Târziu sunt, zdrobitorul ceas îl aştept,
ca un Samson urnind a destinului roată.
Cu osia veche a lumii înşurubată în piept,
copil nenăscut, plângând pe o mare secată,
plângând solitar, lângă stâlpii funestului templu
al tuturor zeilor lumii, sfinţi cruzi şi pigmei.
Îi voi strivi pe toţi, sub prăbuşitele bolţi,

închinători şi dagoni, vai de ei !

Cât despre mine, orice cont încheiatu-i.
Nu merit alţi ochi, pe-ai mei i-am topit pe-ale lumii.

Ci mi-au rămas doar Numele Lui şi liniştea humii.

Până la noua Facere, până la primele raze,
răzbună-mă, Doamne, cu acest vers kamikaze !