ABG:«Degeaba le aduci argumente teologice că, luată ȋn mod literal, această povestire prezintă un Dumnezeu iraţional și cam nătăuc».
Orice povestire se înţelege în sens literal, de când e lumea, afară de cazul că este o fabulă sau o poveste. Narațiunea Potopului este intenționată ca istorisire factuală, întrucât spre deosebire de alte povestiri similare, este datată și este scrisă într-un stil literar sobru, fără înflorituri inutile. Cât despre Dumnezeul „irațional și cam nătăuc” Biblia are de spus ceva (2Sam 22:26-27; Ps 18:26-27):
Cu credinciosul Tu eşti credincios,
Cu cel frumos la suflet eşti frumos.
Nebunului Te-arăţi nebun şi rău,
Iar cu sucitul Te suceşti mereu.
ABG: „Lenevia intelectuală de a săpa mai adȃnc și de a face un studiu comparativ al textelor antice continuă să-i ţină robi ai unei imaginaţii care ȋi ȋmpiedică să ȋnţeleagă ce a intenţionat autorul Genezei cu includerea ȋn capitolele 6-8 al unui potop universal.”
Ceea ce face critica distructivă, urmată de epigoni de diverse categorii, nu este în nici un caz săpare mai adâncă, pentru a înțelege intenția autorului, ci este o subsăpare a temeliilor, cu scopul evident de a răsturna autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Tu îți imaginezi că în teologie nu se cunosc miturile popoarelor despre Potop. Ba se cunosc prea bine. Iar ideea că Potopul biblic ar fi de origine sumeriană a fost demult avansată. Problema care te doare pe tine este că în creștinismul conservativ încă se acceptă istoricitatea Potopului, așa cum a fost intenționată EVIDENT de autorii biblici. Poți să nu crezi în istorisirea Potopului, dar nu ai nici un drept să spui că intenția autorului ar fi fost alta. La capitolul acesta nu poți fi decât credincios sau ateu. Nu există vreo înțelepciune a căii de mijloc aici, chiar dacă Aurel și cu tine vă imaginați că ați găsit-o. Care polemică? Împotriva cui? Publică interpretarea asta și vezi cu ce te alegi.
ABG: «Din nefericire, creștinii apologeţi ai Scripturii, pe care o socotesc singura sursă de ȋncredere cu privire la adevărul istoric, vor schimonosi orice text premergător textelor biblice pentru a elimina posibilitatea ca Biblia să fi fost “influenţată” de alte scrieri mai vechi.»
Creștinii nu socotesc Biblia ca „singura sursă de încredere cu privire la adevărul istoric”. Unde ai găsit așa ceva? Și istoria seculară este o sursă de încredere. Datele istoriei despre Iuliu Cezar, despre Holocaust și despre civilizația Maya nu sunt povești. Biblia este însă o sursă specială, o sursă divin-inspirată, care nu face istorie de dragul istoriei, ci schițează evenimente, începând cu originile lumii, mergând pe firul istoriei lui Israel, poporul lui Dumnezeu; totul cu scop didactic, spiritual, pentru a afirma o filozofie a istoriei și un sens al istoriei. Nu este negată posibilitatea influențării autorilor, dar autorii au fost în primul rând oameni ai lui Dumnezeu, profeți care au primit descoperiri, și în al doilea rând cercetători care au folosit diverse surse.
ABG: «Se merge uneori pȃnă la negarea oricăror paralele, chiar și ale celor mai evidente, din teama de a nu submina ”adevărul revelat”.»
Miturile despre Potop ale popoarelor se cunosc demult, iar credincioșii nu le neagă; dimpotrivă, existența unor istorisiri paralele despre Potop constituie un argument în favoarea existenței Potopului. Nu există nicio dovadă că istorisirea biblică despre Potop ar fi de influență sumero-babiloniană. În acest caz, asemănările se explică cel mai bine prin faptul că toate sunt tradiții arhaice ale unui eveniment teribil care a rămas în conștiința paraistorică omenirii. Potopul sumerian sau cel asiro-babilonian este o istorisire naivă în comparație cu relatarea Genezei. Faptul că versiunile mesopotamiene au fost puse în scris cu mult timp înainte de Moise, nu dovedește că Moise s-a inspirat din Sumer.
ABG: «Păcat, pentru că oamenii nu sunt atȃt de proști pe cȃt acești creștini ar dori să fie. Oamenii “din lume” citesc mai mult, au o cultură mai vastă, cunosc mai multă istorie universală, au cunoștinţe mai aprofundate din știinţele naturii, și nu pot accepta “explicaţiile” ridicole oferite de apologeţi.»
Chestia asta cu oameni „din lume” și „creștini” este o distorsionare. Majoritatea credincioșilor și a secularilor nu este interesată de cultura despre care vorbești. Aspectele științifice, filozofice sau filologice ale acestor probleme interesează doar pe profesioniști (teologi, critici biblişti, experți în științe naturale, în istoria religiilor etc.).
ABG: «Aceștia….. vor sugera că de fapt ceilalţi autori s-au ínspirat din textele Scripturii, dar, pentru că erau niște nelegiuiţi, au distorsionat adevărul istoric relatat de Scriptură.»
Nu am întâlnit nici un teolog care să susțină că „ceilalți autori s-au inspirat din textele Scripturii”. Cel puțin în cazul istorisirii Potopului, nimeni nu a afirmat așa-ceva. Istorisirile despre Potop au toate aceeași sursă: evenimentul real. Dar avem tradiții diferite ale Potopului:
- o tradiție biblică, moștenită de la Noe și de la patriarhii semiți, care a fost confirmată și consemnată în Geneza de către Moise, cel mai mare profet;
- tradiții păgâne, în care adevărul istoric s-a păstrat cu diferite grade de deformare, ca și adevărul despre Divinitate, despre morală și despre adevărata închinare.
ABG: «1. Motivele potopului sunt absurde. Geneza 6:1 amintește aceeași idee menţionată ȋn mitologii, că oamenii ”au ȋnceput să se ȋnmulţească pe faţa pămȃntului”. Păi nu le-a zis Dumnezeu cȃnd i-a creat pe oameni să se ȋnmulţească și să umple pămȃntul?»
Mai degrabă critica aceasta a ta este absurdă. Autorul Genezei NU SPUNE că înmulțirea oamenilor pe pământ ar fi constituit o vină a oamenilor, cu atât mai puțin un motiv al Potopului. Motivele explicite sunt acestea:
- Amestecul credincioșilor („fiii lui Dumnezeu”) cu necredincioșii, prin căsătorie, a dus la pierderea adevăratei credințe și morale, în ultima generație antediluviană (Gen 6:2, 4);
- Oamenii s-au dovedit a fi „doar carne păcătoasă” – nimic spiritual (Gen 6:3);
- „Răutatea oamenilor devenise mare pe pământ” (Gen 6:5);
- „Toate plăsmuirile gândurilor (planurilor) inimii lor erau în fiecare zi numai la rău” (Gen 6:5). (Este imposibil așa ceva? Știe cineva până unde nu poate ajunge o conștiință, atunci când se desparte de Dumnezeu? Afară de asta, exprimarea este hiperbolică; faptul că un om rău mai are și câte o zi în care face bine, nu schimbă cu nimic lucrurile, deoarece Dumnezeu vede valoarea persoanei în caracter, începând cu credința în El și dragostea. Dacă generația aceea părăsise credința lui Noe, chiar prin acest fapt era destul de rea și s-a dovedit irecuperabilă. Nu trebuia ca fiecare om să fie un ucigaș, pentru a motiva Potopul. Iisus spunea că făceau lucruri obișnuite: „zideau, sădeau, se însurau și se măritau… și n-au știut nimic… până a venit Potopul și i-a luat pe toți”).
- Viața lumii întregi era caracterizată de stricăciune morală și abuzuri de tot felul (nedreptăți, violențe etc.); oamenii și chiar celelalte viețuitoare își distruseseră rosturile lăsate de Dumnezeu (Gen 6:11-13).
- Noe și familia lui au fost salvați pentru că Noe „umbla cu Dumnezeu”, era drept și curat la suflet; și pentru că Noe a crezut Cuvântul lui Dumnezeu și a acționat potrivit credinței.
Biblia nu dezvăluie toate motivele lui Dumnezeu, dar cele menționate mai sus nu reprezintă nimic absurd. Este un tablou tot mai asemănător cu lumea în care trăim.
ABG: «Ȋn Gen. 6:6 apare o altă iraţionalitate, anume aceea că “I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui”, ca și cum Dumnezeu a creat pe om fără să știe prea bine ce face sau ce avea să se ȋntȃmple.»
Dumnezeu este descris și exprimat în Biblie întotdeauna în limbaj antropomorfic și antropopatic, pentru ca noi, ca oameni, să-L putem înțelege pe cât se poate. Expresia „Îmi pare rău că i-am făcut” exprimă durere sufletească extremă.
ABG: «Ȋn primul rȃnd oamenii au fost la fel de răi și după potop, la fel ca ȋnainte de potop sau chiar mai răi. Apoi, ce vină au avut animalele?»
De unde știi că au fost mai răi sau la fel de răi? Dumnezeu a ales să-i pedepsească altfel, după caz: împrăștierea forțată de la Babel, distrugerea cu foc și pucioasă a cetăților canaanite din Câmpia Iordanului (Sodoma etc), distrugerea triburilor canaanite de către Israel, amenințarea cu distrugerea întregii lumi (Is 13:2, 9, 11; Țef 1:2-3) etc. NT insistă și mai mult asupra amenințării cu distrugerea întregii lumi în stilul distrugerii cetăților din Câmpia Iordanului. Animalele nu au fost pedepsite pentru vreo vină, ci au fost distruse pentru a impresiona pe oameni.
ABG: « Şi cum se ȋmpacă această anihilare totală cu ceea ce spune Dumnezeu ȋn finalul zilei a șasea a creaţiunii, cȃnd “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”.»
Chiar ai nevoie de explicație și aici? Au fost foarte bune la început. Acum cele mai importante deveniseră foarte rele.
ABG: «Apoi, Noe era, chipurile, un om “neprihănit”. Nu era nici pe departe, pentru că citind povestirea mai jos, după potop Noe se ȋmbată de vin, se dezbracă ȋn nudul gol și se culcă ȋn mijlocul cortului familial, iar cȃnd se trezește mahmur din beţie și află că a fost văzut de Ham, ȋl blestemă pe Canaan, nepotu-său, care nu a avut nici o vină ȋn toată tărășenia! Aceeași ierarhie bazată pe violenţă pe care a stabilit-o Cain și urmașii săi, o stabilește acum Noe, neprihănitul, prin binecuvȃntări și blesteme.»
Aici gândești cu capul lui Aurel. Dacă toți criticii ar citi Biblia în așa hal, nu ar merita să fie citiți. Nici un om al lui Dumnezeu nu a fost numit „neprihănit”, ca o descriere a întregii lui vieți, ci ca o constatare la un moment dat. Oamenii apreciați de Dumnezeu sunt descriși ca făcând uneori greșeli. Faptul că un om a băut și s-a îmbătat este o prostie omenească, specifică multor bărbați, dar nu este o crimă strigătoare la cer. În schimb, a batjocori pe părinți este un păcat grav, deoarece lipsa de respect față de părinți duce la degradarea morală a generațiilor. Blestemele biblice nu sunt formule magice rostite la furie, ci sunt rostiri inspirate, de obicei profetice (și condiționate), care anunță pedepse (de obicei disciplinare). Noe nu vorbește despre o ierarhie bazată pe violență, nici despre o ierarhie inventată de el. Lumea a cunoscut tot felul de forme de dependență politică, socială, economică – care în ebraică purtau același nume cu „sclavia”. Școala supunerii și a muncii a fost lăsată de Dumnezeu în lume ca o disciplină necesară, în ciuda abuzurilor (care încă se practică în toată lumea, sub toate formele).
ABG: «3. Finalul potopului (Gen. 8:20-22) prezintă din nou o reducere la absurd. Mai ȋntȃȋ avem ideea că Noe ”a adus arderi de tot pe altar” și că “Domnul a mirosit un miros plăcut”, ca și cum Dumnezeu se comportă ca zeii din mitologii și adulmecă mirosul de carne arsă ca ceva plăcut Lui.»
Nu înțeleg de ce nu poți tu pricepe că aceasta este o simplă expresie idiomatică, prin care se subliniază faptul că Dumnezeu a apreciat darul/sacrificiul lui Noe (să nu uităm că numărul animalelor pe care le avea era limitat!). Expresia „mirosul plăcut” al jertfei este frecventă în Biblie, de zeci de ori în Leviticul, Numeri și Ezechiel (vezi și Ezra 6:10) și este aplicată chiar în dreptul jertfei lui Iisus (Ef 5:2). Vrea oare autorul biblic să spună că Dumnezeu a mirosit fizic jertfa lui Iisus, sau jertfele de la Templu? Tu creezi strawmen cu etichete biblice, pe care apoi îi iei la bătaie.
ABG: « Mai mult, Dumnezeu se contrazice pe Sine cȃnd, după ce provocase potopul pentru că oamenii se gandeau tot timpul la rău, acum spune: „Nu voi mai blestema pămîntul, din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. Se poate o iraţionalitate mai evidentă ca aceasta?»
Textul a fost tradus defectuos, dar se pot găsi traduceri mai bune, de exemplu: “I will never again curse the ground because of humankind, even though the inclination of their minds is evil from childhood on.” (Gen 8:21 NET) Vezi și NIV, NIRV, NKJ, NLT etc. Promisiunile și amenințările lui Dumnezeu sunt condiționate.
ABG: «Judecata finală a lui Dumnezeu nu trebuie neapărat să se soldeze cu distrugerea lumii prin foc, adică un nou potop care să reducă lumea la “haosul iniţial” ca apoi să creeze “un cer nou și un pămȃnt nou”. Decȃt să speculăm texte, să trăim frumos, zic.»
A trăi frumos înseamnă a trăi prin credință, a umbla cu Dumnezeu. Restul se va uita, nu va rămâne în cartea vieții. Cât despre distrugerea lumii prin foc (şi nu contează prin ce anume!), nu este o speculație, ci o citire a Bibliei. Dacă tu ai avea o Biblie diferită, ți-aș înțelege pledoaria, dar Biblia noastră iudeo-creștină afirmă clar și neechivoc că lumea aceasta va fi distrusă, oricât am trăi de frumos. „Pământul cu tot ce este pe el va arde” (2Petru 3). Vor supravieţui numai cei plăcuţi lui Dumnezeu, într+o lume complet înnoită spiritual şi ecologic.
Top of Form
Te rog sa inchizi dupa „Faptul că versiunile mesopotamiene au fost puse în scris cu mult timp înainte de Moise, nu dovedește că Moise s-a inspirat din Sumer.”, unde te-am citat, cu un , astfel incat sa arate bine. Dupa aceea poti sa stergi acest mesaj. Mersi!
Acum ca am postat intreg articolul meu, strategia ta de a scoate citate din context este nula. Asa ca am sa raspund aici comentariilor pe care le faci in articolul tau.
Si tu de unde stii ca nu este o poveste? Ori poate crezi ca daca este poveste, ea nu poate oferi invataturi teologice? De unde tragi concluzia ca naratiunea potopului „este intentionata ca istorisire factuala”? Aaaa, ai adoptat imaginatia scriitorilor intertestamentari ca ingerii i-au explicat lui Moise istoria lumii? Cand spui ca „este scrisa intr-un stil literar sobru, fara inflorituri inutile”, esti ridicol. Povestirea este plina de ironii la adresa mitologiilor.
Esti in eroare. Nu numai ca nu se cunosc „prea bine”, dar nu se cunosc deloc devreme ce nu sunt intelese. Si esti in eroare cand sugerezi ca eu as fi sustinut ca potopul biblic este de origine sumeriana. Ce sustin eu este ca in mod clar potopul biblic este o replica la mitologiile sumeriene.
Oare crezi ca daca repeti, de data asta cu majuscule, o speculatie, asta inseamna mare lucru? Si de ce „nu am drept” sa spun nimic despre intentia autorului, care este EVIDENT (sic) alta decat cea sugerata de conservatori? Nu-mi dai tu voie? Intrebi „Care polemica? Impotriva cui?” doar pentru ca ai dat citat trunchiat din articolul meu. Oricine poate observa ca am explicat in ce consta polemica si impotriva cui este. Tu te grabesti sa consideri „ateu” pe oricine intelege textul altfel decat tine, ca si cum ai stat de vorba cu Noe sau Dumnezeu si stii care a fost intentia autorului!
Devreme ce niciodata nu postezi macar link-ul articolului pe care il critici, cred ca este necesar, si onest, ca cititorii blogului tau sa aiba intregul articol.
Potopul ȋntr-o lume postdiluviană
Geneza ne prezintă un potop universal care a distrus ȋntreaga omenire, cu excepţia lui Noe, familia sa, și animalele care se aflau ȋn corabie. Creștinii conservatori ȋnţeleg acest potop ca un cataclism care s-a petrecut ȋn mod real, la o dată anume ȋn istoria pămȃntului. Degeaba le aduci argumente din fizică, geologie, paleontologie ori vreo altă ramură a știintei că acest cataclism universal nu a avut loc niciodată (deși inundaţii regionale au avut loc cu ocazia topirii gheţarilor din perioadele glaciaţiunilor). Degeaba le aduci argumente teologice că, luată ȋn mod literal, această povestire prezintă un Dumnezeu iraţional și cam nătăuc (asta este o cheie ȋn ȋnţelegerea textului, după cum vom vedea). Lenevia intelectuală de a săpa mai adȃnc și de a face un studiu comparativ al textelor antice continuă să-i ţină robi ai unei imaginaţii care ȋi ȋmpiedică să ȋnţeleagă ce a intenţionat autorul Genezei cu includerea ȋn capitolele 6-8 al unui potop universal. Vă propun ȋn acest articol că potopul biblic este un text polemic, postdiluvian. Cum adică ”postdiluvian”, ar putea ȋntreba cineva? Foarte bine: ȋnainte ca autorul Genezei sa compună povestirea potopului, deja circulau cu sute de ani mai devreme diverse mituri care descriau intr-o formă sau alta un cataclism universal pe care zeii l¬-au trimis pentru a distruge omenirea, motivele zeilor fiind arbitrare și iraţionale. Potopul biblic este o ripostă teologică la acele mituri politeiste, anulȃndu-le validitatea, zeii, și ȋn mod direct ideea unui potop universal.
Ideea de a scrie ceva pe această temă mi-a venit ȋn urma unor discuţii private “ȋn trei” ȋn care unul dintre interlocutori argumenta că texte cum ar fi Epopeea lui Gilgamesh nu ar vorbi despre un potop cu apă. Dar acest poem epic este doar unul dintre textele antice care vorbesc despre distrugerea omenirii de către zei prin potop de apa sau “diluviu”. Părerea mea a fost, și este, că textele care prezintă ideea unor catastrofisme globale (pȃnă la Apocalipsele din preajma anilor imediat inainte și dupa Anno Domini cȃnd apa este ȋnlocuită cu focul) prezintă aceste catastrofe folosind ideea de “potop” prin influenţa concepţiilor mitologico-cosmologice că ”ordine din haos” s-a făcut dintr-un ocean primordial pre-existent. Daca “ceva” nu a mers bine cu ordinea făcută iniţial (indiferent din ce motive), ce altă soluţie mai plauzibilă era decȃt aceea de a se aduce lumea la stadiul initial de ”haos” și ocean primordial, ca apoi să se facă din nou “ordine”? Deși Apocalipsa biblică, prin influenţele eleniste care au introdus ideea de “foc și pucioasă a Gheenei”, a prezentat, ȋn urma judecăţii finale, distrugerea pămȃntului și a celor de pe pămȃnt prin foc, ideea este aceeași, adică urmează să se facă o nouă “ordine din haos”, “un cer nou și un pămȃnt nou”.
Cȃteva mituri anterioare ale Mesopotamiei care au determinat reacţia autorului Genezei au fost poemele sumeriene despre eroul Gilgamesh datate cu aproximaţie 2100 – 2000 BC, versiunea akkadiană unificată a acestor poeme “Epopeea lui Gilgamesh” datată 2000 – 1600 BC, poemul akkadian “Atra-Hasis” datat 1650 BC, și un mit sumerian al creaţiei pe care istoricul Thorkild Jacobsen l-a numit “Geneza lui Eridu”, datat ȋn jurul anului 1600 BC. Fără să pretind acurateţe deplină, voi prezenta pe scurt partea narativă despre potop prezentă ȋntr-o formă sau alta ȋn aceste texte, deși temele lor depășesc scopul de a vorbi ȋn mod exclusiv despre potop.
Contextul prezintă o lume ȋn care există o pluralitate de zei, fiecare cu atributele și jurisdicţia sa cu privire la ordinea publică formulată/concepută dintr-un ocean primordial pre-existent. Conform acestor mituri, oamenii au fost creaţi pentru a scuti pe unii zei de munca asiduă a procurării hranei pentru ȋntreg panteonul zeilor. Primele orașe au fost ȋnfiinţate de zei și dreptul de guvernare a acestor orașe era un drept divin, atribuit de zei. De la un timp, Enlil, lider printre zei, este deranjat de faptul că oamenii s-au ȋnmulţit, de gălăgia oamenilor, de felul lor de a trăi, și convoacă un consiliu al zeilor principali unde propune distrugerea oamenilor prin potop. Unii zei, majoritatea ȋn consiliu, au votat cu zeul Enlil. Alţii, printre care Enki (sau Ea ȋn versiunea sumeriană), nu au fost de acord cu această hotărȃre. Prin urmare, Enki anunţă pe Atra-Hasis/Ziusudra/Utnapishtim (numele diferă de la un mit la altul) despre distrugerea care urma să vină și-i spune să construiască o corabie ȋn care să-și poată salva viaţa, el, familia lui, prietenii, și animalele de tot soiul. Corabia trebuia să fie pe căt de lată, pe atȃt de ȋnaltă, să aibă șase etaje, și să fie izolată cu smoală atȃt pe dinăuntru cȃt și pe dinafară pentru a rezista apelor.
Ȋn poemul lui Gilgamesh, cel mai bogat ȋn detalii și semnificaţii, se spune că ploaia și furtuna au durat șapte zile. Spectacolul era ȋnfricoșător chiar și pentru zei. Zeiţa Ishtar (varianta akkadiană a zeiţei sumeriene Inanna) regretă că a fost de acord cu Enlil pentru distrugerea lumii. După ce ploaia și furtuna s-au potolit, corabia se ancorează in muntele Nimush. Utnapishtim lasă un porumbel să zboare, dar acesta se ȋntoarce. Apoi, trimite o rȃndunică, dar și aceasta se ȋntoarce pe corabie. Ȋn cele din urmă Utnapishtim trimite un corb. Acesta nu se mai ȋntoarce pe corabie. Utnapishtim lasă animalele să repopuleze pămȃntul și aduce apoi o jertfă. Mirosul de carne prăjită atrage zeii ȋn jurul jertfii “ca muștele ȋn jurul unui hoit”, dar Ishtar spune ca Enlil nu ar trebui să fie anunţat de ospăţ pentru că a fost cel care a cauzat distrugerea lumii. Enlil, desigur, află că Utnapishtim a scăpat și se ȋnfurie. Dar Enki ȋl ia la rost pe “șef” pentru graba șȋ nesocotinţa hotărȃrii sale de a distruge lumea pentru un motiv atȃt de trivial. Enlil ȋși recunoaște iraţionalitatea, și ca recompensă acordă lui Utnapishtim nemurirea.
Din nefericire, creștinii apologeţi ai Scripturii, pe care o socotesc singura sursă de ȋncredere cu privire la adevărul istoric, vor schimonosi orice text premergător textelor biblice pentru a elimina posibilitatea ca Biblia să fi fost “influenţată” de alte scrieri mai vechi. Se merge uneori pȃnă la negarea oricăror paralele, chiar și ale celor mai evidente, din teama de a nu submina ”adevărul revelat”. Păcat, pentru că oamenii nu sunt atȃt de proști pe cȃt acești creștini ar dori să fie. Oamenii “din lume” citesc mai mult, au o cultură mai vastă, cunosc mai multă istorie universală, au cunoștinţe mai aprofundate din știinţele naturii, și nu pot accepta “explicaţiile” ridicole oferite de apologeţi. Aceștia, chiar dacă sunt și erudiţi printre ei, vor sugera că de fapt ceilalţi autori s-au ínspirat din textele Scripturii, dar, pentru că erau niște nelegiuiţi, au distorsionat adevărul istoric relatat de Scriptură. Acești apologeţi neglijează dovezile istorice, literare, știinţifice și culturale că texte mult mai vechi decȃt Geneza au prezentat, ȋn premieră, idei pe care apoi autorii biblici le-au folosit, fie pentru a le discredita, fie pentru a le prelucra ȋn fabricarea propriilor tradiţii. Ceea ce este ȋnsă cel mai grav, este că acești apologeţi nici măcar nu ȋnţeleg Scriptura.
Autorul Genezei știa bine ceea ce se vehicula ca ”scriptură” pe vremea sa și a reacţionat ȋmpotriva ideologiilor prezente ȋn diferite mitologii. Ideea unui potop universal care ar fi distrus cȃndva omenirea din capriciul unor zei era ridicolă chiar și pe vremea lui, ca să nu mai spun cȃt de ridicolă este ȋn zilele noastre, cȃnd cunoaștem mult mai mult despre legile naturii și istoria pămȃntului. Autorul Genezei, folosind paralele care nu puteau rămȃne neȋnţelese de către cei cărora s-a adresat, și folosind un limbaj mitologic asemănător, lovește ideea unui potop universal la temelie, prin ceea ce un prieten a cuprins ȋntr-o frază extrem de semnificativă: Geneza distruge ideea unui potop universal prin “reducere la absurd”, sau “argumentum ad absurdum”. Ce este asta?
“Reducerea la absurd”, conform unei definiţii pe Wikipedia, este un argument logic care intenţionează să denunţe, să anuleze o afirmaţie, arătȃnd că acea afirmaţie duce ȋn mod inevitabil la un rezultat absurd, ridicol. Acest tip de argument poate să fie folosit de asemenea pentru a sprijini, sau dovedi, o afirmaţie arătȃnd că dacă afirmaţia ar fi neadevărată ar duce la un rezultat absurd sau imposibil.
Potopul biblic, ȋn ansamblu, reprezintă un astfel de “argumentum ad absurdum”. Cȃteva elemente ne atrag atenţia ȋn mod deosebit.
1. Motivele potopului sunt absurde. Geneza 6:1 amintește aceeași idee menţionată ȋn mitologii, că oamenii ”au ȋnceput să se ȋnmulţească pe faţa pămȃntului”. Păi nu le-a zis Dumnezeu cȃnd i-a creat pe oameni să se ȋnmulţească și să umple pămȃntul? Unii spun că Nephilim ar fi fost cauza, dar Nephilim au fost și ȋnainte de potop, și după potop. Alţii spun că Geneza 6:5 arată motivul, anume că “răutatea omului era mare pe pămînt, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”. Asta este pur și simplu o imposibilitate. Nici cei mai mari criminali pe care i-a cunoscut omenirea nu se pot califica astfel ȋncȃt “toate ȋntocmirile gȋndurilor din inima lor să fie Indreptate ȋn fiecare zi numai spre rău”. Ȋn Gen. 6:6 apare o altă iraţionalitate, anume aceea că “I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pămînt, şi S-a mîhnit în inima Lui”, ca și cum Dumnezeu a creat pe om fără să știe prea bine ce face sau ce avea să se ȋntȃmple (cum l-a creat pe Lucifer/Satana fără să știe ce avea să se ȋntȃmple). Iar ȋn Gen. 6:7 este culmea iraţionalităţii: “Şi Domnul a zis: „Am să şterg de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am făcut, de la om pînă la vite, pînă la tîrîtoare, şi pînă la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut”. Ȋn primul rȃnd oamenii au fost la fel de răi și după potop la fel ca ȋnainte de potop sau chiar mai răi. Apoi, ce vină au avut animalele? Şi cum se ȋmpacă această anihilare totală cu ceea ce spune Dumnezeu ȋn finalul zilei a șasea a creaţiunii, cȃnd “Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune”. Așa cum aminteam mai sus, povestirea lasă impresia că prima creaţie a “ordinii din haos” a eșuat și atunci Dumnezeu hotărăște să șteargă totul, ca un profesor care șterge tabla cu un burete pentru a scrie ceva nou.
2. Geneza 6:8-22 prezintă o altă reducere la absurd. Dacă ȋn mitologiile precedente Genezei avem o multitudine de zei care sunt ȋn dezacord și chiar se luptă ȋntre ei, unii pentru distrugerea lumii (El et comp.), alţii pentru salvarea ei (Enki et comp.), ȋn Geneza avem un singur Dumnezeu care hotărăște atȃt să distrugă lumea, cȃt și să o salveze! Apoi, Noe era, chipurile, un om “neprihănit”. Nu era nici pe departe, pentru că citind povestirea mai jos, după potop Noe se ȋmbată de vin, se dezbracă ȋn nudul gol și se culcă ȋn mijlocul cortului familial, iar cȃnd se trezește mahmur din beţie și află că a fost văzut de Ham, ȋl blestemă pe Canaan, nepotu-său, care nu a avut nici o vină ȋn toată tărășenia! Aceeași ierarhie bazată pe violenţă pe care a stabilit-o Cain și urmașii săi, o stabilește acum Noe, neprihănitul, prin binecuvȃntări și blesteme.
3. Finalul potopului (Gen. 8:20-22) prezintă din nou o reducere la absurd. Mai ȋntȃȋ avem ideea că Noe ”a adus arderi de tot pe altar” și că “Domnul a mirosit un miros plăcut”, ca și cum Dumnezeu se comportă ca zeii din mitologii și adulmecă mirosul de carne arsă ca ceva plăcut Lui. Mai mult, Dumnezeu se contrazice pe Sine cȃnd, după ce provocase potopul pentru că oamenii se gandeau tot timpul la rău, acum spune: „Nu voi mai blestema pămîntul, din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. Se poate o iraţionalitate mai evidentă ca aceasta?
Ȋn concluzie, sugerez că ȋntreaga povestire a potopului biblic este un argument ȋmpotriva ideii unui potop universal care a distrus ȋntreaga creaţie pe care ceva mai devreme Dumnezeu o numise “foarte bună”. Cunoștinţele actuale din știinţele naturale sunt dovadă puternică ȋmpotriva ideii că așa ceva s-a ȋntamplat ȋn mod real pe pămȃnt. Dumnezeu a creat oamenii atȃt cu capacitatea de a distinge ȋntre bine și rău, cȃt și cu libertatea de a alege. Judecata finală a lui Dumnezeu nu trebuie neapărat să se soldeze cu distrugerea lumii prin foc, adică un nou potop care să reducă lumea la “haosul iniţial” ca apoi să creeze “un cer nou și un pămȃnt nou”. Decȃt să speculăm texte, să trăim frumos, zic.