decembrie, 2017
D L Ma Mi J V S
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
49
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Visul imperiului universal

        Istoric

Capitolul 2 al cărţii lui Daniel ne aduce o surpriză profetică, un vis apocaliptic, anticipând profeţiile din capitolele 7-12 şi formând tiparul după care se explică celelalte viziuni profetice. Această viziune a fost supranumită ABC – ul profeţiei apocaliptice.

Imediat după şcolarizarea şi avansarea tinerilor evrei la curtea Babilonului, împăratul a avut un vis care l-a tulburat foarte mult, dar pe care l-a uitat cu desăvârşire. A chemat pe toţi ocultiştii  –  pe faimoşii caldeeni şi astrologi care cunoşteau toate „misterele”, acele bazaconii care le asigurau un destin pe lângă palatele regilor –  şi le-a cerut să-i ghicească visul şi să-l interpreteze.

„Prea bine, răspund ei. Spune-ne visul şi îţi vom da adevărata interpretare, cea autorizată. Nu te lua după amatori, care, dacă nu sunt profani, sunt eretici.”

        – Am încercat să traduc în limbajul nostru cultural, replica hakimilor

[1] din Babilon.

Dar monarhul uitase visul cu adevărat (sau pur și simplu, voia să le testeze abilitățile paranormale cu care se lăudau) şi le cerea acum nu doar interpretarea visului, ci în primul rând relatarea lui. Puşi la colţ cu un detaliu la care nu se aşteptaseră, înţelepţii orientali recunosc că sarcina este imposibilă şi că numai zeii care sunt în cer ar putea cunoaşte taina. Prin aceasta ei recunoşteau implicit că nu au nici o relaţie cu zeii cerului, aşa cum pretinseseră, ci doar cu zeii pământului şi ai infernului, care se dovedeau acum neputincioşi.

Înţelegând că a fost înşelat în mod sistematic de consilierii lui spirituali, despotul a ordonat imediat executarea tuturor acestor şarlatani întreţinuţi din tezaurul regal. Executarea sentinţei a fost încredinţată fiorosului raḇ ṭabbayyåᵓ, „marele măcelar” al curţii, care, după obiceiul asiro-babilonian era, în acelaşi timp, şef al gărzilor şi călău. Ordinul ameninţa de asemenea viaţa lui Daniel şi a prietenilor lui, astfel încât tinerii evrei au alergat la ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune, după ce, mai întâi, Daniel a cerut un scurt răgaz, promiţând că va descoperi taina împăratului.

În noaptea următoare, Dumnezeu a descoperit lui Daniel visul şi semnificaţia lui. După ce tinerii, bucuroşi de cele întâmplate, au mulţumit lui Dumnezeu, Daniel însoţit de ofiţerul babilonean s-a dus înaintea împăratului unde îi va povesti visul şi interpretarea lui. Amănunte interesante puteţi descoperi, citind capitolul cu atenţie.

Imaginaţi-vă uimirea crescândă a împăratului, pe măsură ce îşi recunoştea visul, cu atât mai mult cu cât visul venise în urma frământărilor lui despre viitorul dinastiei şi al imperiului, ceea ce îi dădea destule insomnii. Fiindcă este greu să cucereşti, dar este şi mai greu să guvernezi şi să te menţii în top.

Visul consta în apariţia unei uriaşe statui-idol construită într-o vale la poa-lele munţilor.  Era o  impunătoare imagine umană, în acelaşi timp  splendidă şi terifiantă. Avea capul de aur, pieptul şi braţele de argint, mijlocul şi coapsele de bronz şi gambele de fier. Baza, adică labele cu cele zece degete erau dintr-un imposibil aliaj de fier şi lut.

Daniel a arătat că acesta este, de fapt, „visul” tuturor despoţilor: imperiul universal ai totalitarismului ecumenic, începând cu ascensiunea Babilonului caldeean asupra cetăţii lui Dumnezeu, Ierusalimul.

Daniel a explicat că Nabucodonosor însuşi este capul de aur. Dar aplicaţiile următoarelor segmente ne ajută să înţelegem că nu persoana împăratului este simbolizată astfel şi nu dinastia lui Nabucodonosor este zugrăvită aici. Când Daniel spune: „după tine va urma o altă împărăţie”, înţelege că acest cap de aur simbolizează pe împăratul Babilonului, după care va urma un alt imperiu fondat de un alt împărat[2].

Dacă Babilonul este capul de aur, următoarea supraputere, vârsta de argint a fost Imperiul Medo-Persan,[3] despre care Daniel spune că avea să fie „mai pământesc”, inferior Babilonului.

Mijlocul de bronz, spunea Daniel, reprezintă o putere care avea să stăpânească „întreaga lume”, ceea ce se ştie că a fost Imperiul lui Alexandru, cu lumea elenistică a cărei civilizaţie, trecând peste timp, a devenit ecumenică. Chiar în timpul vieţii lui Alexandru, proiectul unui imperiu ecumenic era materializat nu doar în cucerirea şi unificarea Greciei, a Orientului şi Egiptului, ci şi în ambasade venite de departe, de la cartaginezi şi celţi, care recunoşteau pe Alexandru. Aventurierul macedonean îşi stabilise capitala mondială în Babilon, cu intenţia de a-şi întinde şi înălţa imperiul, dar moartea lui prematură şi disensiunile specific greceşti dintre succesori, au scos la iveală o împărăţie destul de casantă, deşi zgomotoasă şi strălucită, asemenea bronzului. Vârsta elenistică a lumii este caracterizată prin dinastii paralele, autocefale şi rivale care au condus o civilizaţie de sinteză dominată de limba greacă.  Această civilizație, în multe privințe, stă la baza culturii europene și a civilizației moderne.

A patra supraputere, succesoare lumii elenistice, corespunzând picioarelor de fier, este Imperiul Roman. Părinții Bisericii din primele secole[4], ca şi rabinii antici sau medievali, erau de acord asupra identităţii „doamnei de fier” –  Roma care a pacificat antichitatea cu tăvălugul ei „protector”. Daniel spunea că această putere va călca în picioare tot pământul, îl va supune şi-l va zdrobi. Este demn de remarcat faptul că, în timp ce primele două imperii, vârstele orientale sunt văzute din perspectiva predominantă a gloriei şi bogăţiei, ultimele două, cele occidentale, sunt văzute din perspectiva universalităţii. Roma, după cum se ştie, a preluat cultura greacă şi apetitul imperialist al lui Alexandru, acţionând fără multe scrupule în direcţia pe care o dorea „Senatul şi Poporul Roman.[5]

        Identitatea celor 4 împărăţii

1). capul (aur) = Babilonul (Imperiul Caldeo-Babilonian / Regatul Noului Babilon), 605 – 539 î. Hr.

2). pieptul și brațele (argint) = Medo-Persia (Împărăţia Mezilor şi Perşilor, Vechiul Imperiul Iranian), 539-332 î. Hr.

3). mijlocul (abdomen+bazin+femuri: bronz) = Greco-Macedonia (Împărăţia Grecilor, Imperiul Macedonean şi lumea elenistică), 332- 168/31 î. Hr.

4). gambele (de la genunchi la glezne: fier) = Roma / Imperiul Roman în faza păgână, 168/31 AC – 313 AD.

5). labele picioarelor (Imperiul Roman creştinat, în faza unitară), între anii 313-419 AD;

6). degetele picioarelor (faza divizată a Imperiului: statele moştenitoare ale Imperiului, în toată lumea, până la sfârşit), 418 AD, până în prezent. Degetele picioarelor statuii exprimă divizare externă: statele constituente şi succesoare ale Imperiului Roman Creştinat (romano-barbare sau germanice: în vest, în nord, apoi şi în est şi, în final, pe toate continentele).

Sfârşitul Imperiului în 476? Mereu în tensiunea dintre unitate şi divizare, totuşi Imperiul nu s-a dizolvat niciodată. A continuat în mod legitim, în Răsărit (330-1204), cu o întrerupere realizată de fraţii latini cruciaţi (1204-1261), apoi restaurat şi în final desfiinţat de otomani (1261-1453). Împărţirea imperiului în două părţi administrative se făcuse deja în anul 285, iar în Răsărit, imperiul s-a numit întotdeauna ROMAN şi a avut conştiinţa continuităţii şi unităţii. Doar convenţional îl numim bizantin, fiindcă avea capitala la fostul Bizanţ. Răsăritenii erau cunoscuţi de orientali ca romani (Rumi), după cum Apusenii erau cunoscuţi ca franci (Feringhisi). În ciuda divizărilor politico-administrative din Europa, exista o conştiinţă a unităţii creştine europene, de sacră moştenire romană. Răsăritenii au vorbit tot mai mult greacă, dar se numeau romani (Romeii), şi numai pe păgânii tradiţionali îi numeau greci.

Imperiul a fost refăcut şi în Apus, mai întâi în forma incipientă, simbolică a domniei lui Clovis (508-800), apoi sub dinastia carolingiană (800-962) şi în final prin Sfântul Imperiu Roman (962-1806). Pretenţiile imperiale au fost reluate între timp de Franţa şi Austro-Ungaria, apoi de cel de-al Treilea Reich (Imperiu); iar în Răsărit, locul Bizanţului a fost preluat de Ţaratul Rus. La nivel global, SUA are un puternic impact imperial şi creştin. În secolul al XX-lea a fost creată Liga Naţiunilor, apoi ONU, NATO, şi WCC (CMB), iar în secolul al XXI-lea, UE, simboluri ale visului refacerii unității.

        Sensul şi filozofia istoriei

Nu întâmplător a descoperit Dumnezeu lui Nabucodonosor viitorul în acest limbaj imagistic. Imperiile lumii sunt văzute sub un chip omenesc, ceea ce arată că este vorba de „împărăţia oamenilor”[6], marile realizări politice ale lumii, văzute ca o succesiune de dinastii într-o singură realitate ecumenică. Nicolae Iorga vedea în istoria imperiilor clasice o dezvoltare organică:

Evenimentele trecutului nu au o simplă legătură exterioară de succesiune în timp cu cele contemporane. Ele au conţinut elementul dezvoltării, au concurat la impulsionarea procesului istoric. […] N-avem a face pe lume cu lucruri care stau prin ele şi trăiesc prin ele. Fiecare vine dintru-n trecut care se află viu în el, şi cuprinde seminţele gata să izbucnească ale unui viitor.[7]

        Scena distrugerii acestui idol este descrisă de profet în cuvinte care confirmă înţelegerea marelui istoric român. Deşi metalele statuii onirice reprezintă puteri mondiale succesive, acestea nu sunt descrise ca fiind distruse pe rând. Nu cade capul, apoi pieptul şi aşa mai departe, ci toate sunt distruse şi spulberate împreună, sub impactul Pietrei mesianice. Ceea ce înseamnă că, într-un anumit sens, ele încă trăiesc în civilizaţia noastră de astăzi, deşi am ajuns la vârsta de argilă şi fier ruginit.

„Teoriile progresului sunt subiective, simple profesiuni de credinţă, de domeniul  sentimentului” (Louis Weber)

        Seria celor patru metale ale acestei statui, de la aur la fier şi de la cap la picioare, vrea să ne spună, evident, că valoarea politică, împreună cu alte valori constituente ale civilizaţiilor, a degenerat în ochii lui Dumnezeu. Se sugerează astfel că şi creaţiile cele mai glorioase ale lumii sunt supuse legii universale a entropiei. Chiar înainte de Daniel, grecul Hesiod descrisese degenerarea lumii prin metafora vârstelor de aur, argint, aramă etc. Mai târziu, poeţii latini Ovidiu şi Horaţiu vor prelua tema.

Această involută evoluţie a omenirii  este destul de stranie, deoarece creează aparenţa progresului, dar în afară de progresul tehnico-ştiinţific din ultimele secole, a cărui curbă s-a ridicat fantastic în generaţia noastră, un progres moral (care este inima şi speranţa oricărei înaintări) nu poate fi dovedit. Dimpotrivă. Louis Weber sublinia:

„Creşterea cunoştinţelor omenirii nu e însoţită de un progres moral… Tehnica modernă n-a avut nici o influenţă pozitivă asupra sufletului omenesc.”[8] Ellen Gould White era de aceeaşi părere când afirma că  imaginea din acest vis reprezintă „deteriorarea împărăţiilor pământeşti în ce priveşte autoritatea, gloria, religia şi morala” şi că „imperiile care au urmat Imperiului Babilonean şi Imperiului Persan au fost mult mai ticăloase şi mai corupte”.[9]

        Pe de o parte avem descreşterea unor valori, pe de altă parte o creştere a durităţii metalelor şi a utilităţii industriale. Fierul şi chiar lutul s-au dovedit mai necesare civilizaţiei umane decât metalele rare.

De ce însă visul întruchipează istoria împărăţiilor lumii începând cu Babilonul lui Nabucodonosor II ? Trei motive putem prezenta. Mai întâi, Dumnezeu a răspuns preocupărilor împăratului cu privire la ce avea să se întâmple în viitor cu Babilonul. În al doilea rând, Babilonul antic (Babel) este considerat în Biblie cea mai importantă cetate a „neamurilor”, o capitală ecumenică a falsei religii, prima cetate construită în lumea noastră, simbol al rebeliunii faţă de planul lui Dumnezeu, al despotismului luciferic iniţiat de Nimrod în mijlocul confuziei limbilor (cf. Gen. 10-11). În al treilea rând, Dumnezeu dăduse lui Nabucodonosor coroana lumii, odată cu luarea Ierusalimului şi subjugarea dinastiei davidice. În ochii lui Dumnezeu, Ierusalimul era capitala profetică a lumii, din care dinastia davidică urma să conducă un imperiu al dreptăţii, culminând cu domnia lui Mesía. „Neamurile” urmau să se supună împărăţiei dreptăţii, sau să dispară.

Dar spiritul satanist al independenţei şi ostilităţii faţă de Creator şi-a făcut un proiect similar, acela de a domina lumea prin falsuri şi/sau constrângere.  Cetatea Babel cu turnul ei luciferic a devenit matricea culturală a lumii păgâne. Şi dacă din punct de vedere politic ea a fost guvernată succesiv de diverse dinastii şi naţii orientale  – sub caldeeni n-a stat decât 70 de ani  – , ea a fost cea mai grozavă şi mai lăudată cetate a lumii antice: uriaşă, cu fortificaţii invincibile, bogată, plină de tot felul de lume, plină de temple aurite, de zikkurate şi observatoare astrologice, grădini suspendate, lux şi sclavi care asigurau toată această risipă. Poporul caldeean care ajunsese în cele din urmă dominant, era un neam arameean de magi vestiţi prin cultura lor ezoterică, prin înţelepciune şi prin forţă. Dumnezeu ridicase coroana Ierusalimului şi o dăduse temporar Babilonului şi succesorilor.[10] Ezechiel profeţise în numele Domnului:

Cât despre tine, hoit nelegiuit,
domn al lui Israel, căruia ţi-a venit ziua,
când se va pune capăt strâmbătăţii,
Iahwé, Suveranul, aşa mi-a vorbit:
„Jos turbanul regal! Jos coroana!
Nu va mai fi cum a fost!
Înalţ ce-i smerit şi smeresc ce este-nălţat!
Răsturnare! Răsturnare! Jos cu ea!
Așa va fi până va veni Cel care are dreptul,[11] şi Lui I-o voi da.” (Ez.  21:30-31)

        Cuvintele profetului arată că Dumnezeu hotărâse să pedepsească Ierusalimul pentru apostazie naţională şi dinastică, deoarece devenise o cetate nelegiuită, ca toate „fiicele Babilonului” şi întorsese spatele invitaţiilor de împăcare ale lui Dumnezeu. Coroana Ierusalimului avea să fie dată Babilonului, în mod condiţionat, dar nu avea să aparţină pentru totdeauna „neamurilor”. Planul lui Dumnezeu prevedea revenirea coroanei Ierusalimului şi a imperiilor mondiale pe fruntea lui Mesía, Singurul „care are drept la ea”.

Până atunci însă, coroana avea să fie purtată de împăraţii popoarelor. Cuceririle lui Nabucodonosor, după profeţia lui Ezechiel (30:3.10) au inaugurat „vremea neamurilor” în care Ierusalimul avea să fie „călcat în picioare”[12], până la împlinirea acestui timp nedeterminat după care avea să se instaureze împărăţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu a dat în mâinile lui Nabucodonosor tot pământul, „chiar şi fiarele câmpului şi păsările cerului”[13], ceea ce nu este altceva decât domnia universală pe care o dăduse Dumnezeu iniţial lui Adam şi care, deşi trădată prin păcat în mâinile Ispititorului  – pe care Iisus îl numea „domnitorul acestei lumi”[14] – ea rămânea de drept a lui Dumnezeu şi a lui Adam cel creat după chipul Său. Dumnezeu dăduse lui Israel, dinastiei davidice, această coroană, în virtutea legământului prin care dorea să răscumpere umanitatea în persoana unui Mesía iudeu, un al doilea Adam care avea să reconstituie chipul lui Dumnezeu în omenire şi să primească domnia care fusese înstrăinată.

Fără această înţelegere a rolului lui Israel în istoria lumii, fără observarea planului lui Dumnezeu şi a efectelor respectării sau nerespectării dreptăţii asupra tuturor civilizaţiilor şi naţiilor, istoria n-ar avea nici un sens.

Bune sau rele, statele lumii sunt nu numai creaţii ale mâinii omeneşti, ci şi instrumente providenţiale ale ordinii lăsate de Dumnezeu. Chiar sub autorităţi nedrepte şi totalitare, inspiraţia divină a poruncit Bisericii supunere faţă de ordinea civilă, în sfera legitimă a statului[15]. Autorităţile cetăţii sunt liturgii lui Dumnezeu în acest domeniu şi, până la sosirea Reprezentantului legitim al celui de-al cincilea imperiu universal, împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi a Fiului Său, credinciosul trebuie să se resemneze, fără a participa la revoluţii, comploturi sau lupte pentru putere. Credinciosul poate coopera, însă, cu autoritatea legitimă, sprijinind în mod public şi personal instituţiile de drept sau pe cele culturale, cu ceea ce are el specific şi poate deţine chiar importante oficii guvernamentale, asemenea lui Daniel.

O ultimă privire asupra metalelor constituente ale statuii sugerează că aceasta este un idol păgân, visul unui imperiu al idolilor.[16]Este nu numai visul ci şi idolul pe care-l venerează împăraţii lumii – propria lor creaţie, statul ca instrument de dominare a individului și a maselor. În Daniel cap. 3, idolul împărăţiei este realizat concret ca o împotrivire faţă de descoperirea divină, ca o ocazie de afirmare a Babilonului ca „cetate eternă”. Aceasta este o manifestare a filozofiei politice satanice care se poate rezuma parafrazând cuvintele lui Iisus: „Nu statul a fost făcut pentru om, ci omul pentru stat”. Individul cu drepturile lui naturale este strivit sub şenilele unor valori „superioare” care înjosesc demnitatea umană şi care întotdeauna au preferat denumiri eufemistice care să dea un lustru de sfinţenie acestei urgii metalice.

Capul idolului este Babilonul, aşa cum explică Daniel,[17] dar capul, în mod natural, dă nume întregului corp. Într-un anumit sens toate împărăţiile care s-au succedat sunt moştenitoare ale Babilonului, ale cetăţii Babel care se pretinde „Poarta lui Dumnezeu” dar care este, în fapt, cetatea neînţelegerii şi a confuziei[18]. Nu întâmplător în Apocalipsă Roma cu ultimele ei excrescenţe care vor primi plăgile mâniei divine, este numită, în mod simbolic, Babilon. Aşadar, capul este Babilon, picioarele sunt tot Babilon. Amestecul de fier şi lut justifică acest nume simbolic, fără alt comentariu.

        Fier + lut ars = hârburi

Nu fierul reprezintă culmea, finalitatea şi fatalitatea acestei axe politice a lumii. Nerozia Nimrozilor a mers mai departe. Spre sfârşitul Imperiului de fier, pentru a asigura durabilitatea idolului politic ecumenic, pentru ca împărăţia de fier să nu se stingă asemenea celor anterioare, s-au gândit să-i toarne o temelie dintr-un ingenios „aliaj” de fier şi lut[19]. Rezultatul se poate numi hârb, deoarece fierul nu devine astfel mai tare, iar lutul îşi pierde rostul lui natural. Ce vârstă a lumii reprezintă, oare, această drăcie care atrage mânia lui Dumnezeu şi sfârşitul împărăţiei neamurilor prin acea lovitură pe care o va da Piatra?

Faptul că profetul insistă asupra acestui amestec nelegitim şi prostesc, arată că trebuie să fie vorba despre ceva grav şi condamnat de Cuvântul lui Dumnezeu. Singura interpretare rezonabilă este aceea pe care au făcut-o deja John Wyclif (sec. 14) şi urmaşii şcolii lui teologice.  Avem, deci, încă din Evul Mediu, explicaţia că lutul din profeţie este simbolul creştinătăţii care, potrivit previziunii apostolilor avea să degenereze şi să pregătească venirea lui Antihrist domnind în Biserica lui Dumnezeu ca şi cum ar fi Dumnezeu. Amestecul lutului cu fierul, reprezintă alianţa dintre Biserică şi Statul de fier, făcută încă din faza unitară a Imperiului Roman, pe vremea lui Constantin cel Mare.

Persecuţiile ţinuseră creştinătatea relativ trează şi mai pură. Dar libertatea şi apoi favorurile imperiale care au urmat, au deschis pofta ierarhilor pentru putere, şi pe de altă parte, au dat păgânilor false motivaţii pentru a deveni creştini. Treptat, Biserica a devenit unicul partid de guvernământ. Însă aceasta a descoperit slăbiciunea sistemului, demonstrată apoi de-a lungul nesfârşitelor secole. Ca într-o căsătorie nepotrivită, nu s-a ştiut niciodată precis cine este capul în stat: puterea civilă sau cea eclesiastică. Uneori domina puterea civilă, alteori cea bisericească, dar nu a existat o adevărată armonie. Şi este păcat că istoria, pur şi simplu nu se învaţă.

Printre cei care au interpretat simbolul lutului ca fiind creștinismul imperial de stat au fost: John Wycliffe (1320-1384); Ephraim Huit (1644), Benjamin Gale (1788), David Austin (1798), Thomas Scott (1808), Louis Gaussen (1837), William Miller (1844), Alfred Vaucher (1887-1993), Desmond Ford (1978), Jacques Doukhan (1993) şi mulți alţii. Ellen White, de asemenea, a afirmat: „Amestecul puterii bisericeşti cu puterea de stat este reprezentat prin fier şi lut.” (E G White, Letter 57, 1896; 4SDABC, pp. 1168-1169).

Pentru confirmarea interpretării amintite, şi anume că lutul reprezintă aici creştinismul, citez aici pe larg o descriere istorică foarte sugestivă a lui Iosif Constantin Drăgan, care a surprins foarte bine faptul istoric și spiritul acestei dezvoltări unice. Sublinierile îmi aparțin.[20]

Paralel cu dezvoltarea Imperiului Roman în primul secol al erei noastre, până la apogeul atins sub Traian, s-a ridicat, la început timid, apoi tot mai viguros, o nouă putere, aceea a unei noi Biserici, ai cărei şefi, adoptând organizaţia administrativă romană, au reuşit să creeze mai mult decât un regat, ba chiar un imperiu spiritual, care s-a extins în tot spaţiul mediteranean şi apoi în întreaga lume. Pornind de la pretenţia organizării unei vieţi noi, pe baze diferite, cu mai multă dreptate pentru cei săraci, biserica a ajuns să devină o instituţie suprastatală, o forţă politică egală sau superioară forţelor politice existente. Pe bună dreptate, conducătorii respectivi şi, îndeosebi, primus inter pares, episcopus Romae,  au reuşit să capete o autoritate de temut, a cărui putere rivaliza cu cea a împăratului. Episcopul Romei a ajuns să câştige autoritatea unui rege, ba chiar a unui împărat «spiritual», dar cu forţe şi supuşi, în număr tot msai mare, până când a cuprins întregul Imperiu Roman şi apoi a depăşit hotarele acestuia, dându-i dimensiuni universale, aşa cum a fost în spiritul şi dorinţa tuturor împăraţilor lumii.

Printre forţele care au subminat Imperiul Roman a fost şi creştinismul, care face progrese notabile mai ales  în secolul al treilea. În confruntările dintre diferite pături ale societăţii romane, care sfâşiau statul, creştinismul reprezenta un element de ordine, de care membrii acestei secte erau conştienţi. Organizarea riguroasă şi disciplina acceptată de toţi cei ce îmbrăţişau noua credinţă, organizarea ei clandestină fac ca această sectă să devină o forţă de temut. Împăraţii au încercat să elimine fizic noua sectă, dar n-au reuşit decât să sporească rezistenţa membrilor săi şi forţa ei de propensiune. […..]

Organizarea exemplară şi disciplina sectei creştine au dus la crearea a două forţe distincte în cadrul statului. Până la urmă, prin recunoaşterea creştinismului de către Constantin cel Mare, se realizează concilierea dintre puterea imperială şi această forţă internă, care se va dovedi, la sfârşitul secolului al IV-lea, mai puternică decât instituţiile existente până atunci. Maleabil, capabil de a absorbi şi sintetiza credinţele de până atunci, creştinismul a asigurat prin conducătorul său suprem unitatea spirituală a imperiului. De altfel, prin creştinism se perpetuează idealul imperial şi unitatea lumii occidentale, chiar după căderea Imperiului Roman de Apus.  

        Termenul aramaic folosit de Daniel, ḥăsaf  înseamnă lut ars, ceramică. Lutul este cel mai fragil şi mai ieftin dintre toate materialele statuii. Folosit în construcţii (cărămizi), în industria olăritului etc., este excelent. Dar dacă este folosit în industria metalurgiei, pentru crearea unui aliaj, ca să sporească duritatea fierului, este o adevărată Nero-zie : un nou Babilon.

Dan. 2:43: „se vor uni prin legături de căsătorie”; aram. bi-zərāʿ ʾănāšāʾ (lit. „prin sămânţă omenească”). Este o expresie unică, echivalentă cu cea din Gen. 6 („fiii oamenilor”, „fiii lui Adam” = oameni, lume). În contrast cu expresia zéraʿ ʾĔlõhīm („sămânță dumnezeiască”, Mal. 2:15), folosită în contextul mezalianţelor religioase. Vezi şi Is 1:4 („sămânţă de nelegiuiţi”), în contrast cu Is. 6:13 („sămânţă sfântă”), cf. „sămânţa femeii” şi „sămânţa şarpelui” (Gen. 3:15; Rom. 16:20; Apoc. 12:17); fiii lui Dumnezeu şi fiicele lui Adam (Gen. 6); Israel şi femeile străine (Dt. 7:3-4; Is. 30:1-3; Ezra 9;11-12; Ne. 13:25-26; 2Cor. 6:14-18); cei 144.000 şi fiicele Babilonului (Ap. 14:4). Dacă se doreşte păstrarea traducerii „legături de căsătorie”, atunci se poate spune că puterile reprezentate prin fier şi lut ars (statul şi biserica) s-au căsătorit (violatorul şi victima!), dar nu s-a stabilit încă cine este mai mare, Ahabul sau Izabela, înjugaţi la un jug nefast, pe plan spiritual-moral, politic, matrimonial, social-economic etc.

Dumnezeu a intenţionat ca, prin această combinaţie simbolică, fier şi lut, să ne arate păcatul major al Bisericii istorice şi al tuturor fiicelor ei medievale sau contemporane, un păcat care în Apocalipsă este etichetat ca prostituţie. Biserica lui Dumnezeu nu s-a născut pentru a face în lume o nouă ordine mondială, impusă prin legi, cu ajutorul puterii. Acest scenariu a fost evitat de Christos: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” Ioan 18:36. Împărăţia Lui se numeşte Noul Ierusalim, care coboară de sus în finalul Apocalipsei lui Ioan, prin urmare orice ordine teocratică (păgână, creştină sau mixtă), cu pretenţii de guvernarea lumească, nu poatre fi decât Babilon. Fiindcă, dacă Babilon este numele capului de aur,  ce nume spiritual mai potrivit s-ar găsi pentru o creştinătate de lut, combinată cu păgânismul de fier, pentru a realiza pe pământ împărăţia lui Dumnezeu? Prin contrast, împărăția lui Dumnezeu vine de sus, nu se construiește de jos. Cel mai tulburător simbol din această profeţie este următorul: în visul împăratului şi al lui Daniel, o piatră s-a dizlocat din munte şi, rostogolindu-se a lovit statuia-idol,  a făcut-o praf şi piatra a devenit un munte care a umplut pământul.

        Împărăția Pietrei, cea mai dur(abil)ă speranţă !

Un detaliu ignorat de artişti şi de mulţi exegeţi: De unde vine piatra în viziune? Este un meteorit? Profetul o descrie ca pe o piatră dislocată din munte, implicând trei timpi ai mișcării:

1. Momentul zero: dislocare („…piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini” (v. 45) şi v. 34 LXX.

2. Momentul M: rostogolire în cădere.

3. Momentul omega: impact catastrofal.

Piatra care se dislocă din munte, devine ea însăși un munte. Muntele de origine (2:45) = muntele ceresc (Sionul), cf. Evrei 12: 22; Apoc. 14:1, scenariul din Isaia 2:2.  Vezi echivalenţa: munte – cetate – împărăţie, în cultura antică. Majoritatea teologilor din toate timpurile au recunoscut că Piatra aceasta este Christos, Împăratul de drept al lumii. Piatra devine un munte „universal”.  Împărăţia lui Christos  va deveni universală. Ierusalimul (Sionul) va coborî în sfârşit pe pământ, fiind de drept capitala întregii lumi. Detalii apar numai în Apocalipsă.

        Piatra devenind munte este, oare, Biserica?

Valoarea Pietrei în comparaţie cu celelalte elemente: toate celelalte elemente îşi au originea în piatră (rocă). Christos este „piatra scumpă”, „piatra vie” (1 Petru 2:4).
Există pietre care depăşesc mult toate metalele, atât prin duritate, cât şi prin valoare.

Interpretarea clasică RC: Iisus ar fi întemeiat Biserica, împărăţia lui Dumnezeu, pe persoana lui Petru (Piatră), care ar fi vicarul lui Christos, și ai cărui urmaşi legitimi ar fi papii. Piatra aceasta s-a dezvoltat şi a cucerit Imperiul Roman, până când astăzi umple lumea.

„Piatra [desprinsă] fără ajutorul unei mâini” (v. 34, 45). Începând cu Iustin Martirul, Părinţii Bisericii au văzut în acest simbol naşterea lui Iisus din Fecioară, fără participarea unui bărbat.

        Obiecţii:

1. Biblia, totuşi, foloseşte acest limbaj cu privire la intervenţia lui Dumnezeu în ridicarea şi doborârea împăraţilor (Iov 34:20).

2. Îngerul interpret aplică expresia la înfrângerea finală a lui Antichrist  (8:25).

3. Naşterea lui Iisus doar anunţa această victorie finală, nu reprezenta însăşi victoria (Luca 1:52-53).

4. Iisus a venit în umilinţă, afirmând că împărăţia Sa nu este din lumea aceasta [Ioan 18:36], iar ucenicii Lui nu sunt mai mari decât El [Ioan 13:16; 15:20].

5. Creştinătatea nu a spulberat Imperiul Roman, ci a fost persecutată la sânge, apoi a făcut compromis cu imperiul. Progresul ei a fost extrem de lent şi plin de evenimente nedorite. Din nefericire, ea nu este Împărăţia lui Dumnezeu (Ierusalimul ceresc), ci mai degrabă Babilonul), nu este piatra vie a lui Christos, ci lutul care s-a combnat cu fierul.

5. Iisus S-a născut în timpul imperiului unitar, de fier; dar Piatra aceasta loveşte idolul în ultima fază a Imperiului creştinat (divizare internă şi externă), „în zilele acestor împăraţi” reprezentaţi prin degetele de fier şi lut.

5. Împărăţia Pietrei nu există în paralel cu împărăţiile lumii, n u coabitează cu ele, ci le distruge, le spulberă şi le înlocuieşte.

Momentul zero. Ce eveniment ceresc declanşează sfârşitul?

Aram. hitgəzéret (separându-se), de la rad. gazar (a tăia, a separa, a decide, a da sentinţa), sugerează judecata divină. De reţinut, în dreptul fiecărei viziuni din Daniel: momentul care declanşează venirea Împărăţiei este începutul Judecăţii. Sentinţele acestei judecăţi sunt aduse la îndeplinire în momentul impactului Pietrei. Acest moment al viziunii, trecut cu vederea sau greşit interpretat de mulţi, anticipă predicţiile din capitolele următoare. În cap. 7, „cărţi… judecată… se face dreptate” (timpul judecăţii este relativ); în cap. 8, „sanctuarului [și poporului asociat] i se face dreptate / curăţit”. În cap. 12, expresia „oricine va fi găsit scris în carte” este o aluzie la scena judecății din cap. 7. Judecata verifică identitatea celor salvaţi (a celor care sunt „în Christos”), înainte de momentul impactului Pietrei.

Imaginea Pietrei care lovește chipul sugerează că aceasta este executarea unei sentințe, deoarece potrivit legii mozaice, păcatele capitale erau pedepsite în mod obișnuit prin lapidare (ucidere cu pietre), iar pedeapsa era precedată de o judecată (1Împ 21:13; FA 6:12-15; 7:1, 58-59).

        Timpul venirii Împărăţiei

„Dar în zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerului va ridica o împărăţie, care în veci nu va fi nimicită, împărăţie care nu va fi lăsată altui popor. Ea va pune capăt celorlalte împărăţii şi le va face praf, iar ea va dăinui veşnic (v. 44 ).

  • împărat = împărăţie  (cf. Dan. 2:38b, 39a; 7:17, 23), decodificare parţială.
  • „în zilele acestor împăraţi” = cei reprezentaţi prin degetele de la picioare, care sunt menţionate repetat (2:41, 42).
    În concluzie, Piatra nu loveşte idolul în timpul fazei de fier a imperiului (păgân), nici în timpul fazei creştine a imperiului unitar, reprezentată prin labele picioarelor, ci în faza reprezentată de degetele de „fier amestecat cu lut” (creştinătatea divizată politic).

        Avertizarea lui Iisus

Cumularea tipologiei Pietrei din Psalmul 118:22 cu simbolul Pietrei din Daniel 2:

„Dar Iisus i-a privit drept în faţă şi a zis: ‘Ce înseamnă cuvintele acestea, care au fost scrise: Piatra, pe care au lepădat -o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Oricine va cădea peste piatra aceasta, se va zdrobi de ea. Dar acela peste care va cădea ea, va fi spulberat?” (Luca 20: 17).

        Avem două opţiuni, aşadar: Să ne prăbuşim pe această Piatră (Christos), pentru ca ego-ul nostru păcătos să se zdrobească, sau să aşteptăm liniştiţi până când Piatra va cădea peste noi şi ne va spulbera.


Note

[1] În aramaică şi în arabă, hakim = „înţelept”, „învăţat”, corespunzător ebraicului hakham.

[2] Această modalitate de a explica schematic, parţial, simbolurile se poate urmări şi în capitolele următoare. Cele patru fiare din cap. 7 sunt numite, mai întâi, patru împăraţi, apoi ni se spune că a patra fiară este o a patra împărăţie mondială (Dan. 7:17.23-24). Aceasta înseamnă că în profeţia apocaliptică un împărat trebuie înţeles ca împărăţie. Descoperirea divină a preferat  acest mod jumătate voalat de explicare a simbolurilor pentru ca ele să nu deschidă perspectiva categorică a unui viitor foarte îndepărtat.

[3] În toate locurile biblice, cele două state, al mezilor şi al perşilor, sunt privite ca o unitate a două puteri aliate, deoarece erau de fapt acelaşi neam, vorbeau aceeaşi limbă şi cele două dinastii erau strâns înrudite. Iniţial mezii avuseseră suzeranitate asupra perşilor, dat cu victoria lui Cirus, mezii au devenit vasali perşilor (Dan. 5:28,  6:8.12, 5:31, 6:28, 8:20, 9:1, 10:1, 11:1-2, Est 1:3.18, 10:2).

[4]  Este vorba despre Hipolit de Roma,  Irineu de Lyon, Afrahat din Răsărit, Tertulian de Cartagina, Eusebiu de Cezarea, Fericitul Ieronim, Teodoret de Cir, Sulpiciu Sever şi alţii. Între învăţaţii moderni care au promovat aceeaşi interpretare se numără şi englezii Isaac Newton, părintele fizicii şi matematicianul John Napier, care au avut şi preocupări teologice în domeniul apocaliptic. Cea mai completă istorie a interpretării profeţiilor de care dispunem astăzi sunt volumele monumentale ale americanului Leroy E. Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, Review and Herald Publishing Association, Washington DC, 20039-0555, Hagerstown MD 21740 apărute în 1950 şi reeditate în 1978.

[5] Deciziile Romei purtau inscrioţia SPQR (Senatus Populusque Romanus – Senatul şi Poporul Roman), ceva analog cu „partidul şi poporul”, despre care ştim cum funcţiona. Spre deosebire de imperiile anterioare, Roma s-a pretins republică. Abia începând cu Diocleţian îşi recunoaşte de fapt principiul monarhic, instituind dominatul, formă de guvernare în care cezarul era recunoscut şi adorat ca despot.

[6] Dan. 4:17.25.

[7] Citat de autorii lucrării Filozofia istoriei, vol. VII. Ed. Politică,  Buc. 1969. pag. 51-52.

[8] Citat de A. Tănase şi V. Isac în Realitate şi cunoaştere în istorie,  p. 196.

[9] Youth Instructor din 22 Sept. 1903.

[10] „Coroana luată de la Israel a fost transmisă succesiv împărăţiei Babilonului, Medo-Persiei, Greco-Macedoniei şi Romei.” (Ellen G. White, Educaţie, p. 178).

[11] Sau „judecata”. Vezi Ezechiel 21:25-27.

[12] Vezi Luca 21:24.

[13] Ier 27:6, 28:14, Dan 2:38, 4:21.

[14] Ioan 12:31, 14:30, 16:11. Mat 9:24. Apoc. 12:3.

[15] Rom 13:1-7.

[16] Dan 5:23.

[17] Dan 2:37-38. 39a.

[18] Vezi Gen. 11:9. În limba babiloneană, numele (Bab-ilu) înseamnă „poarta zeilor”, iar în limba ebraică (Babel) înseamnă „confuzie”, „amestec”.

[19] Termenul aramaic folosit de Daniel (hasaf) înseamnă lut ars, ceramică, indicând astfel că este un aliaj nebun de fier şi lut, realizat în cuptorul metalurgic.

[20] Iosif Constantin Drăgan, Mileniul Imperial al Daciei, Editura didactică şi ştiinţifică., Bucureşti 1986, p. 240, 246, subcapitolul: „Împărăţia spirituală”.


 

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu