iulie 2019
D L Ma Mi J V S
« iun.    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
53
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Tărâmul morții și învierea

Tărâmul morții și învierea

lui Adrian BG

Tărâmul morții

Pentru „locul” unde se duc morții, VT folosește următorii termeni, practic sinonimi, având același sens poetic în versuri paralele:

  1. Šáḫat (groapă / distrugere; lexiconul BDBG traduce acest termen „pit of She’ol”) aflat doar în poezia biblică (Iov 17:14; 33:18, 22, 24, 28, 30; Ps 16:10; 49:10; 55:24; 103:4; Iona 2:7; Is 38:17; 51:14; Ez 28:8). Šáḫat < šuaḫ (de jos; a se scufunda), šaḫat / šaḫut (groapă), šāḫēt (a fi stricat, a strica, a nimici), šaḫaṭ (a măcelări).
  2. Bôr (groapă, mormânt), termen folosit în poezia biblică (Ps 28:1; 30:4; 88:5; 143:7; Pr 1:12; 28:17; Is 14:19; 38:18; Ez 26:20; 31:14, 16; 32:18, 23-25, 29-30); bôr (groapă, bazin, temniță), bōᵓr (bazin de apă, fântână).
  3. Taḫtit, taḫtiyyot (de jos, inferior, inferioare), adjectiv, cu referire la pământ (ᵓéreț) sau la tărâmul morții (Dt 32:22 partea inferioară a Șeolului? sau Șeolul de jos?), sau la Šáḫat (Groapă); Ps 63:10; 86:13; 88:7; 139:15; Pl 3:55; Ez 26:20; 31:14, 16, 18;32:18, 24. Cf. táḫat (sub).Compară cu lat. Infernum (de la „inferior” = mai jos, sub pământ); eng. underworld, netherwold. Numai în poezia biblică.
  4. Tǝhôm, tǝhōmôt (apele pământului, ape subterane, adâncuri, abisuri), termen care denumește oceanul primordial și oceanul subteran, în cosmologia antică (cf. ak. tiamu, tiamtu; ug. tihamu); după Ps 71:20 se pare că era folosit și ca sinonim pentru tărâmul morții (vezi Rom 10:7, un loc al morților; Ap. 20:13?).        
  5. ᵓAbaddôn (pieire, pierzare), cf. ᵓabad (a pieri), ᵓabdan, ᵓōbēd (distrugere), ᵓabēdā (ceva pierdut): „loc” sinonim cu Șeolul (Pr 15:11; 27:20; Iov 26:6; 28:22,32; 31:12) și cu mormântul (Ps 88:12).
  6. Dûmā (tăcere, tărâmul tăcerii), cf. dûmiyyā (tăcere), dûmām (în tăcere), dāmā (a înceta, a sfârși, a ajunge la odihnă; a distruge), dŏmiy = odihnă (Ps 94:17; 115:17; Is 21:11).
  7. ᵓÉreț (țară, suprafața pământului, teren, sol, subteran) este un termen comun, folosit uneori și cu privire la locul în care „coboară” muritorii (Ex 15:12). Așa cum se folosește expresia poetică „țara celor vii” (ᵓéreț ha-ḫayyim) referindu-se la locul celor care trăiesc (Ps 27:13; 142:6), la fel se folosește simplu ᵓéreț (pământul, glia, țara), fie cu referire la existența celor vii, fie la locul unde merg cei răposați. Termenul babilonian ᵓérțetu (pământ) sau ᵓérțet la tari („țara fără întoarcere”) avea același sens.
  8. Šǝᵓôl (prb. „locul neființei”), nume ebraic echivalent cu grecescul Ha(i)des (a–ides = nevăzut, neștiut) și cu lat. Infernum (locul de desubt). Nu există consens în ce privește etimologia denumirii ebraice. Posibil provine din doi termeni akkadieni: ša („care aparține de”) + al, ul, ula, ulla, uli (negație, neființă, nu); ullan (fără, departe de). În acest caz, ar fi vorba de tărâmul neființei (Dt. 32:22; 1 Sa. 2:6; 2 Sa. 22:6; 1 Îm. 2:6, 9; Iov 7:9; 11:8; 14:13; 17:13; 21:13; 24:19; 26:6; Ps. 6:6; 9:18; 16:10; 18:6; 30:4; 31:18; 49:15-16; 86:13; 88:4; 89:49; 116:3; 139:8; 141:7; Pr. 1:12; 5:5; 7:27; 9:18; 15:11, 24; 23:14; 27:20; 30:16; Ec. 9:10; CC. 8:6; Is. 5:14; 14:9, 11, 15; 28:15, 18; 38:10, 18; 57:9; Ez. 31:15-17; 32:21, 27; Os. 13:14; Am 9:2; Iona 2:3; Hab. 2:5). Acest tărâm poetic nu este altceva decât subteranul unde se duc morții, un sinonim al condiției în moarte (Pr 5:5; 7:27). Este locul „umbrelor”, al fantomelor (Pr 9:18; Is 14:9), care există doar în poezie. Într-o descriere mai realistă, este locul în care cel coborât are „așternut de viermi și plapumă de râme” (Is 14:11). Ideea că unii coboară „de vii” în Șeol (cf. Nu 16:30, 33; Ps 55:15/16; Iona 2:3) indică cel mai bine natura fizică a acestui loc. „A coborî în Șeol„ este sinonim cu „a coborî în țărână” – ᶜal-ᶜaṕar nēḫat (Iov 17:16 NIV). Expresia din Gen 37:35 („plângând voi coborî la fiul meu în Șeol”) presupune probabil credința populară în existența unui tărâm al morților, dar nu neapărat credința într-o întâlnire reală a lui Iacov cu Iosif acolo. Logica expresiei lui Iacov este: Fiul meu a murit; curând și eu voi muri de supărare („plângând voi coborî”). „A coborî în Șeol” este o expresie metaforică a morții. Expresia „îmi veți pogorî perii albi în Șeol” (Gen 42:38; 44:29, 31; 1Îm 2:6, 9) nu vrea să spună că părul lui Iacov, ca entitate separată de el, va descinde realmente în Șeol.
  9. ᶜAṕar (țărână) este un termen care se folosește, de asemenea, în cărțile poetice, pentru a denumi Șeolul (Iov 17:16; Gen 2:7). În lumea țărânii se găsește „locuința” morților (Is 26:19). Cuvântul „țărână” se folosește și cu sensul de pământ, ca materie a originilor (Gen 2:7; 3:19; Iov 7:21; 17:16; 20:11; 21:26; Ps 22:15-16, 30; 30:10; Is 26:19; Ec 3:20; 12:7). Iar expresia ᵓadmat ᶜaṕar („pământul/țara țărânii”), unde „dorm” morții (Dan 12:2), se dovedește de asemenea poetică. Expresiile „se coboară în Groapă” (Ps 30:9; Pr 1:12; Is 38:18), „se coboară în Locul Tăcerii” (Ps 115:17), „se coboară în Șeol” (Ez 31:17; 32:27), „se coboară în Țărână” (Iov 17:16; Ps 22:29/30) sunt sinonime poetice.

Cu privire la 1 Sam 28:7-19, și eu eram convins până ieri că trebuie să fie vorba de Șeol. Dar autorul nu folosește deloc acest termen acolo. De fapt, autorii cărții Samuel se referă la Șeol numai în două locuri poetice din carte: 1Sam 2:6 și 2Sam 22:6:

„YHWH omoară și învie,
Pogoară în Șeol sau ridică de acolo.” (1Sam 2:6 Rugăciunea Anei)

„Funiile Șeolului mă înconjuraseră
Cursele Morții mă întâmpinaseră.” (2Sam 22:6 Cântarea lui David)

Cele două ocurențe din Samuel confirmă că Șeolul nu este altceva decât o denumire poetică (probabil de origine mitologică) a condiției morții. Dar mai mult decât atât, în contrast cu acea ridicare (v. ᶜalā) magică a „ființei dumnezeiești” (!) a lui Samuel din Șeol, interzisă de Moise și Profeți (Dt 18:10-11; 1Cr 10:13; Is 8:19), manifestată în episodul En-Dor (1Sam 28), Dumnezeul lui Israel este în stare să ridice (v. ᶜalā) din Șeol ființa omenească reală, vie (în trup!), prin înviere, fapt pe care l-a demonstrat și în timpurile preexilice (1Îm 17:22).

Credeau evreii în înviere?

Este adevărat că în Ezechiel 37 este reprezentată în mod vizionar, dramatic, învierea spirituală și națională a lui Israel. Dar această metaforă era posibilă prin analogie cu învierea fizică, în care, așa cum am arătat, evreii credeau. Cazul lui Iov nu este relevant în discuția despre ce credeau evreii, deoarece Iov nu era evreu, ci „un om din Țara Uț”, edomit învecinat cu horiții și nord-vest-arabii (Iov 1:1; Pl 4:12; Ier 25: 20-21; Gen 32:3; 36:21, 28). Pe lângă tradiția populară, care era fluctuantă și adesea afectată de păgânism, evreii aveau scrierile lui Moise și ale Profeților. Iov avea numai o tradiție slabă, nu putea avea o credință sigură în înviere (Iov 14:11-14), deși în final s-a prins cu totul de speranța învierii (Iov 19:25-27).

Este imposibil ca, în epoca patriarhilor, credincioșii să nu fi știut nimic despre înviere. Odată ce exista conceptul de nemurire fizică (Gen 3:22), precum și conceptul victoriei finale a „seminței / urmașilor femeii” asupra aducătorului păcatului și al morții (Gen 3:14-15), se subînțelege că în final, familia omenească va recăpăta accesul la nemurire și la Paradis. Moise afirmă că „Dumnezeu l-a făcut pe om (ᵓadam), țărână din pământ (ᵓadamā)” și după ce i-a „inspirat viață” (Gen 2:7) i-a dat acces la Arborele Vieții (Gen 2:9-10, 16). Mai era, oare nevoie să insiste mai târziu, ca într-un catechism, asupra învierii? Era vreun dubiu, dacă Dumnezeul Creator este în stare de așa-ceva? Expresia „a da suflare”, folosită în cazul Creației omului, presupune puterea învierii, a readucerii la viață (1Cor 15:44-45; Ap 11:11).

Moise a afirmat chiar mai mult decât posibilitatea învierii: că Dumnezeu poate „lua”/„răpi” un om de pe pământ fiind în viață, adică nu prin moarte, cum ar înțelege unii (Gen 5:24). Despre toți strămoșii și urmașii lui Enoh este scris că au murit la vârste foarte înaintate (între 8-10 secole), în timp ce despre Enoh însuși este scris că „l-a luat Dumnezeu”, la vârsta de numai 365 de ani. Nu a murit, ca ceilalți, ci a fost „luat”, a dispărut într-un mod misterios pentru contemporani, la fel cum se va întâmpla mai târziu cu profetul Ilie (Evrei 11:5; comp. 2Îm 2:1, 11, 17).

În Dt 32:39 se reafirmă puterea Creatorului de a da viața și a lua viața (Dt 32:39), iar la încheierea cărții, absența suspectă a mormântului lui Moise, după ce Yawhé  îl îngropase (Dt 34:5-7) sugerează de asemenea că autorul credea în înviere. Nu întâmplător Epistola lui Iuda menționează o dispută „pentru trupul lui Moise”, între Arhanghelul Mikhail și Satan (Iuda 1:9), și nu întâmplător Moise a venit împreună cu Ilie, pentru a „tăini” cu Iisus pe tema morții Sale (Lc 9:30-33). Exprimarea din Dt 32:39 se confirmă în 1Sam 2:6, unde moartea și învierea sunt exprimate în paralel cu a „pogorî în Șeol” și „a scoate de acolo”.

Afirmația că evreii ar fi avut nu știu ce „concept vechi” că aceia care merg în Șeol nu se mai întorc, că „nu mai au parte din ce se întâmplă sub soare” și că „tot ce pot face în Șeol este să deplângă propria condiție” este mai degrabă o descriere a tărâmului babilonian al morților, care avea multe denumiri. Eclesiastul care folosește expresia „niciodată nu mai au parte de ce se face sub soare” (Ecl 9:6), se referă la faptul că în moarte, oamenii nu mai au parte de ce se întâmplă în lumea celor vii (Iov 14:21). Dar nu vrea să spună că nu ar exista speranță de înviere, deoarece Eclesiastul vorbește despre Judecata lui Dumnezeu, ca despre cel mai impotant lucru, afirmând în același timp, că cheia vieții (duhul / suflarea) este la Dumnezeu (Ec 12:7, 14). A vorbi despre înțelepciunea de a face voia lui Dumnezeu din tinerețe (Ec 11:1, 9; 12:1), despre o judecată finală amănunțită (cu privire la tot ce este ascuns), despre faptul că viața și moartea sunt în puterea lui Dumnezeu și a nu crede în înviere, este un non-sens: deșertăciunea absolută. Pentru că Eclesiastul, așa cum știm, nu credea în nemurirea naturală a sufletului (Ec 3:19-21; 9:10).  

Cât privește influența zoroastriană asupra iudaismului postexilic, eu nu văd dovezi serioase din partea celor care au lansat această ipoteză. Zarathushtra (Zardoșt, Zoroastru) a fost un reformator iranian, oarecum asemănător cu arabul Mohamed. După cum Mohamed, influențat de cunoștințe iudeo-creștine împrumutate de la evrei și de la secte iudeo-creștine și gnostice pe care le întâlnise a lăsat moștenire o religie care a desființat politeismul și care se apropie de Biblie, la fel a făcut Zoroastru pentru iranieni, care erau politeiști. Realitatea este că nu se știe nimic sigur despre Zoroastru: nici epoca în care a trăit, nici exact învățătura pe care a lăsat-o.  În timp ce unii învățați cred că el a trăit pe la sfârșitul celui de-al doilea mileniu î.e.n., alții îl datează în secolele VII sau VI î.e.n.

Știind, din Biblie și din alte surse, câtă influență au avut evreii în antichitatea cunoscută (Dan 3:29; 4:37; 6:25-27; Est 8:17; samaritenii: 2Îm 17:24-41; Ezra 4:3, 10), inspirând chiar curente religioase monoteiste printre neevrei (vezi „temătorii de Dumnezeu” sau „hipsistarii”, cc. 200 î.e.n. – 400 e.n.), nu ar fi deloc de mirat ca semilegendarul Zoroastru să fi fost un iranian influențat, cel puțin din auzite, de religia evreilor. Biblia menționează că Salmanasar deportase evrei chiar și în „cetățile Mezilor” (2Îm 17:3, 6, 23).  Povestea inițierii profetice a lui Zoroastru (o ființă strălucită i s-ar fi arătat pe malul râului, dându-i descoperiri despre Ahura-Mazda / Ormuzd, care este Zeul cel bun) este mai degrabă o ficțiune copiată după ultimele două profeții ale lui Daniel, scrise în anii 546 î.e.n. și respectiv 535 î.e.n. (Dan 8:2, 16; 10:1, 4-6; 12:5). Este interesant că aceste profeții încep cu preziceri clare despre rolul pe care aveau să-l joace mezii și perșii.  

Zoroastrismul este considerat dualist, cel puțin aceasta este forma în care s-a transmis. Al doilea mare spirit (Vrăjmașul: Anghra-Mayniu sau Ahriman) nu este etern, ci va fi învins în final, de către Ahura-Mazda. Este în mod evident, o concepție mai idealistă și mai elevată moral decât cultul zeilor, al idolilor, al focului, și uzul ritual al plantei haoma (halucinogenă), care era religia tradițională a indo-arienilor. Până la urmă, zoroastrismul nu dovedește altceva, decât un puternic spiritualism (care nu exista la evrei), influențat de idei cvasi-monoteiste și morale, mărturisind credința în spirite bune și rele, precum și în judecată și răsplata veșnică, rai și iad. Cel mai probabil, Zoroastru a fost influențat de idei evreiești, iar religia lui, curând compromisă de magii urmași, cu astrologia și cu divinitățile tradiționale, la rândul ei a putut influența și pe evrei, pe creștini, pe manihei și pe islamici.

Există suficiente dovezi în Biblie că evreii credeau în spirite, în înviere și într-o victorie finală a Dumnezeului Creator, înainte de orice contact cu perșii. Dar filosofia spiritualistă (credința într-un spirit uman nemuritor), credința în rai și iad, au fost posibil împrumutate de la perși. Scrieri iudaice din epoca greco-romană, precum și maniera în care se reflectă iudaismul popular în Noul Testament indică și concepții care sunt în conflict cu Vechiul Testament, dar în acord cu zoroastrismul. Esenienii, ca și ereticii din Colose (Col 2:18), aveau un cult al îngerilor, iar o serie de idei zoroastriene au influențat creștinismul, prin intermediul mitraismului, maniheismului și al altor influențe populare, consfințite mai apoi în epoca patristică.

Afirmația că ideea învierii trupului ar fi apărut târziu în scrierile ebraice este, după toate criteriile greșită. În primul rând, critica distructivă a decretat că mai toate scrierile biblice ar fi târzii, cel mai devreme exilice, așa că argumentul acestor școlari misobiblici este circular, deoarece nu ține seama de datarea explicită și implicită a cărților Bibliei. Samuel-Împărați este un ciclu care a fost scris în mod sigur înainte de exil, conținând multe surse vechi de prima mână. Datele istorice implicate (domniile paralele ale regilor) au fost satisfăcător explicate de Edwin Thiele, deși pentru critica distructivă nimic nu poate fi satisfăcător. Referirea la înviere în aceste cărți (1Sam 2:6; 2Sam 22:6; 1Îm 17:22; 2Îm 8:1, 5; 13:21), precum și în prima parte a cărții lui Isaia (Is 26:19) sunt dovezi clare că deja în secolele X-VI î.e.n. exista credința în înviere printre evrei. Mă refer doar la profeți și la cei care urmau învățăturile lor. Dacă ne gândim la implicațiile apostaziilor tot mai frecvente și mai adânci din istoria preexilică, cu acele permanente înclinații spre politesim și idolatrie, este cu totul altceva.

De unde (naiba!) știe Cheyne, că fix Isaia 26:19 este din „jurul anului 324 BC”? Isaia a trăit și scris între anii 740-686, așa cum s-a învățat întotdeauna, indiferent de datările puse din buzunar de diverși deștepți ai pământului, care își bat joc de Cuvântul lui Dumnezeu, afirmând tot ce le trece prin cap despre timpul și modul în care au apărut scrierile biblice. Ei își permit să contrazică evidența biblică, fără nicio sfială. Nu voi lăsa pe nimeni să-mi distrugă credința în Biblie, prin critici samavolnice. Îmi pare nespus de rău că le-ai permis autorilor necredincioși sau pseudocredincioși să-ți strice sufletul. Afirmațiile Bibliei despre sine au prioritate; nu opiniile, nu suspiciunile, nici speculațiile minunate ale criticilor lumești, care sunt motivați s-o disprețuiască. Cu o astfel de metodologie, care permite orice afirmație despre timpul și motivația unei scrieri biblice, ignorând sau criticând nedrept afirmația explicită a Bibliei, se poate demonstra orice.

Biblia a fost scrisă pentru ca unii să fie binecuvântați prin ea, iar alții să fie condamnați de ea. Există și studii care duc la pieire veșnică. Este învierea o invenție mitologică? Atunci nici Christos nu a înviat, și în acest caz, studiul Bibliei nu mai are sens. În mod special, studiul istorico-critic devine un demers ridicol. Să nu crezi nici în înviere, nici în nemurirea sufletului, ca saducheii, și în același timp, să cauți cu pasiune argumente că nu există niciuna nici alta, înseamnă că după ce ai dat în nebunia inutilității vieții, îți mai iei și timp să demonstrezi că este așa.

Daniel 12:2, 13, care vorbește de asemenea despre înviere este un pasaj din ultima profeție a lui Daniel, datată clar în al treilea an al lui Cyrus cel Mare, ca împărat al Babilonului (Dan 10:1), ceea ce înseamnă aproximativ 535 î.e.n. De ce să prefer „datarea” criticilor moderni (sec. II î.e.n.)? Știu care le sunt argumentele și mai știu că pentru un cititor superficial, sau înclinat permanent spre îndoieli, argumentele criticilor reprezintă ultimul cuvânt. Interesant este că toți criticii moderni datează profețiile lui Daniel  prin 164 î.e.n., dar rareori găsești doi cercetători în consens cu privire la multele detalii ale problemei, care contează enorm în orice demers rațional. Cartea însă a început să fie respinsă cronologic, cu mult înainte de a exista argumentele criticii moderne. Altfel spus, învățații lumii întâi se leapădă de Cuvântul lui Dumnezeu, iar ulterior caută motive savante pentru a transmite și altora filosofia lor.  

Spre sfârșit ai afirmat ceva despre faptul „că invierea nu va fi doar a sufletului, ci și a trupului…”. Nu înțeleg cum vine asta. Învierea, întotdeauna a însemnat o înviere a ființei care a murit și care a fost în trup. Învierea fără trup nu are sens, pentru că se confundă cu moartea în interpretare spiritualistă.

„Parabola” cu Lazăr în sânul lui Abraam? Funcționează ca o parabolă, evident, dar nu este o adevărată parabolă, ci o poveste cu tâlc. Elementele din care este compusă o identifică drept producție fariseică. Iisus a folosit orice metodă imaginabilă, utilă și potrivită culturii și psihologiei destinatarilor. La orice poveste de acest gen, contează
tâlcul, nu elementele fantastice sau mitologice, din care este constituită. Comentează Iisus, la sfârșitul acestei povești ceva? Tâlcul poveștii este la sfârșitul ei, afirmat de personajul numit „Părintele Avraam”. Și este clar că Iisus a spus această poveste, pentru a sublinia ce spusese mai sus fariseilor, ca o concluzie a altei anecdote pilduitoare (Lc 16:13-14). Că Iisus nu putea inventa o asemenea „parabolă” mi se pare rezonabil, deoarece are o serie de elemente idioate, în conflict cu bunul simț. Și mai presus de orice, contrazice Scriptura, pe care Iisus o considera autoritate supremă (vezi Is 63:16; Ec 9:10). Singurul loc în care „sânul lui Avraam” apare în Scriptură are cu totul alt sens (Gen 16:5 KJV).

5 Comentarii

  1. Adi, încearcă să spui și tu odată ce crezi din Biblie și despre Biblie, ca să știu și eu despre ce vorbim. Începe cu ce ți se pare cel mai sigur. Mă interesează în special ce legătură are Biblia cu Dumnezeu, ce crezi despre Dumnezeu și despre viața viitoare, despre mântuire și condițiile mântuirii. Dacă se poate.

  2. Adrian BG 07/07/2019 at 15:09

    Dragă Florin,

    Cu oarecare reticenţă am decis, totuși, să ofer un răspuns criticii pe care mi-ai oferit-o aici, pe blogul său, deși cititorii de aici nu cunoasc micile mele articole de pe Facebook la care tu ai considerat că este necesar să reacţionezi.

    Este clar că ai fost deranjat de faptul că eu am afirmat că evreii din vechime, până ȋnspre perioada exilului Babilonian și mai ales după aceea, au avut un concept similar cu cel al popoarelor din Mesopotamia ȋn ce privește “viaţa de apoi” și “tărȃmul morţilor”. Acest concept are de-a face ȋn mod direct cu ceea ce mai târziu va fi inţeles ca Hades ȋn mitologia greacă, și a fost tradus ca atare ȋn Septuaginta.

    Soluţia ta a fost să echivochezi termenul “Sheol”, și afirmi că:

    “Pentru „locul” unde se duc morții, VT folosește următorii termeni, practic sinonimi, având același sens poetic în versuri paralele”

    , după care faci o listă cu tot felul de termeni. Nu te grăbi, nene Florin! Ȋn primul rând, cȃnd spui “VT”, asta e o generalizare nepermisă pentru că te referi la ȋntreg Vechiul Testament, dar ȋn cadrul acestei discuţii eu am susţinut că termenul Sheol cunoaște pe parcursul VT o anume dezvoltare și modificare ȋn timp cu privire la semnificaţia lui. Tu aduci o sumedenie de texte tȃrzii din Psalmi și profeţi, ceea ce se ȋncadrează ȋn perioada tȃrzie cȃnd și eu am spus ca sensul lui Şheol se modifică, dar cȃnd te referi la Sheol folosești textele mai vechi și recunoști că ȋn cazul lui Iacov

    ”Expresia din Gen 37:35 („plângând voi coborî la fiul meu în Șeol”) presupune probabil credința populară în existența unui tărâm al morților”

    . Păi, nu despre credinţele populare vorbim aici?

    Apoi, de unde tragi concluzia că termenii pe care-i listezi sunt “practic sinonimi”? O fi “practic” pentru tine să-i bagi ȋn aceeași desagă, dar ei nu sunt sinonimi! Groapa ȋn care se depune sicriul, oceanul primordial, pieirea egiptenilor ȋn Marea Roșie, și pământul, ca glie, nu pot fi “sinonimi” cu Sheol care era locuinţa comună, sau tărâmul subteran, al morţilor. Şi de unde vii cu ideea că acești termeni au “acelaș sens poetic”, ȋn afară de faptul că așa ai hotărât tu? Sheol era ȋn vechime un termen de sine stătător, care avea semnificaţia pe care am amintit-o. Cȃnd spui

    “Acest tărâm poetic nu este altceva decât subteranul unde se duc morții, un sinonim al condiției în moarte”

    tu citești in VT credinţa ta din secolul 21, ca și cum evreii au crezut ca tine. Poetic nu este termenul Sheol ȋn sine, ci asocierea diferitelor stări sau condiţii mizere ale omului, ca boala, suferinţa, și moartea cu acest termen, dar Sheol era ȋn primul rȃnd ȋnţeles ca un tărȃm subteran al tuturor morţilor, ȋntunecos și rece, un fel de cavitate adȃncă sau groapă comună ce găzduia pe toţi cei morţi, “adăugaţi” la familiile si clanurile lor. Si dacă in 1 Samuel 28:7-19 autorul nu folosește cuvȃntul Sheol, asta ce ȋnseamnă? Că umbra lui Samuel se ridică din mormȃnt? Dialogul dintre Saul și acea femeie-medium nu-ţi sugerează că Samuel vine de undeva din adȃnc?
    “13. Împăratul i-a zis: „Nu te teme de nimic; dar ce vezi?“ Femeia a zis lui Saul: „Văd o fiinţă dumnezeiască sculîndu-se din pămînt.“
    14. El i-a zis: „Cum e la chip?“ Şi ea a răspuns: „Este un bătrîn care se scoală, şi este învelit cu o mantie.“ Saul a înţeles că era Samuel, şi s-a plecat cu faţa la pămînt, şi s-a închinat.”

    Cȃnd vorbești despre ȋnviere, admiţi că

    ”în Ezechiel 37 este reprezentată în mod vizionar, dramatic, învierea spirituală și națională a lui Israel. Dar această metaforă era posibilă prin analogie cu învierea fizică, în care, așa cum am arătat, evreii credeau”

    . Nu poate fi vorba de nici o analogie pentru că, mai ȋntȃi, nimeni nu a fost martor la o ȋnviere ale unor persoane care au fost depuse ȋn mormȃnt, și apoi cazurile de ȋnviere menţionate ȋn nici un caz nu au oferit acele tablouri zugrăvite ȋn Ezechiel. Patriarhii nu au avut habar de ȋnviere. Ideea de ȋnviere și viaţa ȋn “lumea care avea să vină” (Olam Ha-Ba) sunt concepte care se conturează după robia babiloniană ȋn contextul a ceea ce avea să fie numit “era Mesianică”. Chiar și ȋn ce privește era Mesianică, evreii așteptau o ȋnviere și restaurare naţională aici pe pământ, nu ȋn ceruri, și deaceea ei nu l-au recunoscut sau acceptat pe Isus, care nu doar că nu le-a ȋmplinit așteptările, ci i-a acuzat că nu au ȋnţeles Scripturile. Excepţii ca Enoch, sau Ilie, sunt doar atât, excepţii, oameni care au fost ridicaţi ȋn compania lui Dumnezeu, dar vechii evrei nu aveau habar de “ȋnviere” așa cum o găsim in Noul Testament. Conceptul “nemuririi fizice” din Geneza 3:22 (pe care ȋl aduci ȋn sprijinul ideii că patriarhii știau de ȋnvierea din ziua de apoi) este complet irelevant: una este nemurirea, alta este ȋnvierea. Este de neacceptat inconsecvenţa apologeticii tale. Pe de o parte spui:

    ”Cazul lui Iov nu este relevant în discuția despre ce credeau evreii, deoarece Iov nu era evreu”

    dar ȋn argumentaţia ta ȋmpotriva mea folosești un număr excesiv de texte din Iov. Problema nu este că “Iov nu era evreu”, ci că această carte este scrisă de un evreu. La fel ca ȋn cazul din Samuel, unde nu este important dacă cel ce este adus la suprafaţă este sau nu Samuel, aceste menţiuni ale autorilor biblici sunt relevante cu privire la ce credeau ei, autorii. Pasajul din Iov 19:25-27 trebuie interpretat ȋn contextul ȋntregii cărţi, unde nenumăratele referiri la Sheol sprijină argumentul meu, si nu prin citirea in Iov a credinţei tale actuale. Iov nu aștepta a doua revenire a lui Isus (ceea ce ar fi fost ridicol) și ȋnvierea de apoi, ci era convins că Dumnezeu ȋi va face dreptate ȋn cele din urmă, aici pe pamȃnt, ȋn viaţa aceasta, pentru că pe parcursul ȋntregii cărţi Iov exprimă ideea că odată ajuns ȋn Sheol, nu mai era posibilă nici o restaurare a condiţiei sale.

    Recurgerea la anateme ca “naiba!” ȋmpreună cu multe alte perle pe care le¬-ai produs de-a lungul anilor ameninţă să fie “moștenirea” apologeticii tale pe care o lași urmașilor. Referinţa la Cheyne am luat-o din Jewish Encyclopedia, fară să argumentez validitatea criticii lui, un demers care este mai presus de abilităţile mele. Dar faptul că ești atȃt de stupefiat de Cheyne (nu Cheyene!) arată cȃt de ignorant ești cu privire la critica textuală a istorico-criticilor ȋn ce privește cartea lui Isaia. Cheyne este doar unul din o listă lungă de experţi (și din ce știu, tu ești de acord cu experţii, cu excepţia cazurilor cȃnd ești ȋmpotriva lor), o listă care include pe Lowth, Koppe, Eichhorn, Gesenius, Ewald, Hitzig, Duhm, Smith, Stade, Soerensen, Giesebrecht, Hackmann, Volz, Marti, Winckler, Wilke, Guthe, Kennett, Gunkel, Gressmann, etc., etc.. Ori, dacă nu ești ignorant și ești la curent cu studiile acestora, preferi să desconsideri experţi recunoscuţi și acceptaţi printre școlarii biblici, pentru a adopta atitudinea fundamentalistă că ȋntreaga carte Isaia a fost scrisă de profetul istoric Isaia. Crede-mă, “exegeza” ta prinde doar la adventiștii și evanghelicii ignoranţi. Aceleași preconcepţii fundamentaliste te conduc și ȋn studiul cărţii lui Daniel, pe care te străduiești de vreo 15-20 de ani s-o demonstrezi ca adevăr istoric al unei perioade, cȃnd nenumăraţi critici istorici o plasează mult mai tȃrziu decȃt ești dispus să accepţi. Vei rămȃne un veșnic ”doctorand” la fără frecvenţă pentru că nu ești un adevărat școlar biblic.

    Ȋn ultimul paragraf al articolului tău, minimalizezi importanţa conceptului “Sȃnul lui Abraam” care este revelator ȋn ce privește credinţa iudeilor despre “viaţa de apoi” (pe care Isus nu a demis-o, așa cum nu a demis nici cosmologia primitivă a pămȃntului plat) care a fost moștenită apoi de creștinii primelor patru secole după Hristos, cu modificări, așa cum mereu au evoluat concepţiile populare ale oamenilor. Mă opresc aici, pentru că tocmai ce sunt pe ultima secvenţă ȋn a publica un nou mic articol pe FB la mini-seria “Credinţa ȋn viaţa de apoi”.

    • Dragă Adi, nu sunt singurul care resping premisele și concluziile criticilor istorici. Orice teolog conservator, fie fundamentalist, fie conservator-progresist face același lucru. Rostul teologiei conservatoare (singura care merită numele de teologie, pentru că susține credința biblică dintotdeauna, și care este preocupată numai de critica constructivă), este să promoveze credința în descoperirea divină, folosind pentru aceasta toate disciplinele necesare. Critica istorică nu este o noutate. Ea este produsul școlii de la Tubingen, nemții fiind primii care au dat cu flit autorilor Bibliei, în special Vechiului Testament.
      Că dau anateme? Sunt un om viu și am dreptul să disprețuiesc, să apreciez, să binecuvântez și să blestem așa cum simt, lucrurile despre care cred că sunt blestemate, așa cum face Dumnezeu Însuși, care este cu adevărat VIU. Întreaga noastră teologie adventistă respinge ateologia (așa numita metodă istorico-critică, în special premisele ei naturaliste). Respingem naturalismul, care nu lasă loc de supranatural; respingem orice fel de critică ce urmărește demontarea revelației biblice și a credinței în Dumnezeul biblic.
      Pentru tine, chestiile astea sunt niște noutăți de care te-ai îndrăgostit, înainte de a te îndrăgosti de Cartea Sursă. Pentru mine, ele sunt niște vechituri pe care învățații contemporani le reciclează, adesea respingând unele dintre ele, pentru a crea alte scenarii la fel de rătăcite). Această teologie liberală, care a distrus credința în autoritatea Bibliei este din aceeași rădăcină cu evoluționismul, raționalismul filozofic, umanismul, deismul, agnosticismul etc. Iisus îl numea pe diavol „stăpânitorul lumii acesteia”, iar Pavel îl numea „dumnezeul lumii acesteia”, sau „cosmocratorii întunericului acestui veac” care întunecă mintea oamenilor ca să nu vadă adevărul. Toate opțiunile filosofice sunt preferințe, nu dovezi care se impun.
      Nu dau doi bani pe argumentele criticilor istorici, care fac afirmații din burtă, datând cărțile cum vor ei, nu așa cum cer ele. Prin această metodă se poate dovedi tot ce le poftesc mușchii lor. Sunt sătul de aroganța academică generalizată și naturalizată a criticii distructive. Sunt nevoit uneori să studiez asemenea autori, și recunosc că au și unele observații corecte, dar filosofia lor fundamentală este o simplă preocupare umanistă, filologică, lingvistică etc. Nu recomand nimănui asemenea autori. Există și critici (filologi, teologi, lingviști) conervatori, ale căror cercetări confirmă vechea paradigmă biblică, dar care nu au mare circulație în cacademia istorico-critică, unde paradigma „Biblia = Cuvântul lui Dumnezeu” nu se mai poartă. Marile biserici (în special vechii protestanți și catolicii) și-au schimbat fundamental concepțiile teologice, acceptând o teologie liberală, secularizându-și credincioșii și unii transformând bisericile în cluburi și bodegi. Acesta este rezultatul marii înțelepciuni a școlii căreia tu te închini acum.
      Poți conta pe ajutorul meu, dacă vei simți vreodată că te interesează acea realitate pe care o pretinde Biblia însăși și hermeneutica întemeiată pe credința în inspirație. Sunt în mod sincer și total adventist, pentru că sunt creștin și pentru că sunt loial Bibliei. Nu am de gând să-mi las credința să se ducă naibii, în schimbul unui scepticism mai mult sau mai puțin savant. Tu poți face ce vrei, mai ales că astăzi dă bine scepticismul, iar credința este disprețuită. Dar îți vei rata astfel singura șansă adevărată a vieții — învierea și veșnicia cu Dumnezeu, o șansă care a fost cumpărată pentru fiecare din noi cu prețul jertfei Domnului Christos.

      • Adrian BG 08/07/2019 at 18:46

        Dragă Florin,

        Nu era nevoie să precizezi că respingi pe istorico-critici, asta deja știam. Dar motivul pentru care îi respingi este un argument circular. Tu le “respingi concluziile” (chit că nu le-ai studiat eseurile) doar pentru că “îți distrug credința”, nu pentru că ai făcut studii mai bune și ai demonstrat că ei au greșit undeva. Apoi, afirmi în mod complet gratuit că ceea ce au studiat ei sunt pentru mine “noutăți de care m-am îndrăgostit, înainte de a mă îndrăgosti de Cartea Sursă”. Pentru informarea ta, nu sunt nici noutăți și nici nu sunt îndrăgostit de ele. Și întrucât a fi îndrăgostit de Cartea Sursă pentru tine înseamnă de fapt a fi îndrăgostit de felul cum interpretezi tu această Sursă, ai dreptate, eu detest apologetica ta și modul tău de a teologiza propria-ți hermeneutică “întemeiată pe credința în inspirație”.

        Degeaba mă tratezi cu “Dragă Adi”, când de fapt consideri că “mi-am stricat sufletul”. Insinuezi în dreptul meu, citez: ” Să nu crezi nici în înviere, nici în nemurirea sufletului, ca saducheii, și în același timp, să cauți cu pasiune argumente că nu există niciuna nici alta, înseamnă că după ce ai dat în nebunia inutilității vieții, îți mai iei și timp să demonstrezi că este așa.” Eu nu am afirmat că nu cred în înviere. Seria pe care o începusem era în desfășurare și nu am spus tot ce aveam de spus. Ar fi fost mai bine să fi așteptat să fac o concluzie a seriei și abia apoi să te apuci să critici.

        Tot în acest mod strâmb insinuezi punând în contul meu aceasta: “Este învierea o invenție mitologică? Atunci nici Christos nu a înviat, și în acest caz, studiul Bibliei nu mai are sens.“ Eu nu am afirmat că învierea este o invenție mitologică, pentru că încă nu am vorbit despre înviere. Dar tu ai tras concluzia greșită bazată pe prejudecățile pe care le ai cu privire la intențiile mele. Dar am să amintesc totuși că și acest argument pe care l-ai luat de la Pavel este circular. Faptul Isus a înviat pentru că altfel credința e zadarnică este invalid, și mă mir că mai faci caz de “logică” uneori, fără să ai habar ce este ea.

  3. Adrian BG 03/07/2019 at 16:33

    Florin, voi răspunde…

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.