4 februarie 1842, Boston, adunarea de pe May Street

În ultima parte a serii, deoarece sala era foarte aglomerată, am cedat locul unui prieten care până atunci stătuse în picioare. Stând aşa ridicat, am început să reflectez asupra neascultării mele. Şi în timp ce eram astfel preocupat de starea mea, am auzit deodată un glas, în spirit, vorbindu-mi. Imediat am căzut la pământ şi n-am mai ştiut nimic despre trupul meu până au trecut 12 (douăsprezece) ore şi jumătate – după cum am fost informat mai târziu. Îmi părea că eram un spirit despărţit de acest trup, stând în picioare singur pe pământ. Nici o altă fiinţă nu părea să fie cu mine. Pământul avea înfăţişarea unui loc perfect neted. Soarele strălucea cu putere în toată splendoarea lui, aşa cum arată în mod natural la amiază. Atunci am văzut un nor ridicându-se uşor de la apus, care s-a înălţat şi în cele din urmă a acoperit soarele, încât s-a întunecat, şi întregul cer s-a îndoliat.

Apoi ceva care nu poate fi exprimat de omul muritor a izbucnit din cer, de la sud până la nord. Era ca o bară incandescentă de foc. Şi imediat a apărut o scenă impresionantă, dincolo de orice posibilitate de descriere. Am văzut atunci nenumărate mulţimi, venind din cele patru colţuri ale pământului şi adunându-se la această bară.[1] Stăteau în picioare în solemnă tăcere şi toate feţele lor erau palide. Ei erau apucaţi deodată şi ridicaţi în faţa acestei bare. Corpurile sfinţilor erau schimbate şi deveneau ca aurul transparent. Erau îmbrăcaţi în lumină şi în haine strălucite. Pe capete aveau cununi de strălucire şi nişte ecusoane (legitimaţii) sclipeau pe piepturile lor. Ei treceau prin bara de foc cântând de bucurie.

Dar nelegiuiţii nu erau în stare să treacă. Dedesubt lumea părea învăluită în întuneric şi foc şi am putut vedea cum cei nelegiuiţi cădeau în prăpastie strigând după îndurare. Am văzut mame cu pruncii lor în braţe venind la bara de foc. Corpurile pruncilor deveneau ca de aur transparent şi cu aripi de foc arzător treceau prin acea bară, cântând cu voci drăgălaşe, în timp ce mamele lor nesfinte cădeau în gol strigând după îndurare.[2]

Am văzut apoi o nenumărată mulţime ridicându-se din ape şi o altă nenumărată mulţime ridicându-se din pământ. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, cu legitimaţii (ecusoane) la piept. Cântând cu glasuri puternice treceau prin bara aceasta şi primeau coroane de glorie pe capetele lor. Am văzut apoi o altă mulţime ridicându-se din pământ şi pe unii din această mulţime i-am recunoscut; numele lor erau înscrise în registrele Bisericii pe pământ. Pe unii dintre aceştia îi văzusem în comuniune cu sfinţi din diferite ordine (clase, categorii). Unii din ei fuseseră predicatori ai Evangheliei profesionişti. Deşi aveau mărturisiri de credinţă foarte corecte, n-au fost găsiţi vrednici, ci cădeau şi ei în gol, strigând după îndurare, împreună cu aceia care fuseseră necredincioşi blasfematori.

 Trecând prin bara de foc am intrat într-un loc nemărginit şi luminat  într-o splendidă strălucire. Lângă locul acela prin care treceam noi, am văzut un înger puternic îmbrăcat în veşmânt alb curat, având  pe cap o coroană strălucitoare. Părea a privi cercetător prin acea bară luminoasă şi ochii lui ca nişte lămpi de foc[3] erau fixaţi stăruitor asupra pământului. Stătea cu piciorul drept întins înainte ca şi cum ar fi mers şi părea că scopul lui era de a ajunge pe pământ. Doar trei paşi rămâneau pentru el de făcut.[4] La piept şi pe mâna stângă ţinea, aşa cum se vedea, o trâmbiţă de argint curat. O voce puternică şi teribilă a venit din mijlocul acelui loc nemărginit: „Îngerul al şaselea încă nu a terminat de sunat!” („The sixth angel hath not yet done sounding.” )[5]

În spatele îngerului am văzut milioane de care de triumf strălucitoare care aveau înfăţişarea aurului curat şi erau perfect pătrate. Fiecare car avea patru aripi ca de foc arzător. Şi în timp ce priveam, unul dintre care şi-a luat zborul cu ajutorul aripilor de foc şi un înger a urmat carul. Aripile carului şi aripile îngerului strigau la unison zicând: „Sfânt! Sfânt!” [6]

Priveam acel car, ascultând sunetul plăcut al aripilor. El s-a dus spre pământ. Şi a apărut un spirit îmbrăcat în veşmânt alb, stând în picioare pe un munte, şi i s-a dat o coroană strălucită. El s-a urcat în car împreună cu îngerul şi într-o clipă a fost în acel loc nemărginit. Deşi fiinţa aceasta era foarte strălucitoare, am recunoscut în ea pe omul la care s-a referit acel martor care a zis: „Văd carul venind!”[7] – El a plecat din viaţa aceasta chiar la două săptămâni după ce l-am văzut în viziune.

 Am văzut apoi în mijlocul acelui loc o nenumărată mulţime îmbrăcată în haine albe, stând în picioare într-un careu perfect[8] şi având pe capetele lor coroane de slavă nepieritoare. Erau de statura unor copii de zece ani şi cântau o cântare pe care sfinţii şi îngerii nu o puteau cânta. În mijlocul acestui loc nemărginit era un râu de apă curată şi de fiecare parte a râului stăteau nenumărate milioane de îngeri cu coroane de strălucire pe capetele lor. Aveau în mâini nişte cupe ca de aur curat şi, aplecându-se, luau din apa râului cântând cu glasuri puternice şi melodioase şi închinându-se Aceluia a Cărui coroană lumina tot locul acesta nemărginit.

Apoi a venit la mine unul îmbrăcat în alb pe care îl numesc ghidul meu. El m-a condus la un loc asemenea unei uşi strâmte. Primul lucru pe care l-am văzut, era un înger puternic stând la dreapta cu o carte uriaşă deschisă în faţă. La stânga era un altul, care, de asemenea ţinea o carte deschisă înaintea lui. Ghidul mi-a zis atunci: „Cei ce se pocăiesc de păcatele lor pe pământ sunt şterşi din cartea de la stânga şi înregistraţi în cea din dreapta.”[9] Apoi am văzut îngeri coborând spre pământ şi urcându-se  dinspre pământ. Ei aduceau veşti îngerilor care înregistrau.

Apoi ghidul meu m-a informat ce trebuie să fac: „Spiritul tău trebuie să se întoarcă în lumea de jos. Trebuie să descoperi lucrurile pe care le-ai văzut şi totodată să avertizezi pe semenii tăi ca să fugă de mânia viitoare.” Atunci i-am răspuns: „Cum pot să mă întorc în lumea de dincolo?” El mi-a răspuns: „Voi merge cu tine, te voi susţine şi te voi ajuta ca să relatezi lumii aceste lucruri.” Atunci am răspuns îngerului: „Voi merge.”

Apoi am văzut această lume de jos. Părea ca şi cum vălul care o separa de locul nemărginit în care fusesem ar fi fost îndepărtat şi amândouă aceste locuri deveniseră unul singur. Sfinţi şi îngeri treceau continuu venind dinspre pământ şi ducându-se spre pământ. Pământul apărea ca o mare calmă de aur transparent. Deasupra nu se vedea nici un nor şi nici cer, iar aerul era perfect pur şi cu reflexe de argint. Am auzit pe toţi sfinţii şi pe toţi îngerii din cer şi de pe pământ, cântând cu voci puternice. Apoi ghidul meu şi-a întins aripile şi a purtat lin spiritul meu spre pământ, după care şi-a luat zborul înapoi şi imediat m-am pomenit în trup.[10]

O misiune îndeplinită

În ciuda poruncii ghidului meu şi a făgăduinţei mele solemne de a relata aceste lucruri lumii, la început am fost din cale afară de îndărătnic şi abia după trei zile le-am dezvăluit în public. Mesajul era atât de diferit şi modul în care îmi fusese dată porunca atât de diferit de orice auzisem vreodată – ştiind şi prejudecăţile rasiste ale oamenilor! – încât această sarcină mă punea la o încercare crucială. Tot felul de întrebări se ridicau continuu în mintea mea. De ce a trebuit să mi se dea tocmai mie aceste lucruri, ca să le duc lumii, şi nu mai degrabă celor învăţaţi, sau unuia de-o condiţie diferită? Dar nici o pace n-am putut găsi în neascultare. Sentimentul care îmi apăsa greu sufletul era: „Vai de mine dacă nu transmit aceste lucruri!”[11]

Pe data de 6 februarie, pastorul Bisericii de pe strada Broomfield m-a chemat şi m-a rugat să relatez viziunile mele în casa lui de adunări religioase. Mai mulţi membri ai acelei Biserici erau prezenţi şi erau nerăbdători ca eu să accept. În sfârşit am consimţit. Întâlnirea a fost fixată pentru a doua zi după amiază. Dar după plecarea lor am început să regret că făcusem pasul acesta şi mă gândeam că, dacă ar fi fost după mine, aş fi fost bucuros să-mi retrag promisiunea.

Dimineaţa zilei de 7 februarie, totuşi, a găsit mintea mea calmă şi în pace. Dar pe măsură ce se apropia ora întâlnirii, tot felul de ispite au început să mă asalteze teribil. Mă temeam ca nu cumva ghidul ceresc să lipsească şi astfel să nu fiu în stare să spun poporului lucrurile care-mi fuseseră arătate. Un grup de fraţi care mă simpatizau m-au însoţit la adunare. Când am intrat în sală am găsit o mare adunare de credincioşi şi fiecare persoană îmi părea un munte. Atât de mult apăsa asupra mea teama de om, încât am cerut pastorului să deschidă adunarea cu rugăciune, spunându-le că ar trebui neapărat să aibă o adunare de rugăciune. În timp ce el îşi înălţa rugăciunea spre Tronul Harului, mi s-a părut ca şi cum s-ar fi auzit un glas, zicându-mi: „Sunt cu tine, am promis că voi fi cu tine!” Atunci a început să ardă inima în mine, teama de om a dispărut dintr-o dată, şi o slavă nespusă mi-a umplut sufletul. Am relatat apoi cu mare libertate lucrurile care îmi fuseseră arătate, în timp ce adunarea şedea într-o linişte perfectă.

De atunci am călătorit timp de trei luni, prezentând mesajul meu în săli aglomerate şi bucurându-mă de o continuă pace a inimii. După aceea însă am început să mă tem că familia mea va ajunge în lipsă, aşa că m-am dus la muncă, să lucrez cu mâinile mele, şi am continuat astfel timp de trei luni.[12] Dar n-am putut găsi odihnă nici zi, nici noapte, până ce am consimţit din nou să-mi fac datoria. De atunci am călătorit din loc în loc, am suferit şi persecuţie, dar făgăduinţa ghidului meu n-a dat greş niciodată. Prezenţa lui susţinătoare a fost cu mine.  

Scopul meu în publicarea acestor viziuni este de a încuraja pe sfinţi. Ele au fost o mare mângâiere pentru mine în timp de ispită şi încercare. Adesea în orele tăcute ale nopţii mi se pare că aud din nou cântecul dulce al îngerilor. Şi când inima mea se simte ispitită şi însingurată, lucrurile arătate de înger mă înalţă deasupra scenelor de încercare de pe acest pământ. Dorinţa mea este ca toţi copii lui Dumnezeu să poată fi binecuvântaţi în acelaşi fel. Acum aştept pe Domnul meu care vine. Cu toate că, înainte de a binevoi Domnul să-mi arate aceste lucruri cereşti mă opuneam învăţăturii despre apropiata revenire a lui Iisus, acum aştept acest eveniment. Acum aştept să văd în curând pe Înaltul şi Puternicul Înger. „Cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Lui” (Ps.17:15).

Voi, sfinţi ai lui Dumnezeu, ridicaţi-vă capetele, fiindcă gloriile unui pământ înnoit vor fi în curând ale voastre. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt acelea pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă, Dumnezeu ni le-a descoperi prin Duhul Său, fiindcă Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi cele adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor.29-10).

(Pentru informații generale despre William Foy și cartea lui, citiți Experiența lui William Foy. Vezi și Prima viziune a lui William Foy).

---

[1] Evident, viziunea prezintă în mod dramatic momentul final al Judecăţii, sentinţa veşnică pentru fiecare, dată înainte de revenirea Domnului. Comparaţi viziunea cu cea anterioară, unde acelaşi adevăr era exprimat prin imaginea ridicăturii de apă.

[2] Ideea salvării pruncilor (evident, nebotezaţi, fiindcă viziunea are loc într-un mediu protestant) independent de salvarea mamelor lor se mai întâlneşte la Ellen White: “Când copilaşii (little infants) vor ieşi nemuritori din paturile lor de pulbere, ei îşi vor căuta drum imediat, zburând în braţele mamelor lor. Se vor reîntâlni ca să nu se mai despartă niciodată. Dar mulţi copilaşi nu vor avea acolo nici o mamă. În zadar se va aştepta cântecul răpitor de triumf al mamei. Îngerii vor primii pe copilaşii fără mamă şi îi vor duce la pomul vieţii. Iisus va pune cercul auriu de lumină, coroana, pe căpuşorul lor.” (E. G. White, The Youth’s Instructor, April 1, 1858) http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=123101542&K=124031042010412171 .

[3] Cf. Daniel 10:6.

[4] Aluzie posibilă la mesajul triplu din Apocalipsa 14. E. G. White a văzut, de asemenea, trei trepte ale mesajului apocaliptic: „I was shown three steps– the first, second, and third angels’ messages. Said my accompanying angel, „Woe to him who shall move a block or stir a pin of these messages. The true understanding of these messages is of vital importance. The destiny of souls hangs upon the manner in which they are received.” (Early Writings, p. 258).

[5] Apocalipsa 9:13-14, 10:7, 11:14. Printre credincioşii contemporani cu Foy (vezi interpretarea lui Josih Litch din Tragedia veacurilor, 334) se susţinea că trâmbiţa a şasea (al doilea „vai” apocaliptic) cuprinde pedeapsa dominaţiei otomane asupra creştinismului răsăritean, şi se credea că aceasta se va termina prin 1840. Dar Foy a auzit în această viziune, în 1842, că îngerul al șaselea nu terminase de sunat din trâmbiță. Prin urmare, interpretarea lui Litch nu poate fi corectă și inclusiv aprecierea E G White pentru interpretarea lui Litch era greșită. Fără nicio influență a viziunii lui Foy, interpretările adventiste ale Apocalipsei din ultimele două generații nu mai fac caz de interpretarea lui Litch, referitoare la căderea imperiului Otoman la 11 august 1840.

[6] Comp. 2 Rg 2:12, 13:14, E. G. White, Early Writings, 35.

[7] O veche notă editorială din broşura lui Foy adaugă:  Mary Black, soţia decedatului George Black. (cel văzut în viziune), mărturiseşte: „Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit în timp ce murea: ’Văd carele de triumf venind spre casa spiritului meu’. Apoi a părăsit lumea cu un strigăt.”

[8] Cf. E. White, Early Writings, p. 16 (prima viziune).

[9] Comp. Ap 3:5 – „Biruitorii” rămân cu numele scrise în cartea vieţii pentru totdeauna. În  Early Writings, p. 52, Ellen  White vorbeşte despre Cartea Morţii (conţinând faptele rele ale celor răi) şi Cartea Vieţii (conţinând faptele bune ale celor buni).

[10] Foy descrie experienţa sa în limbajul unei dedublări spirituale, care este doar perspectiva subiectivă a profetului. Această perspectivă în sine nu conţine un adevăr fizic, ci unul spiritual-didactic (vezi şi 2Cor 12:2-3).

[11] Comp. 1 Cor 9:16.

[12] Pe vremea aceea nu exista în mişcarea adventistă un sistem financiar regulat de susţinere a predicatorilor. Din nefericire, în lipsa unei salarizări asigurate, predicatorii erau adesea siliţi să se oprească din misiune, pentru a se dedica muncilor obişnuite.