martie 2024
D L Ma Mi J V S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
566
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Confesiune/Vade retro, Sutanas !

Vade retro, Sutanas !

Unul dintre amicii mei, care aparţine bisericii total nevăzute, dar cu un crez neabătut, adică inflexibil, mi-a trimis cu un ceas în urmă următorul mesaj evanghelic care militează în favoarea crezurilor şi în defavoarea principiului Sola Scriptura. Redau integral citatele:

Creeds and confessions are necessary to a proper understanding of scriptural authority. Without the use of creeds, it is impossible to establish objective doctrinal boundaries within the Church. The modern Evangelical denial of creedal authority necessarily results in the impossibility of authoritatively and objectively defining the propositional content of Scripture. The very act of authoritatively defining the propositional doctrinal content of Scripture would be the creation of a creed—that which is deemed unacceptable within the framework of solo scriptura.  This leaves the responsibility for defining Scripture’s doctrinal content to each individual. In other words, the modern Evangelical denial of genuine creedal authority reduces the doctrinal content of Christianity to mere subjectivism. Solo Scriptura destroys any possibility of Christianity being a meaningful objective revelation from God. The modern Evangelical church must come to the realization that if the ecumenical creeds have no authority, then there are no essential or necessary doctrines of the Christian faith. There would be only subjective individual opinions of what the “essential truths” of the Christian faith are. In our modern relativistic age, this may not even be perceived as a problem.  Mathison, K. A. (2001). The shape of sola scriptura (278). Moscow, ID: Canon Press.

If the rule of faith as outlined in the Ecumenical Creeds is rejected, we reject the possibility of defining Christianity’s essential and authoritative doctrinal content. The Trinity becomes simply another doctrinal opinion that the individual Christian is free to accept or reject depending upon how it measures up to his interpretation of Scripture. The deity of Christ becomes one of many interpretations the individual is free to accept or reject depending upon how it measures up to his individual interpretation. Every doctrine of the faith becomes a matter of individual determination. While this may appeal to modernistic liberals and modernistic Evangelicals, it destroys the possibility of a coherent Christianity. Mathison, K. A. (2001). The shape of sola scriptura (278). Moscow, ID: C.

Dragă LS, fără îndoială că mărturisirile de credinţă oficiale sunt importante. Ele arată cum înţelege o anumită biserică, predominant şi oficial, la o anumită dată, o anumită doctrină biblică. Desigur, autoritatea finală în Biserică nu poate fi conştiinţa individului. Conştiinţa individuală este autoritate finală pentru individ. Dar dacă individul este membru credincios al Bisericii, atunci el nu va fi indiferent de modul în care comunitatea sa de credinţă înţelege Scriptura. De asemenea, dacă Biserica este a lui Dumnezeu, şi dacă crede mai mult în călăuzirea Duhului decât în deciziile politice omeneşti (mistico-monarhice, episcopal-sinodale sau reprezentativ-democratice), atunci ea va ţine seama şi de opiniile minoritare sau individuale, analizându-le în mod responsabil, de asemenea va ţine seama de conştiinţa individuală (care poate fi hipersensibilă), a celor care citesc Biblia.

Deciziile sinoadelor ecumenice sunt decizii cu caracter politic şi dogmatic, prin care Biserica a început să se impună ca autoritate în domeniul conştiinţei şi ca autoritate politică. Mărturisirile de credinţă sunt necesare pentru orientarea generală a membrilor Bisericii, reprezentând gândirea cea mai bună pe care o are Biserica la un moment istoric. Dar nu este legitim ca ele să devină dogme şi să alcătuiască crezuri îngheţate, ca legile mezilor şi perşilor, pe care nici cei care le făceau nu le mai puteau schimba. Mărturisirile de credinţă sunt perfectibile. Crezurile sunt „perfecte”, de aceea nu avem nevoie de ele. Sfânta Scriptură este văzută astfel ca imperfectă pentru scopuri practice, ca nefiind cel mai bun instrument doctrinar. Pentru cei care cred că revelaţia divină scrisă este doar parte a unei tradiţii generale (un miez care poate fi înţeles corect doar în cadrul tradiţiei Bisericii imperiale şi totalitare din epoca cezaro-papismului), este normal să nu privească Scriptura ca pe o autoritate obiectivă. Ceea ce vrea Biserica tradiţională, de fapt, este de a găsi o cale simplistă, pragmatică şi autoritară, în afara Scripturii, care să emane din autoritatea Bisericii şi să devină criteriu al ortodoxiei.  Nu văd de ce atâta îngrijorare, fiindcă un asemenea criteriu există deja demult, şi el nu a rezolvat problema de fond. Fiecare decizie sinodală a fost urmată de alte forme de înţelegere personală sau sectară, ceea ce a antrenat noi sinoade şi noi decizii, în care nu Biblia, ci tradiţia, popularitatea sau politica au avut ultimul cuvânt.

Gândiţi-vă doar la deciziile sinodale hotărâtoare în favoarea cultelor semipăgâne şi magice introduse în Biserică (cultul morţilor, al sfinţilor, al imaginilor, al misterelor / tainelor). Toate acestea au intrat în Biserică pe aceeaşi poartă aparent legitimă pe care au intrat dogma trinitară şi dogma cristologică. Dacă cinvea crede corect (întâmplător), doar pentru că aşa a hotărât Biserica, acesta este un soi de creştin care nu se diferenţiază spiritual cu nimic de un islamic, sau de un evreu ortodox, ca să nu mai înşir şi cultele păgâne. Diferenţe există, desigur, dar numai ca formă a credinţei şi cultului, în timp ce raportarea la aurotitate este aceeaşi. Toţi se raportează la autoritatea tradiţiei. Toţi cred că Dumnezeu Se descoperă în mod special pe linia legitimă a succesiunii genetice, instituţional-mistice, a celor care au primit ungerea de la bravii înaintaşi.

Fără a minimaliza autoritatea sinodală, conciliară, episcopală, teologică, credală a ortodoxiei  imperiale şi tradiţionale, eu cred (şi sunt sigur că mulţi subscriu fără ezitare), că Biblia rămâne, totuşi, deasupra întregii autorităţi explicite (sinodale) şi implicite (teologice) a Bisericii, aşa cum rămâne şi deasupra fiecărei conştiinţe. Pentru că nu conştiinţa noastră individuală, nici conştiinţa colectivă sunt autoritatea obiectivă şi finală, ci Dumnezeu care a vorbit cu aceeaşi autoritate prin Fiul Său, prin Moise şi Profeţii Vechi, şi prin Apostolii, Profeţi i şi Evangheliştii Noului Testament. Această autoritate este a Duhului Sfânt care a inspirat pe autorii Bibliei, care rămâne o mărturie neschimbătoare, în timp ce Biserica nu poate fi o temelie neschimbătoare. Autoritatea oamenilor lui Dumnezeu poate fi stânca (Kefa) pe care Biserica să se întemeieze, sau poate fi un diavol şi o piatră de poticnire pentru Christos şi urmaşii Lui (cf. Matei 16). Depinde ce duh inspiră pe cei care mărturisesc pe Christos: Duhul lui Dumnezeu, care de regulă are soluţii foarte nepopulare, sau motivaţiile omeneşti, care sunt instrumentul ispitelor Satanei.

Un predicator din sec. XIX îşi exprima astfel îngrijorarea cu privire la tendinţa unora de a defini pentru toţi doctrina creştină într-un mod oficial şi obligatoriu:

„The first step of apostasy is to get up a creed, telling us what we shall believe. The second is to make that creed a test of fellowship. The third is to try members by that creed. The fourth is to denounce as heretics those who do not believe that creed. And fifth, to commence persecution against such. I plead that we are not patterning after the churches in any unwarrantable sense in the step proposed.” (J. N. Loughborough, in Review and Herald, Battle Creek, Michigan, Oct. 8, 1861).

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.