mai convingătoare. Convingerea este perla prețioasă din parabolă, pentru care negustorul vinde tot ca să și-o însușească. Adevărul de care avem nevoie, acela care contează, nu poate fi găsit la vânzătorii de dubii. Cea mai mare problemă pe care o au cercetătorii hipercritici și toată lumea care îi urmează, este că le lipsește complet vigilența spirituală, fiindcă nu mai cred în existența diavolului.

Dovezi biblice despre Iov

Ezechiel 14:14: „…chiar de ar fi în mijlocul ei [al acelei țări] aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor, prin nevinovăția (dreptatea) lor, zice YHWH, Dumnezeu.”

Ezechiel 14:20: „….şi ar fi în mijlocul ei [al țării] Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice YHWH Dumnezeu, că nu și-ar salva nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar salva sufletul (viața) prin nevinovăția (dreptatea) lor.”

Iacov 5:10-11: „Fraţii mei, luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe profeții, care au vorbit în Numele Domnului. Iată, noi numim fericiţi pe cei care au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce răsplată i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.”

Criticii își pierd adesea credința, spânzurându-se de propriile dubii. Biblia arată suficient că Noe, Daniel şi Iov sunt personaje istorice, iar Iov este dat ca exemplu de dreptate (nevinovăție) şi răbdare. Nu poți moraliza, nu poți impresiona cu făcături mitologice și legendare. Dacă exemplul nu este uman, factual, real, nu face doi bani, este moralism ieftin. Dacă Iov nu a existat, unde este evidența aceea decisivă că n-a existat, ca să închidă gura tuturor credincioșilor? Nu credincioșii trebuie să aducă dovezi suplimentare, ci necredincioșii.

NOTE

[1] ᶜĂzāᵓzēl este substantiv compus (ᶜazaz = puternic; ᵓāzēl = care piere / se duce la pierzare), ceea ce se întâmplă doar în cazul numelor. În limba română îi corespunde numele Ducă-se-pe-pustii.

[2] Cornilescu a redat greșit termenul cu „idoli” în acest caz. Majoritatea traducerilor străine înțeleg aici demoni..

[3] Joc de cuvinte: Hēylēl (luminător / luceafăr / semilună; sau lăudăros, fanfaron, nebun), Šaḫar (auroră / zori de zi ; sau: vrăjitorie, negreală).

[4] Nu este nicio legătură cu numele prostituatei Rahab (lărgime, largheţe, libertate), care se scrie şi se pronunţă diferit.