Încerc să răspund la întrebările tale amicale, provocatoare dar utile; şi poate intenţionat pedagogice.

1. „Tot ceea ce au scris [autorii Bibliei] a venit de la Dumnezeu”?

Autorii Bibliei nu pretind că „tot ce au scris a venit de la Dumnezeu”, în sensul absolut, adică nu toate informațiile, ca să nu mai vorbim de creativitatea literară specific umană (limbă, gen, stil, retorică, logică, mod de gândire). Vreau să spun că aceste aspecte țin de contribuția umană a autorului, nu au venit prin descoperiri supranaturale, și nu sunt rodul unei inspirații profetice. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să fie neapărat false. Onestitatea, buna credință, folosirea celor mai bune capacități omenești în slujba lui Dumnezeu nu depind de inspirația specială, profetică, ci se manifestă în tot ce face omul lui Dumnezeu. În aceste aspecte umane însă pot fi imperfecțiuni, inexactități, erori de percepție sau culturale, care sunt întotdeauna secundare mesajului divin. Dar așa cum există și alte daruri, afară de darul profeției, și unele din ele ne-au fost împărtășite și nouă, pentru că Duhul este la originea a tot ce este bun, nu putem nega amestecul lui Dumnezeu, chiar și în arta literară, retorică sau pedagogică pe care au pus-o în slujba mesajului divin.

2. „Toți care pretind că Dumnezeu le-a vorbit, nici unul nu minte”?

E adevărat, nu „toți care pretind că Dumnezeu le-a vorbit” spun adevărul. Dar înșiși autorii inspirați ai Bibliei fac distincție între profeții adevărați și cei care pretind în mod fals că Domnul le-a vorbit. E. g. falșii profeți, care în Israel erau pasibili de pedeapsa capitală (De 13:15; 18:20; Ier 28:15-17), sau credincioșii înșelați de visuri demonice (Iov 4:13-21). Profeții falși însă sunt demascați în Biblie, fie de adevărații profeți, fie de Însuși Dumnezeu. Mai mult, avem cazuri de profeți ai Domnului, care au devenit ghicitori, înșelători, sau înșelați (vezi cazurile: Balaam, Nu 22:5– 24:25; 31:8, 16; Ios 13:22; sau „omul lui Dumnezeu” și „prorocul bătrân” din Samaria, 1 Îm 13:11-32).
Totuși, chiar această grijă a autorilor biblici pentru a distinge categoric profeții autentici ai lui Yahwé de falșii profeți (care vorbeau în numele lui Yahwé, sau în numele altor zei), arată că autoritatea divină a Bibliei constă tocmai în mesajul profetic venit de la Dumnezeu. Zic „profetic” nu în sensul de predictiv, ci „predicativ”, care vorbește poporului din partea lui Dumnezeu, indiferent că vorbește despre trecut, prezent, sau viitor. Dacă însă am presupune că vreunul din autorii canonici (autori care se validează reciproc și care au fost validați de istorie și de Providența divină atotveghetoare), ne-ar minți sau ar face confuzie între simțirile personale și inspirația divină, această presupunere ar submina autoritatea divină a întregii Scripturi.
Dacă un asemenea intrus nu a fost depistat de niciunul dintre autorii inspirați, care cel puțin spațio-temporal erau mai aproape de acel caz, și dacă nici lui Dumnezeu, care a inspirat pe profeții autentici, nu i-a păsat de efectul subversiv al mesajului acelui intrus, înseamnă că nu poți avea încredere nici în Dumnezeu, nici în Biblia Lui (din partea Lui, sau despre El).
Nu cred că Dumnezeu a lăsat pe seama minții omenești capacitatea de a distinge între mesajul divin și mesajul fals, întrucât aici sunt implicate forțe supraomenești, de ambele părți. Sunt de acord, că rațiunea ca instrument teologic ar trebui mult mai mult folosită, pe măsura credinței și pe măsura darului. Dar nu putem face din rațiunea noastră criteriul suprem, pentru că este imperfectă, chiar atunci când se întâmplă să fie universală. Nu ne-a fost dat nouă să decidem pe cale raționalistă, care autori biblici au fost cu adevărat inspirați de Dumnezeu și care nu sunt de încredere. Cred că în această privință, fiecare trebuie să decidă în mod cinstit. Biblia nu este divină doar prin geniul intelectual sau literar al autorilor ei, ci prin sursa mesajelor ei. Dacă nu putem avea încredere în mesajul unui singur autor, autoritatea întregului Canon și însăși autoritatea lui Dumnezeu se prăbușește în conștiința noastră. Avem nevoie de o autoritate care să ne respecte rațiunea, dar care să fie superioară rațiunii noastre, o autoritate obiectivă pentru toate scopurile practice care privesc cunoașterea de Dumnezeu și viața veșnică. În ce privește alte scopuri, este clar că Biblia nu ne-a fost dată ca să știm exact forma macrocosmosului sau microcosmosului, nici ca să aflăm câte picioare are musca.

3. „Atunci când scriitorii Bibliei spun ceea ce au spus alții că le-ar fi spus Dumnezeu, ei înșiși au crezut că niciunul nu minte”?

Cred că răspunsul de la p. 2 acoperă și această problemă.

4. „…și că tot ceea ce spun ei că s-a întâmplat, ei înșiși au crezut că descriu ceea ce s-a întâmplat în mod real?”

În mare parte, răspunsul se găsește la punctele anterioare. Dar depinde despre ce vorbim. Ne referim la mesajul acestor autori? Sau ne referim la chestiuni secundare, legate de percepțiile lor senzoriale sau culturale? Dacă este vorba însă de conștiința inspirației lor și despre onestitatea lor (în ciuda unor posibile defecte sau imperfecțiuni de caracter, în ciuda unor păcate grave în care poate au căzut), nu am nicio îndoială. Mesajul lui David, în Psalmi, de exemplu, este acceptat de Christosul Evangheliilor și de apostoli ca fiind glasul Duhului Sfânt (Matei 22:43; Marcu 12:36; FA 1:16; 4:25; Evrei 3:7).

Desigur, prezumția de nevinovăție (a Cuvântului lui Dumnezeu) despre care vorbeam, implică și alte prezumții, referitoare la onestitatea și buna credință a autorilor. Capacitățile lor pot fi diferite, cunoștințele despre lume și percepțiile pot varia, dar dacă și în ce privește conștiința misiunii lor și onestitatea lor există dubii sau confuzie, putem să abandonăm complet discuția despre valoarea Scripturii în comparație cu Coranul sau Rig-Veda.

„Și, daca unul singur dintre aceștia, care vorbesc în Biblie, se dovedește că minte, cum rămâne cu prezumția aia de nevinovăție?”

Prezumția de nevinovăție, prin definiția ei, se referă la spiritul în care trebuie să tratăm un caz, înainte de a cunoaște bine despre ce este vorba. Bineînțeles, că, dacă un autor minte o singură dată, nu mai poți avea încredere în el. Dar cu privire la ceea ce numim minciună, eu zic să facem niște precizări:

a. O inexactitate numerică (e. g. 40.000 în loc de 38.599) este minciună numai dacă se cere exactitate până la nivelul de unități sau zecimale. Altminteri adevărul poate fi prezentat și în mod practic, fără precizări inutile.
b. O afirmație care diferă de alta sau chiar pare contradictorie (chiar o mărturie în instanță!), poate fi complementară, nu neapărat o minciună. „Contraria non contradictoria, sed complementa sunt” (Niels Bohr). E.g. dacă lumina este undă sau particulă, este o falsă dilemă, chiar dacă nu știm precis cum să numim acest fenomen, dar ea se comportă în unele aspecte ca undă, și în alte aspecte ca particulă. Este un paradox natural. Cu atât mai mult găsim paradoxuri la Dumnezeu și în descoperirea Lui. A ne grăbi să aruncăm la gunoi ceea ce ni se pare contradictoriu, doar pentru că este opus, nu e dovadă de înțelepciune.
c. Diverse figuri de stil, cum ar fi o metaforă, o hiperbolă, o ironie, o antifrază, dacă sunt înțelese în sens literal, sunt minciuni gogonate. Dacă sunt înțelese ca modalități literare, cu rol estetic și pedagogic, așa cum au fost intenționate, atunci ele subliniază adevărul.
d. Există cazuri în care oameni ai lui Dumnezeu au jucat un rol „mincinos”, de asemenea cu rol pedagogic, pentru a conduce pe cei greșiți la adevăr (1Împ 22:14-23; 2Împ 6:18-23; ).
e. O păcăleală, sau alt mod de joc nevinovat, în care un „adevăr” nesemnificativ este eludat, nu trebuie clasificat drept minciună.
f. O eroare de memorie, un plan nereușit sau o promisiune neîmplinită, nu sunt minciuni, chiar dacă e vorba de un dezacord între cuvânt și realitate. Minciuna presupune întotdeauna intenția de a înșela.
g. Un neadevăr banal, rostit în legitimă apărare, pentru a eluda intențiile răufăcătorilor, indiferent cum ar fi catalogat de eticienii puriști, este infinit mai puțin important decât dragostea de aproapele, sau apărarea proprie. Dumnezeu a justificat-o pe Rahav (Evrei 11:31; Iacov 2:25; ).
h. Un adevăr incomplet, care ascunde alt adevăr, nu este întotdeauna o minciună, ci un mod de protejare, pe care Dumnezeu Însuși l-a lăsat (1Sam 16:2-5; Ioan 7:8-10). Dacă însă acel adevăr incomplet ascunde un adevăr esențial, punând în pericol integritatea aproapelui sau cauza lui Dumnezeu, este un act vinovat, o minciună (Gen 20:11-14; 26:7-10). „Scopul scuză mijloacele”, sau chiar le sfințește, numai atunci când scopul este nobil, iar mijloacele nu sunt abuzive – nu încalcă drepturile aproapelui.

Da, există și mincinoși adevărați în Biblie, în frunte cu diavolul, care folosește chiar și adevărul în scopul de a-și face minciunile mai credibile. Dar acești mincinoși sunt demascați de autorii Bibliei, sau sunt în mod implicit ușor de demascat de către cititori, prin caracterul lor josnic, descris în Biblie.

„Ca atare, conceptul ăsta de ‘inspiratie’ este măciucă infailibilă în mâna ateilor și a scepticilor, ca să atace Biblia și să o arunce la gunoi.”

Ai dreptate într-un sens, dacă te referi la obiceiul inerantiștilor de a spune că absolut tot ce conține Biblia (incluzând limbajul cu încărcătură culturală și informațiile banale sau de importanță secundară) ar fi inspirate de Dumnezeu. Aceasta este într-adevăr o armă în mâna adversarilor Bibliei, și una din cauzele pierderii credinței. De exemplu, dacă crezi că inspirația Bibliei include afirmațiile tangențiale ale autorilor despre cosmologie (Gen 1:6-7; 7:11; Ps 24:1-2), sau despre zoologie (Lev 11:5-6; 14:7), atunci numai ignoranții pot fi salvați de necredință. Dar dacă te referi la mesajul Bibliei, este cu totul altă chestiune. A ne îndoi de mesajul Bibliei, pentru că este ilustrat prin fapte istorice neplăcute, sau pentru că mărimile lumii îl disprețuiesc ca irelevant, pueril, demodat, anacronic, straniu, incorect politic, incorect „științific”, sau mai știu eu cum, este o aventură letală.

Cred că nu ateii au subminat cel mai mult autoritatea Bibliei, ci mai degrabă acei teologi moderni, care caută adesea în ea altceva decât a intenționat Dumnezeu, și care fac o exegeză biblică speculativă, conspiraționistă, subordonând toate instrumentele auxiliare (lingvistică și alte discipline) scopului lor propriu, în care predomină self-sibilitatea, dorința de a fi original, până când ajung să-I dea lecții și lui Dumnezeu. Ateii nu au atins performanțele teologilor „liberali”. Diavolul însuși nu putea face ceva mai eficient în rău.

Cu admirație și cu toate dorințele mele de bine!

FL

‎ אֲשֶׁ֙ר הַמִּתְבָּרֵ֜ךְ בָּאָ֗רֶץ יִתְבָּרֵךְ֙ בֵּאלֹהֵ֣י אָמֵ֔ן וְהַנִּשְׁבָּ֣ע בָּאָ֔רֶץ יִשָּׁבַ֖ע בֵּאלֹהֵ֣י אָמֵ֑ן (Is. 65:16)

Rom 15:4; 1In 5:10