ianuarie, 2018
D L Ma Mi J V S
« Dec    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
45
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Omul nou – al noului legământ

Profețiile condiționate

Tema înnoirii în scrierile Profeților se referă la o reînnoire masivă, care are în centru pe Israel (indivizi și popor), dar care se extinde asupra popoarelor vecine și chiar asupra naturii. Este un fel de întoarcere la Eden, mai modestă, dar destul de spectaculoasă. Nu văd cum s-ar referi aceste profeții în mod direct la Christos și Biserică.

În teologia noastră (a mea), aceste scenarii profetice au un rol special în înțelegerea planului lui Dumnezeu cu Israel. Noi observăm două tipuri de profeții în Sfânta Scriptură: a. condiționate și b. necondiționate.

  1. Profețiile condiționate sunt planuri ale lui Dumnezeu descoperite lui Israel (sau Bisericii) într-un limbaj clar, a căror împlinire este condiționată de credință și ascultare, în cadrul legământului (Cf. Ieremia 18:6-11; cf. Deut. 11:26-29; 30:1-20). Le recunoaştem în aproape toate cărţile biblice, dar în special în cărţile Profeţilor. Înţelegerea acestor profeţii în contextul lor istoric şi compararea lor cu istoria biblică şi universală ne ajută să observăm că unele din aceste profeţii s-au împlinit exact și complet, altele s-au împlinit parțial, iar unele nu s-au împlinit deloc și le-a trecut demult timpul să se mai împlinească. Acestea din urmă rămân ca planuri ale lui Dumnezeu care au fost zădărnicite de necredința și neascultarea omului (Isaia 2:2-5; 19:18-25; 65:16-25; 66:18-24; Ezechiel 38-48; Zaharia 14; Luca 7:29-30). Ele nu se vor mai împlini niciodată în forma promisă. Totuși, planurile lui Dumnezeu se vor împlini în cele din urmă, într-o formă desăvârșită (modificată, incomparabil mai spectaculoasă și la scară universală), după Parusia, și nu doar pentru Israel. Unele profeții/planuri divine au fost întârziate din cauza factorului uman, dar urmează să se împlinească la timpul știut de Dumnezeu (Matei 16:27-28; 24:14, 34-36; 25:5; Luca 18:6-7; 2Petru 3:9-13; Evrei 10:37; Apocalipsa 3:11; 22:7, 12, 20).
  2. Profețiile necondiționate sunt mai mult decât planuri divine; ele sunt mărturii ale preștiinței lui Dumnezeu, care în mod paradoxal, nu anulează liberul arbitru al omului, ci dovedește suveranitatea lui Dumnezeu asupra timpului / istoriei. Aceste profeții sunt scrise în cărțile Daniel și Apocalipsa, de aceea le numim apocaliptice. Ele sunt descoperite într-un limbaj imagistic/simbolic intuitiv și totodată codificat, acoperit, pentru a nu fi înțelese complet de la început. (De exemplu, o fiară reprezintă o putere politică majoră, iar timpul este redus la scara 1 zi / 1 an, cf. Ezechiel 4:5-6; Daniel 9:24 etc.). Ele sunt doar schițe ale viitorului, arătând tensiunea dintre poporul lui Dumnezeu și forțele lumii ostile adevărului.

Tema înnoirii în scrierile Profeților

Înnoirea descrisă de Profeți este un scenariu profetic condiționat, care s-a realizat parțial. De exemplu, „noul legământ” menționat de Ieremia (31:31-34), și care descrie o relație ideală între credincios (comunitatea credinței) și Dumnezeu este prevăzut în cadrul restaurării postexilice (30:3, 8-11, 18, 22; 31:2, 4, 8). Rezidirea postexilică a Ierusalimului este descrisă chiar în detalii topografice și Dumnezeu promite că acest Ierusalim rezidit nu va mai fi distrus (31:38-40). De asemenea, această restaurare postexilică urma să cuprindă și triburile din nord (Efraim /Israelul), nu doar pe Iuda (30:3-4; 31:1, 9, 20, 27, 31). Iar restaurarea ar fi cuprins și dinastia lui David (30:9; 33:15, 17, 21-22, 25-26; Ezechiel 34:23; 37:24-25).

Împlinirea acestei profeții a fost însă doar parțială şi destul de modestă. S-au întors din exil, dar nu toate triburile, ci doar iudeii (împreună cu beniamiţi şi leviţi). Și nu toți, ci o minoritate: un val de repatriați sub Cirus cel Mare (c. 536 î. Hr.) și un alt val sub Artaxerxe I (457 î. Hr.). Majoritatea evreilor au rămas în Diaspora, unii asimilându-se cu păgânii, alții trăind în comunități iudaice și confruntându-se ocazional cu ostilitatea păgânilor (vezi Cartea Esterei). Repatrierea nu a însemnat restaurarea dinastiei lui David, nici chiar atunci când ar fi fost posibilă: au fost preferați regii Macabei. Templul postexilic prevăzut în proiectul vizionar al lui Ezechiel (cap. 40-48), cu atâtea detalii arhitectonice și rituale, nu s-a mai construit niciodată. S-a construit în realitate un templu mult mai modest și după multă întârziere. Ierusalimul, care trebuia să fie reconstruit din ordinul lui Cirus (Isaia 44:28; 45:13), nu a beneficiat de o permisiune de reconstrucție sub Cirus (vezi Ezra 1), ci mult mai târziu, sub Artaxerxe, în vremuri foarte dificile (Ezra 4:11-23; 7:11-26; Neemia 1:2-4; 2:3-8). Iar promisiunea că Ierusalimul postexilic reconstruit nu va mai fi distrus niciodată, a căzut, deoarece Ierusalimul a fost distrus de romani în anii 70 şi 135 d.Hr.

Această modestă împlinire a profeţiei s-a datorat unei modeste ascultări de Dumnezeu. Profeții postexilici au multe de spus despre starea spirituală a credincioșilor din vremea lor.

Profețiile lui Ieremia și Ezechiel despre un „nou legământ” (implicând un „om nou”), așa cum sunt ele intenționate, în contextul specific, se refereau în mod direct la Israelul epocii repatrierii, nu la Iisus și la creștinism. Totuși, Pavel aplică în mod legitim acea profeție la noul legământ creștin, prin analogie (2Corinteni 3:6; Evrei 8:8-13; 9:15-18; 12:24). De fapt, prima aplicație creștină a profeției legământului o face Însuși Mântuitorul (Matei 26:28; Marcu 14:24; Luca 22:20), iar Pavel pare să fi preluat ideea direct din afirmația lui Iisus (1Corinteni 11:25).

Pavel arată că noi, în calitate de creștini, trebuie să acceptăm, prin credință și ascultare, făgăduințele și invitațiile făcute de Dumnezeu lui Israel (1Corinteni 10:1-13; Evrei 3:7—4:11). De asemenea, poruncile lui Dumnezeu (cele zece, cel puțin) sunt aceleași pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel în vechiul legământ. Noul legământ nu modifică poruncile lui Dumnezeu, ci spre deosebire de legământul cel vechi, le așază în inimă, nu doar în chivot. Vechiul legământ implica o relație exterioară cu Legea, o teocrație, un stat (2Cronici 13:8), o constrângere din afară. Împărăția lui Dumnezeu reprezentată de Iisus însă nu a venit ca o nouă teocrație, așa cum aștepta mesianismul iudaic, ci ca o domnie a lui Dumnezeu în suflet și în relațiile dintre oameni (Luca 2:14). Abia după judecata lumii, după Parusie, va domni Christos ca rege al regilor într-un imperiu universal. La judecată însă, poruncile legământului vor fi un criteriu universal (Apocalipsa 11:19; 12:17; 14:12).

Christos într-adevăr, prin moartea și învierea, Sa ratifică un nou legământ care este superior noului legământ prevăzut de Ieremia şi Ezechiel, în sensul că promisiunile legământului adus de Christos, care se împlinesc complet în Apocalipsă, sunt mult superioare tuturor promisiunilor date prin Moise şi Profeţi (Apocalipsa 21:1—22:5). În ultima secţiune a Apocalipsei, se prevede nu doar un „cer nou şi pământ nou”, nu doar un „Ierusalim nou” și „toate lucrurile noi” (Apoc. 21:5), ci și un „om nou”, care este numit „fiu al lui Dumnezeu”, având prototip pe Christos (Apoc. 21:7). Acest scenariu al înnoirii este direct legat de teologia lui Pavel din 2Corinteni 5:17: „Dacă este cineva în Christos, este o nouă creație. Cele vechi s-au dus: iată că toate s-au făcut noi.”

Omul nou este atât protologic, cât și escatologic. Protologic, în sensul că înnoirea nu este altceva decât restaurarea la condiția inițială, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Efeseni 4:24; Apoc 22:14). În teologia noastră, escatologia se referă la evenimentele sfârșitului acestei lumi și începutul celeilalte. Deci o escatologie universală, nu particulară. Desigur, vorbim și despre condiția individului în cadrul antropologiei biblice și în cadrul judecății escatologice, dar nu găsim temei în Scriptură pentru o viață individuală intermediară, între moarte și înviere. (Nu am studiat acel aspect al montanismului, la care te referi. Dacă vrei, scrie-mi câteva cuvinte la comentarii).

Rolul sacramentelor

Cât privește rolul sacramentelor în desăvârșirea (înnoirea) omului (creștinului), aș spune mai întâi că, în mod obișnuit, noi nu folosim termenul sacrament pentru botez, euharistie etc., pentru a nu confunda conceptul biblic cu cel promovat de bisericile istorice. În cărțile noastre se folosește uneori acest termen, dar numai cu sensul de ritual sacru, ceremonie religioasă solemnă și simbolică. Sacramentarismul tradițional implică noțiunea de mister (sfântă taină), care este încărcată mistic,* ex opere operato, un fel de magie (albă). Nu găsim nici un temei biblic pentru a crede că botezul operează înlăturarea „păcatului strămoșesc” sau că încristelnițarea unui suflet inconștient ar avea vreun efect mistic/magic asupra lui, făcându-l om nou, creștin. Nu pruncii au nevoie de înnoire, ci aceia care și-au pierdut inocența (Mat 19:13-15; Luca 18:15-17; 1Corinteni 14:20). Copiii care devin conștienți și înțeleg ce fac, dorind botezul, nu sunt respinși.

De asemenea, Biblia nu ne încurajează nicăieri să privim euharistia ca pe o ingerare mistică a unei hrane care ar fi trupul și sângele Domnului „în realitate”. Cuvintele lui Iisus au fost evident figurate, când a vorbit despre aceste lucruri. El a vorbit despre aceasta înainte de moartea Sa, a scandalizat pe iudei cu această metaforă, nu pentru că n-au înțeles-o, ci pentru că au înțeles suficient cât să știe că El nu venea cu o împărăție pământească, să le dea mană cerească (Ioan 6). El le-a explicat că a mânca trupul și a bea sângele Lui, înseamnă a crede în El, a ne hrăni spiritual cu cuvintele Lui (Ioan 6:56-58). El a spus „cuvintele Mele sunt duh și viață”…. viața vine din Duhul, iar „trupul (carnea/SARX) nu folosește la nimic” (Ioan 6:63). Prin urmare, chiar dacă am mânca în realitate bucăți din trupul lui Iisus, nu ne-ar folosi la nimic. Când Iisus, în seara Cinei Pascale a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi! Să faceți aceasta spre pomenirea Mea!” sau „Beți toți din el! Acesta este sângele Meu….”, Iisus încă nu Se jertfise, nu-Și oferise încă trupul și sângele pe cruce. Prin urmare, cuvintele Sale nu puteau avea un sens „sacramental”, ci unul simbolic, care instituia o comemorare (pomenire) a morții Sale. Nu avem libertatea de a înţelege în sens propriu figurile de stil folosite de Iisus  („Iată mama Mea și frații Mei”, Mat 12:49; „cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie” Lc 22:36; „Rămâneți în Mine…” Ioan 15:4), sau să înțelegem în sens figurat ce a fost intenționat în sens propriu („Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu…”).

Asta nu înseamnă că botezul și euharistia ar fi ceremonii lipsite de conținut. Dacă predicarea Evangheliei este esențială, cu referire la iertarea și mântuirea noastră prin moartea și învierea Mântuitorului, botezul și euharistia sunt manifestări festive și solemne ale aceleiași credințe. Ele vorbesc sufletului nostru în modul cel mai sensibil, așa cum o îmbrățișare este mai convingătoare decât o declarație de dragoste. Ele au și un rol pedagogic, învățându-ne dincolo de cuvinte, că prin credința în moartea ispășitoare și învierea lui Christos devenim creștini și prin hrănirea cu aceeași Evanghelie ne menținem și creștem în credință. Se înțelege că prin aceste sacramente devenim și rămânem oameni noi, dar nu în sensul că aceste ceremonii ar avea o virtute în sine, ci în sensul că ele ne învață o experiență, un nou mod de viață. Această viață a omului nou este descrisă bine de Pavel:

„Am fost răstignit împreună cu Christos, şi trăiesc; dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Gal. 2:20)

Creștin sau om nou?

CMU: „De ce vorbește Pavel despre ‘omul nou’ și nu despre ‘creștin’? De ce creează un concept cu valoare universală, și nu cu una particulară? Cum să te înnoiești ca persoană, individ, într-o comunitate care este certată, slabă, coruptă?”

Ultima ta întrebare sună ca  a lui Natanael: „Poate ieși ceva  bun din Nazaret?” Biblia și viața ne învață că această înnoire este făcută de Duhul Sfânt, prin cuvântul lui Dumnezeu, a Cărui lucrare nu depinde (numai) de mediu. Chiar păgânii sunt înnoiţi astfel, unii care nu au avut ocazia să cunoască Evanghelia (Romani 2:9-16). În acest caz se poate observa clar cum lucrarea Cuvântului și a Duhului este superioară sacramentului (Rom 2:26-29). Creștinismul nu a apărut ca să mai avem o religie universală, cu alte sacramente, cu alte calendare și cu alți mijlocitori decât celelalte religii, ci pentru a face atât pe evreu, cât și pe neevreu, un „om nou”. A fi om cu adevărat, este cu siguranță un lucru mult mai bun, mai valoros, decât a fi „creștin” (aparținător unei biserici, oricare ar fi ea). Dar a fi creștin este un privilegiu și o responsabilitate specială, un har mai mare decât s-a dat unui păgân și chiar unui evreu. Este un har mai mare chiar decât a avut Ioan Botezătorul (Matei 11:11). Folosesc aici cuvântul har în sensul biblic, de favoare, nu în sens mistic.

Ai observat corect că tema omului nou este „punctul de plecare al oricărei pastorații sau misiuni a Bisericii.” Este și punctul de sosire. Acesta este singurul rost al creștinismului, al Bisericii. Nu există mântuire fără înnoire. Mântuirea este reală, spiritual-morală și existențială, nu mistică. Dacă la anumite catedre de teologie zici că lipsește această temă, nu cred că lipsa se datorează doar pregătirii slabe sau trecutului politic al dascălilor. Eu cred că o cauză principală este chiar accentul pe care anumite biserici îl pun pe orice altceva decât pe Cuvântul lui Dumnezeu –  pe Evanghelie. Mentalitatea mistică (sacramentaristă) şi legalistă (religionistă) este satisfăcută cu o credinţă care trăieşte la nivelul romantic al datinei şi al superstiţiei. Credinţa se înneacă şi se împotmoleşte în materialism mistic, nu creşte. Oamenii ar trebui învăţaţi „poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus” (Apoc 14:12), mai presus de orice. Dar ei cred că se mântuiesc prin calendare, obiceiuri, gesturi mistice, obiecte mistice și prin preoția omenească. Ei nu cunosc un mai mare har decât al preotului care leagă și dezleagă, al icoanei care plânge, al sfintelor moaște etc. Ca şi cum am trăi pe vremea când Biblia era extrem de rară şi costa o avere. Din fericire, astăzi oricine poate să cunoască adevărul care ne face liberi.

Mă bucur că studiul pe care-l faci te aduce atât de aproape de inima creștinismului.


*  Am folosit aici termenul mistic / mistică în sens peiorativ, de misticism. Noi nu folosim acest termen în sens pozitiv. Într-adevăr, credința, rugăciunea, minunile, le acceptăm în experiență, unele ca obligatorii în viața creștină, altele ca daruri excepționale ale lui Dumnezeu. De asemenea, ştim că există atâtea mistere / taine pe care nu le putem explica, însă evităm folosirea termenului mistică în aceste cazuri, deoarece este perceput ca irațional, esoteric, ocult și în conflict cu cuvântul lui Dumnezeu.  

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu