octombrie 2018
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
60
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Natura şi destinul sufletului/”Nemurirea condiționată” în NT și în istoria creștinismului

”Nemurirea condiționată” în NT și în istoria creștinismului

Introducere

Apostolii se referă la nemurire, mai întâi în stil ebraic, ca „viață veșnică” (Mt 25:46; In 5:39; 12:50 etc), dar greaca NT folosește două sinonime speciale, care exprimă negarea morții: athanasía (nemurire), sau aphtharsía (indestructibilitate, nepieire, imortalitate). Nemurirea însă nu este atribuită niciodată omului însuși – sufletului sau duhului omenesc. Expresii ca „suflet nemuritor” sau „nemurirea sufletului”, nu se folosesc niciodată.

Spre deosebire de toți zeii imaginari și de toate creaturile reale, Creatorul este „Dumnezeul veșnic” (Rom 16:26), „nemuritorul Dumnezeu” (Rom 1:23), „împăratul veșniciilor, nepieritorul” (1Tim 1:17), „singurul care are nemurirea” (1Tim 6:16). El este etern (aídios, Rom 1:26). Iisus este singurul om, căruia Dumnezeu I-a dat să aibă „viața în Sine Însuși”, adică nemurirea (In 5:26), deoarece când S-a născut ca om, nu a încetat să fie Dumnezeu (In 1:1, 4, 14; Col 2:9).  Împreună cu Tatăl, Fiul „este Dumnezeul adevărat și viața veșnică” (1In 5:20), iar Duhul Sfânt este spirit veșnic (Evrei 9:14). Nici măcar îngerii nu sunt numiți în Scriptură nemuritori. Ei trăiesc veșnic prin puterea lui Dumnezeu. Spiritele care pot fi distruse nu sunt nemuritoare (Ap 20:7, 9-10, 14; Mt 10:28; 25:41).

Omul nu are viața veșnică în sine, ci o primește în mod condiționat,[1] ca pe o moștenire de la Dumnezeu și nu din sufletul lui (Mt 19:29). Oamenii se fac vrednici sau nevrednici de viața veșnică, prin atitudinea pe care o iau față de Evanghelie, prin harul lui Dumnezeu, ca rezultat al îndreptățirii și sfințeniei date de El,[2] trebuie să caute nemurirea (Rom 2:7). Sufletul (psyché) nu este altceva decât viața, și termenul este tradus adesea cu „viață” în NT; sufletul poate fi distrus, ruinat prin egoism, sau poate fi păstrat pentru viața veșnică  (In 12:25). Iisus Christos este cel ce dă viața veșnică (In 17:2).

Moartea și învierea în Noul Testament

Pentru creștinii spiritualiști (credincioși în nemurirea sufletului), care sunt majoritari, moartea este o despărțire de trup, o eliberare, și o continuare a existenței individuale, conștiente, într-o stare superioară.[3] Această credință a generat cultul morților și a orientat teologia și practica creștină spre tot felul de griji de esență păgână: cultul sfinților, cultul Fecioarei, cultul imaginilor, cultul moaștelor, purgatoriul și o mulțime de superstiții populare cu privire la nevoile morților. Întreaga viață a Bisericii a fost impregnată astfel de un spirit străin de Evanghelie, încurajând falsele apariții și comunicări, din partea sfinților și din partea Fecioarei, precum și spiritismul propriu-zis, care este o încoronare logică a spiritualismului creștin tradițional.

Apostolii însă nu au privit moartea ca pe o nouă aventură a sufletului sau a duhului, ci așa cum a privit-o Iisus, ca pe un somn. Petru vorbea despre morți ca fiind „adormiți” (2Pt 3:4). Ștefan, sub loviturile cu pietre, „a adormit” (FA 7:60). Unii dintre martorii învierii lui Iisus, când scria Pavel, „adormiseră” (1Cor 15:6). Ori de câte ori Pavel exprimă credința în înviere, se referă la morții creștini ca „adormiți în Christos” (1Cor 15:18, 20, 51; 1Tes 4:13, 15). De aceea, nu este de mirare că învierea este numită de 64 de ori anástasis („sculare”, „ridicare”)[4] și de 46 de ori éghersis („sculare”, „trezire”) în NT.[5] Doar de nouă ori se folosește verbul zoopoieo (a face viu, a da viață) cu privire la înviere.[6]  

Creștinii spiritualiști folosesc de asemenea, chiar și în liturgică, limbajul „adormirii” și al „trezirii” („sculării”) cu privire la moarte și înviere. Morții sunt numiți „adormiți”, iar grădina în care sunt înmormântați se numește „cimitir” (coemeterium < koimeterion = dormitor). Acestea sunt vechi reminiscențe ale credinței apostolice.

Totuși, majoritatea creștină susține că această adormire ar fi o simplă metaforă a morții trupului, dar sufletul sau duhul nu ar împărtăși aceeași soartă. Se citează uneori afirmația lui Pavel din 1Tes 4:14: „Dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, la fel credem că Dumnezeu va aduce împreună cu El pe aceia care au adormit în Iisus.” În acest text, unii citesc ideea că „adormiții” vor fi „aduși împreună cu Christos”, când El va veni a doua oară, prin urmare, adormiții aceștia ar fi stat undeva împreună cu Christos, înainte de a fi aduși.

Scenariul acesta spiritualist pare simplu, dar nu este deloc așa, deoarece apostolul numește „adormiți” chiar pe cei „aduși” cu Christos, nu spune că va aduce cu El sufletele trupurilor adormite. În întregul pasaj, apostolul se străduiește să îndrepte speranța creștinului spre înviere. Nu spune că la moartea celor dragi ar trebui să ne mângâiem cu ideea că adormiții s-au dus „acasă la Domnul”, ci    să ne reconfortăm unii pe alții cu așteptarea învierii (1Tes 4:13-18). Credincioșii vii nu vor ajunge în paradis înaintea celor „adormiți” (1Tes 4:15-17), dar nici cei adormiți nu-și primesc răsplata înaintea generației care va fi găsită în viață la venirea lui Iisus (Ev 11:39-40).

Dar cum se explică afirmaţia că „Dumnezeu va aduce împreună cu El [Christos] pe cei ce au adormit în Iisus”? Expresia „va aduce împreună cu El” poate fi înțeleasă corect, dacă observăm cu atenție teologia lui Pavel: „Pe voi, care eraţi morţi în fărădelegi şi în necircumcizia trupului vostru, v-a înviat (adus la viață) împreună cu El, iertându-vă toate fărădelegile.” (Col 2:13).

Prin urmare, faptul că suntem înviați „împreună cu El”, nu înseamnă că învierea noastră fizică sau spirituală a avut loc odată cu învierea Lui, ci exprimarea aceasta este o metaforă a participării noastre mistice în moartea și învierea Lui, așa cum este scris și în Ef 2:5-6: „…fiind morţi în fărădelegile noastre, El ne-a înviat (adus la viaţă) împreună cu Christos…. El ne-a înviat împreună cu El, şi ne-a așezat împreună cu El în locurile cereşti, în Christos Iisus”.

Învierea și înălțarea lui Iisus apare astfel ca un prototip și o garanție a învierii și înălțării fiecărui credincios care s-a identificat cu Christos prin botez și printr-o viață de credință și ascultare. La a doua venire a lui Iisus, atât credincioșii în viață, cât și cei morți, „se vor arăta împreună cu El în slavă” (Col 3:4). Astfel Iisus va aduce „cu El” pe cei adormiți. Sunt aduși din moarte, nu din ceruri, şi sunt aduşi „împreună cu Christos”, atât în sensul mistic (în contul învierii Lui, cf. 2Cor 4:14), cât și în sensul că învierea lor va fi simultană cu venirea Lui.

Dar moartea, în NT nu este doar adormire sau somn, ca metaforă a tăcerii dintre deces și înviere. Moartea este privită, de asemenea, ca un dușman: „Ultimul dușman, care urmează să fie eliminat, este moartea.” (1Cor 15:26). Moartea nu este un prieten. Dacă prin moarte, sufletul s-ar elibera, să se ducă la Dumnezeu, cum se crede, moartea nu ar fi atât de odioasă precum pare. Dar ea este un dușman real, este antonimul vieții, nu un alt fel de viață, mai mult sau mai puțin superioară, sau „spirituală”. Și este ultimul dușman, nu pentru că ar fi cel mai slab, ci pentru că este cel mai rezistent și este ultimul adversar al lui Christos care va fi așezat sub picioarele Lui.

Moartea a fost înfrântă de El prin Cruce, dar nu eliminată. Ea va fi eliminată după ce toți ceilalți dușmani, demoni și oameni rebeli, vor fi eliminați prin moarte (1Cor 15:24-26). Moartea va fi desființată ultima, așa cum ne arată Apocalipsa (20:13-14) „Şi Moartea şi Hadesul au fost aruncate în iazul de foc. (Iazul de foc înseamnă moartea a doua).”

Metafora cortului și starea intermediară

Cultura iudeo-creștină reflectată în NT folosește cortul ca metaforă a trupului, a vieții pământești, trecătoare. Suntem nomazi aici, așa cum era și Avraam, chiar în țara promisă, unde nu a moștenit decât un loc de cimitir, pe care-l cumpărase cu bani grei.[7] Însuși Acela care este numit Cuvântul, adică Porunca, prin care a creat Dumnezeu lumea, „a devenit carne (sarks) și a locuit (lit. Și-a întins cortul) printre noi” (In 1:14).[8]

Petru folosește aceeași metaforă când se referă la cât i-a mai rămas de trăit: „cât voi mai fi în cortul acesta” (2Pt 1:13). Iar cu privire la perspectiva morții lui de martir, el spune: „că în curând va avea loc desfacerea (demontarea, dezinstalarea, strângerea) cortului meu, după cum mi-a arătat clar Domnul nostru Iisus Christos.” (2 Pt 1:14). Exprimarea lui Petru este o simplă metaforă a vieții trecătoare. În vers. 15, moartea este numită de el éxodos (ieșire, exod, plecare). La fel este numită în textul original și moartea lui Iisus, ca plecare dintre cei vii (Lc 9:31 éxodos, tr. „sfârșitul”).

Este ușor pentru un spiritualist să se joace cu aceste metafore și să vadă aici dincolo de ele, o filozofie a spiritului care se poate detașa de trup, pentru a-și continua viața inerentă într-o altă dimensiune, sau în alt loc. Dar adevărul este că nu avem dreptul să întindem forțat aceste metafore și să le facem să spună ceea ce Biblia neagă, atunci când vorbește în mod direct, fără eufemisme.

Pasajul cel mai abuzat în acest sens, este 2Cor 15:1- 9. La o citire superficială, poți avea impresia că Pavel credea într-o viață a sufletului detașat de trup, între moarte și înviere (starea intermediară). Dar în realitate, Pavel vorbește aici despre moarte, înviere și transformarea trupului. Nu descrie nimic din „deliciile” stării intermediare. El se referă la înviere mai întâi: „Știm că Acela care a înviat pe Domnul Iisus, ne va învia şi pe noi împreună cu Iisus, şi ne va înfăţişa împreună cu voi.” (2 Cor 4:14).

În vers. 16 și 18, Pavel continuă subiectul, introducând motivul celor două aspecte ale vieții creștinului: „De aceea, noi nu ne descurajăm. Ci chiar dacă omul nostru exterior se strică, cel interior se înoieşte în fiecare zi… Noi nu contemplăm lucrurile văzute, ci pe cele nevăzute; fiindcă cele văzute sunt temporare, pe când cele nevăzute sunt veșnice.” După această introducere, care se referă la valoarea incomparabilă a vieții viitoare, care este adusă prin înviere, și la întărirea conștiinței creștine prin credința care privește spre cele nevăzute, apostolul continuă, folosind ca ilustrație metafora cortului, pe care o elaborează (2 Cor 5:1-9):

[1] Știm într-adevăr că, dacă se desface locuința pământească a cortului nostru, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă veșnică, nefăcută de mâini omenești. [2] Şi suspinăm în acest (cort), tânjind să fim îmbrăcați pe deasupra cu locaşul nostru ceresc –  [3] bineînțeles, dacă atunci vom fi găsiți îmbrăcaţi, nu goi (dezbrăcați).  [4] Da, în timp ce suntem în cortul acesta, suspinăm împovărați, pentru că dorim să fim, nu dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi pe deasupra, pentru ca trupul muritor să fie înghiţit de viaţă. [5] Iar Cel care ne-a pregătit pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat ca acont Duhul.

 [6] Aşadar, suntem totdeauna plini de curaj, știind că, dacă suntem acasă în acest trup, nu suntem acasă la Domnul – [7] întrucât noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere. [8] Da, suntem plini de curaj şi am prefera să nu mai fim acasă în acest trup, ci să fim acasă la Domnul.  [9] De aceea, fie că suntem acasă, fie că nu suntem acasă, avem ambiția de a fi pe placul Lui.

În ciuda opiniilor spiritualiste, care văd în metafora cortului o aluzie la starea intermediară, când sufletul, înțeles ca fiind persoana conștientă, s-ar elibera de trup și s-ar duce „acasă la Domnul”, Pavel în realitate pune în contrast două stări fizice ale trupului:

  1. cortul actual, pământesc și trecător
  2. și casa viitoare, cerească și veșnică.

Pavel își exprimă preferința de a fi cu Domnul. El nu se simte acasă aici, în acest trup. Dar aşteptarea lui Pavel nu este în aventurile sufletului din starea intermediară, dinainte de înviere, ci el doreşte să nu mai fie în acest „cort”, ci în „casa” cea veșnică, adică trupul nou primit la înviere, numit „trup duhovnicesc/spiritual” (cf. 1Cor 15:44), sau „trupul ceresc” (1Cor 15:47-52), nemuritor. Exprimându-şi dorința de a fi cu Domnul, adică în starea cerească, Pavel nici nu se gândește la înviere ca la o primă preferinţă. Adevărata lui preferinţă nu este aceea de a experimenta desfacerea cortului pământesc, pentru a se muta în noua casă, ci doreşte să fie „îmbrăcat pe deasupra cu locașul ceresc”, adică dorește ca acest trup să fie îmbrăcat în nemurire, la revenirea lui Iisus.

Altfel spus, Pavel nu dorește aici starea de „dezbrăcare” sau de „goliciune”, adică moartea, descotorosirea de trup, ci dorește starea de „îmbrăcare” cu trupul ceresc, care este „locuința” definitivă. Ba încă preferința lui este aceea de a experimenta transformarea acestui trup la venirea Domnului, fără să vadă moartea, adică trupul pieritor să se îmbrace instantaneu în nemurire (1Cor 15:54). Evident, Pavel credea că revenirea lui Iisus va avea loc în generația lui,[9] și a sperat că va apuca în viață ziua aceea – până când a fost înștiințat că va muri martir (2Tim 4:6).

Cunoscutul teolog anglican Bromiley (†2009) confirmă această interpretare, susținând că „sufletul și trupul depind un de celălalt, așa încât fără oricare din ele nu există om cu adevărat. Existența fără trup în Șeol este ireală. Pavel nu caută o viață în afara trupului, ci dorește să se îmbrace cu un trup nou și spiritual (1 Cor. 15; 2 Cor. 5).”[10]

Locuinţa Morţilor și lacul focului

Expresia „Locuința Morților” în traducerile NT este redarea termenului grecesc Hades, sau într-o formă mai veche, Haides. Noțiunea aceasta este specific păgână. La origine este numele zeului grecesc al ținutului subteran, frate cu Zeus. Apoi grecii au numit Hades locul mitologic în care s-ar duce morții, în tărâmul subpământean. Ca și Șă’olul ebraic, Hades era considerat locul unde se duc toți oamenii la moarte. La un moment dat, grecii au conceput ideea că nu toți se duc în același loc, ci cei buni se duc pe Câmpiile Elizee, pline de asfodele, sau în Grădina Hesperidelor, în timp ce răufăcătorii se duc în Tartar, unde au fost aruncați titanii. Dar ambele locuri erau imaginate sub pământ.

În NT, Hades apare de 11 ori. Este folosit ca echivalent pentru Șiolul iudeo-aramaic, un mit devenit metaforă a mormântului în contrast cu cerul (Mt 11:23; Lc 10:15), imaginat uneori ca cetate sau palat al Morții (Mat 16:18; Ap 1:8), loc al descompunerii (FA 2:27, 31), sau personificare monstruoasă a mormântului (1Cor 15:55; Ap 6:8; 20:13-14). Peste tot, Hadesul este distinct de „iazul de foc”. Chiar și Hadesul va fi aruncat în „iazul de foc” (Ap 20:14). Hadesul nu este pedeapsa veșnică. Totuși, în perioada greco-romană, credința populară iudaică a transferat Gheena în Hades, așa cum reiese din povestea moralistă împrumutată de Iisus din cercurile fariseice (Lc 16:23).

Mai mult, chiar alți termeni tradiționali și-au schimbat sensul. De exemplu, peste tot în VT, Adâncul (tăhom) este atât oceanul primordial, cât și apele în general (mări, lacuri etc.), inclusiv oceanul subpământean pe care se crede că este așezat pământul.[11] Dar în NT, Adâncul (abyssos), pare să fie o închisoare subpământeană a demonilor,[12] asemenea Tartarului (2Pt 2:4, gr. tartarosas), sau se confundă cu Șă’olul (Rom 10:7; Ap 17:8).

Nu toate aceste noțiuni sunt clare, dar este limpede că ele nu ne sunt prezentate ca articole de credință, ci ca instrumente de limbaj, de origine mitologică. De aceea sunt și fantastice și contradictorii. Una din aceste imagini, de asemenea împrumutată din mitologia iudaică, este „lacul de foc și pucioasă”. Desigur, imaginea aceasta exprimă o realitate, dincolo de mit, dar realitatea este întotdeauna diferită de mit.

În doctrina fariseică, Gheena sau „iazul de foc” este un loc permanent, presupus a fi parte din Șiol/Hades. Dar Apocalipsa ne învață că această pedeapsă este la sfârșitul lumii (Ap 19:20; 20:10, 14, 15; 21:8). În unele texte ni se spune că tortura în acel loc este veșnică, dar în altele ni se spune că acolo fiecare va fi pedepsit după faptele lui (Ap 20:13), că va fi desființat chiar şi sufletul (Mt 10:28).

Nu există soluție lingvistică pentru a înțelege mai bine imaginile acestea de Apocalipsă. Imaginea iazului de foc și pucioasă este într-adevăr o imagine a chinurilor veșnice. Cum se putea sublinia mai mult această idee, decât astfel: „vor fi munciți zi și noapte, în vecii vecilor…”? (Ap 20:10). Dar trebuie să înțelegem că aceasta este o scenă vizionară și nu descrierea unei realități.

Toate elementele acestei scene sunt fantastice, o construcție literară cu împrumuturi biblice și mitologice. De ce „iaz” sau „lac”? Ar încăpea acolo toți cei pierduți? Ar trebui să ne bucurăm că sunt foarte puțini. De ce foc și pucioasă? Ce rău ar putea produce focul și sulful unor spirite? Dar focul și pucioasa reprezintă în istoria și poezia VT pedeapsa divină (Gen 19:24; Lc 17:29; Ps 11:6; Ez 38:22; ), mânie sau urgie (Ap 9:17-18), suflarea Domnului (Is 30:33). Expresia de „foc veșnic” înseamnă chiar mânia lui Dumnezeu (Ier 17:4, 27; 21:12).

Focul, pucioasa și smoala care ard veșnic sunt prezente în oracolul poetic al lui Isaia despre țara Edomului. Este o descriere metaforică și hiperbolică, în limbaj mitologic; nici măcar literaliștii nu o percep în sens literal. Dacă Edomul a fost blestemat să ardă încontinuu, ca smoala și pucioasa (Is 34:9-10), cum poate rămâne locuit de sălbăticiuni de tot felul și acoperit de buruieni (v. 11-15)? Imaginea apare apoi ca simbol al pedepsei definitive în Ap 14:10-11; 19:3 și în Ap 20:10. Iar dacă întrebi ce este de fapt acest iad apocaliptic, primești două răspunsuri în același context:

  1. este pedeapsa divină care cade din cer și îi consumă definitiv pe toți rebelii (Ap 20:9).
  2. este „moartea a doua”, adică moartea pentru totdeauna (Ap 20:14; 21:8).

Focul veșnic este simbolul „mâniei Mielului” (Ap 6:16). Pentru rebeli, cea mai mare pedeapsă va fi aceea de a da ochii cu Mântuitorul care S-a jertfit pentru toți, dar care este respins de atât de mulți. Când se vor pomeni înaintea sfinților îngeri și înaintea lui Christos, vor suferi chinul moral și fizic al descompunerii. Dar pedeapsa, indiferent cum va fi administrată, va fi diferențiată. Robul care a știut voia Domnului și n-a făcut-o, va fi pedepsit cu mai multe lovituri; iar cel care n-a știut-o, va fi pedepsit cu mai puține lovituri. E păcat să nu știi, când Biblia se găsește astăzi peste tot (Lc 12:47-48).

Vor fi și păcătoși care nu vor mai suferi chinul moral al învierii celor răi. Deoarece, fără vina lor, nu au avut cunoașterea Legii, cu excepția conștiinței morale generale, și au trăit în păcat, „vor pieri fără lege”, nu vor mai învia pentru pedeapsă (Rom 2:12). Au suferit destul iad în lumea aceasta. Unii, chiar neavând Lege, vor fi înviați pentru fericire, pentru că și-au pregătit un caracter bun (Rom 2:13-16). E G White afirma în primele scrieri, pe vremea sclavagismului: [13]

Am văzut că stăpânul de sclavi va trebui să dea socoteală pentru sufletul sclavului lui pe care l-a ținut în ignoranță; și toate păcatele sclavului vor fi puse în contul stăpânului. Dumnezeu nu poate lua la cer pe sclavul care a fost ținut în ignoranță și degradare, neștiind de Dumnezeu, sau de Biblie, și temându-se numai de biciul stăpânului, având o poziție inferioară animalelor stăpânului. Dar Dumnezeu va face cel mai bun lucru pentru el, pe care-l poate face un Dumnezeu îndurător. El îl va trata pe acest sclav ca și cum nu ar fi fost, în timp ce stăpânul va suferi cele șapte plăgi, după care se va scula la a doua înviere, și va suferi moartea a doua, cea mai înfricoșătoare moarte. Atunci mânia lui Dumnezeu va fi potolită.

Pedeapsa diferențiată arată că lacul focului veșnic din Apocalipsă nu poate fi o penalizare uniformă pentru toți. De asemenea, oricât de mânios ar fi Dumnezeu, nu poate deveni atât de nedrept și de odios, încât să pedepsească pe păcătoși mai mult decât a fost pedepsit Christos pentru păcatele întregii lumi.

Condiționalismul în istoria Bisericii

Credința că sufletul este muritor în sine, sau cel puțin inconștient în moarte, poartă mai multe nume în istoria teologiei: mortalism creștin, hipnopsihism (adormirea sufletului), tnetopsihism (moartea sufletului). Adventiștii folosesc de obicei denumirea de condiționalism, subliniind astfel că nemurirea o primim în mod condiționat, nu o avem în suflet. Credința că cei răi vor pieri pentru totdeauna în timpul pedepsei finale se numește anihilaționism.

Moartea sufletului sau cel puțin „adormirea” lui a fost o credință exprimată de părinți greci ca Atenagora (sec. II),[14] părinți sirieni ca Afrahat (†345), Efrem (†373), Narsai (†502), Isaac de Ninive (†700). Probabil cel mai zgomotos caz, cu care s-a confruntat Biserica, a fost „erezia” adormirii sufletului, care încă rezista în Arabia în secolul III. Cel care i-a convertit pe acești creștini arabi la spiritualism, un mare învățat, dar și un mare eretic, care mai consecvent, credea și în preexistența sufletelor; și mai uman, nu credea în iadul veșnic, ci în universalism (mântuirea finală a tuturor sufletelor, după ce își vor fi ispășit pedeapsa / purgatoriul). [15]

Cum o erezie nu vine niciodată singură, Biserica s-a opus credinței în moartea sau adormirea sufletului, deoarece o asemenea învățătură desființa cultul sfinților, al Fecioarei, al moaștelor etc. Dar represaliile Bisericii nu au reușit să înăbușe complet vechea credință apostolică. Un suporter serios al doctrinei condiționaliste a fost Patriarhul Sophronios de Ierusalim (560-638). Era originar din Siria (Damasc), o regiune care dovedea un creștinism mult mai conservator, decât în Alexandria, Constantinopol sau Roma. Cunoscut ca scriitor, învățător și sfânt (în calendarul BOR, la 11 martie), Sofronie a fost un mare apărător al ortodoxiei. În această calitate, el a respins teologia nemuririi inerente a sufletului, afirmând că nemurirea este un dar de la Dumnezeu, nu o avem în noi înșine. Sofronie s-a opus ereziei spiritualiste, afirmând că rătăcirea venise din Alexandria, de la Origen.  Împreună cu afirmațiile cristologice ale lui Sofronie, tratatul său a devenit public. A fost trimis Papei, și a fost citit în al VI-lea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 680). Dar în timp ce vederile sale privitoare la natura lui Christos au fost acceptate, afirmațiile despre nemurirea condiționată au fost respinse.[16]

În Răsărit existau creștini mortaliști încă în secolul XI. În Anglia, John Wycliffe (†1384) a susţinut aceeaşi doctrină a adormirii sufletului. Până și un papă (Ioan XXII, 1334) a exprimat ideea că sfinții nu văd pe Dumnezeu până în ziua judecății, ceea ce nu era în armonie cu tradiția Bisericii. Cardinalii l-au silit să-și schimbe opinia, iar succesorul Benedict XII, a proclamat oficial şi apăsat că drepții văd pe Dumnezeu înainte de ziua judecății.

În ciuda vigilenţei sângeroase a Bisericii Romane, au continuat să existe credincioşi mortalişti, fapt atestat de o decizie a Conciliului Lateran V (1513):

„Întrucât unii au îndrăznit să afirme cu privire la natura sufletului rațional că ar fi nemuritor, noi, cu aprobarea sacrului conciliu condamnăm și respingem pe toți aceia care afirmă că sufletul intelectual ar fi muritor; văzând, după canonul Papei Clement V, că sufletul este […] nemuritor […] și decretăm că toţi cei care aderă la asemenea afirmații eronate vor fi evitați și pedepsiți ca eretici.”

Odată cu epoca Renașterii și a Reformei, vechea teologie creștină mortalistă (a nemuririi condiționate) a devenit mai răspândită, deși nu a fost niciodată pe placul majorităților iubitoare de povești. Doctrina lui Martin Luther (†1546) este controversată în această privință, uneori pare contradictorie, dar în orice caz, ea nu este în armonie cu doctrina catolică-ortodoxă. Deși din unele scrieri ale sale reiese că sufletul ar fi într-un fel de visare fericită, în general, sfinții lui Luther dorm până la înviere:

 „Solomon a socotit că morții dorm și nu mai simt nimic. Morții zac acolo, ne mai socotind nici zile, nici ani, iar când vor fi treziți, li se va părea că n-au dormit nici un minut.”

„Cum ai închis ochii, te vei trezi. Chiar dacă ar trece o mie de ani, va fi ca și cum ai dormit aproape jumătate de ceas…”

„După cum cineva adoarme și îl apucă dimineața pe neașteptate, când se trezește fără să ştie ce i s-a întâmplat, tot aşa ne vom scula deodată în ziua de apoi, şi nu vom şti nici cum a fost moartea, nici cum am trecut prin ea.”[17]

În secolul al XVI-lea, unii din aripa radicală a Reformei (parte din  anabaptiști, unitarienii / socinienii) au adoptat doctrina mortalistă. Dar și în alte biserici protestante, nu puțini teologi au adoptat mortalismul, dintre care menționăm câteva vârfuri:

Printre anglicani: William Tyndale (†1536), Edward Wightman (†1612), Isaac Newton (†1727), Edmund Law (†1787), Francis Blackburne (†1787), Peter Peckard (†1797), Edward White (†1898) și alții.

Printre calviniști: valdezul Louis Burnier (†1878), elvețianul Emmanuel Pétavel-Oliff (†1910); olandezii Herman Bavinck (†1921), G. C. Berkouwer (†1996)[18] și alții.

Printre baptiști: Samuel Richardson (†1658), John Milton (†1674), Matthew Caffyn (†1714), Henry Grew (†1862),[19] Dale Moody (†1922),[20] Clark Pinnock (†2010)[21] și alții.

Baptistul Henry Grew (diacon, învățător și scriitor american, susținător al abolirii sclaviei)[22] a ajuns la concluzii asemănătoare unitarienilor, abandonând credința populară în nemurirea sufletului și în chinurile veșnice, posibil sub influențe unitariene. Vederile lui l-au pus în conflict cu baptiștii, astfel că în 1811, fie că s-a retras, fie a fost exclus și a păstorit, neoficial, grupuri separatiste. Pe tema mortalismului, Grew a scris cel puțin două broșuri.[23]

În 1837, George Storrs, un pastor metodist foarte apreciat și de asemenea un avocat al desființării sclaviei, a descoperit în tren o copie a unei broșuri scrise de Henry Grew, care i-a trezit interesul. Storrs s-a apucat să verifice în Biblie teologia lui Grew. În 1840 era sigur că Grew avea dreptate cu privire la mortalitatea sufletului. Fiind în același timp atras de Mișcarea Millerită, care lua amploare, Storrs s-a unit cu adventiştii milleriţi.[24]

Din 1841, Storrs a început să propage condiționalismul printre milleriți, mai întâi scriind trei scrisori, cu titlul: Sunt sufletele nelegiuiţilor nemuritoare? În 1842 a publicat faimoasele lui Şase predici. Lansat astfel ca scriitor, cu suficientă popularitate, a început să editeze revista proprie Bible Examiner  (1842). A publicat apoi o altă lucrare: Nu există nemurire sau viață infinită decât numai prin Iisus Christos. Cele șase predici ale lui au devenit atât de căutate, încât au fost reeditate de 21 ori în zece ani.

William Miller însuși, precum și majoritatea covârșitoare a celor care se numeau atunci adventiști erau spiritualiști. Propaganda lui Storrs nu a fost privită cu bunăvoință, cu atât mai mult, cu cât condiționalismul lui, învățat de la Henry Grew, venea la pachet și cu antitrinitarismul specific unitarian. Dar tendința generală era să se păstreze atenția asupra doctrinei cardinale a revenirii lui Iisus și să nu fie distrasă atenția spre opinii marginale.

Unii predicatori milleriți au luat totuși atitudine. Faimosul interpret apocaliptic Josiah Litch s-a apucat să publice un periodic contra lui Storrs (The Anti-Annihilationist). Pe de altă parte, Charles Fitch și Calvin French, de asemenea predicatori milleriți, au îmbrățișat cu bucurie condiționalismul lui Storrs. După Marea Dezamăgire a milleriților (1844), când mișcarea s-a divizat treptat în mai multe grupuri distincte, care au devenit între timp confesiuni separate, condiționalismul a devenit doctrină oficială a grupurilor adventiste influențate de Storrs, dintre care unii au rămas duminicaliști, ca și Storrs (Life and Advent Union, Advent Christians, Bible Students, Abrahamic Faith), iar alții au devenit sabatiști (Seventh-day Adventists).[25]

Între timp, corpul principal al adventiștilor milleriți, majoritatea, care nu a acceptat atunci nici condiționalismul, nici sabatul, a dispărut. Toate denominațiile care provin din mișcarea millerită sunt astăzi condiționaliste. Martorii lui Iehova, deși nu-și recunosc de obicei originile millerite, recunosc pe George Storrs ca precursor, care a influențat pe pionierul Studenților Bibliei (Charles Taze Russel). Alte confesiuni condiționaliste, care nu sunt de origine millerită, sunt Unitarienii și Cristadelfienii.

Deși mortalismul (condiționalismul) nu a fost niciodată o doctrină populară, este un fapt notabil că printre teologii bibliști contemporani a devenit un curent recunoscut și respectabil.[26] Diverse lucrări enciclopedice iudaice și creștine atestă astăzi că ideea de „suflet nemuritor” este străină de Vechiul sau Noul Testament, că a fost adoptată în iudaismul târziu elenistic și în creștinismul post-apostolic.[27]

Printre teologii contemporani care au contribuit la clarificarea doctrinei nemuririi s-a numărat și faimosul teolog ortodox Gheorghi Vasilievici Florovski (†1979),[28] care afirma:

Aspectul frapant al istoriei timpurii a doctrinei creștine despre om este că mulți dintre principalii scriitori ai secolului al II-lea par să fi negat în mod hotărât nemurirea (naturală) a sufletului. Și aceasta nu pare să fie o opinie excepțională sau extravagantă a numai câtorva scriitori, ci mai degrabă învățătura comună din acea perioadă. Iar această convingere nu a fost complet abandonată într-o perioadă mai târzie.[29]

Florovski nu spunea o noutate. Cunoscutul cercetător adventist LeRoy E. Froom a scris o lucrare monumentală în două volume, numită The Conditionalist Faith of Our Fathers (1966),[30] care argumentează exact același lucru, că primii Părinți ai Bisericii nu au agreat filosofia platonică a nemuririi naturale a sufletului, și că chiar mai târziu, deși minoritari, au existat mereu teologi și credincioși în opoziție cu valul spiritualist, care a păgânizat definitiv Biserica.


NOTE

[1] Mt 19:16; Mr 10:17, 30; Lc 10:25, 28; 18:18, 30; In 3:15, 16, 36; 5:24; 6:27, 40, 47, 54; 10:28; Gal 6:8; 1Tim 1:16; 6:12; Tit 1:2; 1In 1:2; 2:25; 5:11.

[2] FA 13:46, 48; Rom 5:21; 6:22, 23; Tit 3:7; Ev 9:15; 1In 3:15; 5:13; Iuda 21.

[3] Pe blogul Strange Notions, articolul ”Seven Proofs for the Natural Immortality of the Human Soul”, autorul catolic Tim Staples susține cu diverse argumente teologia nemuririi naturale a sufletului.

[4] Mt 12:41; 22:23, 28, 30, 31; Mc 8:31; 9:9, 10, 31; 10:34; 12:18, 23, 25; 16:9; Lc 11:32; 14:14; 16:31; 18:33; 20:27, 33, 35, 36; 24:7, 46; In 5:29; 6:39, 40, 44, 54; 11:23-25; 20:9; FA 1:22; 2:31; 4:2, 33; 9:40; 10:41; 13:33; 17:3, 18, 31; 23:6, 8; 24:15, 21; 26:23; Rom 1:4; 6:5; 1Cor 15:12, 13, 21, 42; Ef 5:14; Fip 3:10; 1Tes 4:16; 2Tim 2:18; Ev 6:2; 11:35; 1Pt 1:3; 3:21; Ap 20:5, 6.

[5] Mt 10:8; 11:5; 12:42; 16:21; 17:23; 20:19; 26:32; 27:53, 63; Mc 5:41; 12:26; 14:28; Lc 7:14, 22; 8:54; 9:22; Lc 11:31; 20:37; In 2:19; 5:21; 21:14; FA 26:8; Rom 4:24; 6:9; 7:4; 8:11, 34; 1Cor 6:14; 15:15, 16, 29, 32, 35, 42, 43, 44, 52; 2Cor 1:9; 4:14; 5:15; Gal 1:1; Ef 1:20; 5:13; Col 2:12; Ev 11:19; 1Pt 1:21.

[6] In 5:21; 6:63; Rom 4:17; 8:11; 1Cor 15:22, 36, 45; 2Cor 3:6; 1Pt 3:18.

[7] Ev 11:8-16; cf. Gen 23:20; 25:9; 50:13.

[8] Ca și celelalte citate biblice, textul este o traducere a autorului articolului. Sensul propriu al verbului folosit aici (eskénosen) provine de la skenóō  („a trăi/locui  în cort”), de unde ideea de „a locui temporar”, „a fi rezident”. Puține traduceri au redat însă în mod literal acest verb: „and tabernacled with us” (Peshitta, cf. Etheridge 1849; Murdoch 1851).  

[9] Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; 1Tes 4:15; Ev 9:26; 10:37.

[10] Geoffrey Bromiley (2002), „Psychology”, The International Standard Bible Encyclopedia3 (rev ed.) page 1045-1.

[11] Gen 1:2; Gen 7:11; Iov 38:16; Ps 24:2; Pr 8:28; Ez 31:4.

[12] Lc 8:31; Mc 5:10; Ap 9:1-2, 11; 11:7; Ap 20:1, 3.

[13] E G White, Spiritual Gifts, 193. Este rezonabil că acest principiu se aplică în toate cazurile, în care oamenii sunt ținuți de alții în ignoranță, manipulați sau tratați ca vitele de cei care răspund de soarta lor.

[14] Athenagoras, On the Resurrection, https://en.wikisource.org/wiki/Page%3AAnte-Nicene_Christian_Library_Vol_2.djvu/450 .

[15] En.Wikipedia, ”Christian mortalism”.

[16] L E Froom, The Conditionalist Faith of Our Fathers, vol. II, Review and Herald, Washington DC, 1965:15-17.

[17] Luther, Martin, An Exposition of Salomon’s Booke, called Ecclesiastes or the Preacher, 1573;  WA, 37.191; Martin Luthers Werke, Kritische Gesamtausgabe (Weimar, 1883-), cited in Paul Althaus, The Theology of Martin Luther, trans. Robert C. Schultz (Philadelphia: Fortress, 1966: 414). Cf. Wikipedia, ”Christian mortalism”.

[18]Anthony Hoekema, The Bible and the Future, Grand Rapids, MI: William B Eerdmans, 1994:89.

[19] En.Wikipedia, “Henry Grew”.

[20] Dale Moody, The Word of Truth: A Summary of Christian Doctrine Based on Biblical Revelation.

1990:182.

[21] En.Wikipedia, “Clark Pinnock, Theology”.

[22] Cf. En.Wikipedia, “Henry Grew”

[23] The intermediate state (?, 1849, 1855 etc) http://archive.harvestherald.com/istate/index.htm  ; Future Punishment Not Eternal Life In Misery, But Destruction: http://archive.harvestherald.com/future_punishment.htm .

[24] Despre G. Storrs, vezi En.Wikipedia, ”George Storrs” și L E Froom. The Conditionalist Faith of Our Fathers, vol. 2, Review and Herald, Washington DC, 1965: 305-315.  https://m.egwwritings.org/en/book/955.1944#1952

[25] Toate denominațiile secundare rupte din Biserica AZS conservă de asemenea doctrina condiționalistă: Bisericile lui Dumnezeu de Ziua a Șaptea (SUA etc.), AZS Reformişti, AZS Davidieni (SUA etc.), AZS Adevărați și Liberi (Rusia), Biserica lui Christos (Filipine – non-sabatistă), Biserica AZS a Promisiunii (Brazilia).

[26] Cf. Brian Hebblethwaite, Philosophical theology and Christian doctrine, Blackwell Publishing, 2005:113.

[27] The Blackwell Encyclopedia of Modern Christian Thought (McGrath 1995: 101); Harper’s Bible Dictionary (Neyrey 1985, pp. 982–3, 1st ed.); New Bible Dictionary (3rd ed., Cressey, Wood, Marshall, 1996:284) The Encyclopedia of Judaism (Avery-Peck, Neusner, 2000:1343-2-3); New Dictionary of Theology  (Ferguson, Packer, 2000:28–29, electronic ed.), Eerdmans Dictionary of the Bible (Carrigan; Freedman; Myers; Beck, 2000:1245);  International Standard Bible Encyclopedia (Bromiley, 2002:1045-2-3); Eerdmans Bible Dictionary (Myers, ed. 1987: 518), Encyclopedia of Christianity, (Cooper; ”Immortality”, Fahlbusch; Bromiley,  2003);  Oxford Dictionary of the Christian Church (Cross; Livingstone, 3rd rev ed. 2005:1531);  Zondervan Encyclopedia of the Bible (rev ed., Lake 2009:586–97) etc.

[28] Protopop G. V. Florovski (1893-1979), născut în Odessa. A emigrat în Bulgaria, după revoluția bolșevică, apoi a fost conferenţiar la facultatea de drept a Universităţii Ruse din Praga. A activat apoi ca profesor de patristică la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghei din Paris (1926-1948), apoi în SUA, ca profesor și decan la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, predând în același timp și la alte universități (1948-1955), inclusiv la Harvard și la Princeton, unde a predat studii slave. A primit titlul de doctor honoris causa din partea mai multor universități faimoase din America şi Grecia, şi a fost membru al Academiei din Atena, Academia Americană de artă şi Ştiinţă şi Academia Britanică. A fost un ecumenist, prieten al papei Paul VI, dar în special a marcat secolul ca unul dintre cei mai mari teologi ortodocși: specialist în istorie, filozofie, teologie, patristică, limbi antice și moderne etc. Cf. Ro.Wikipedia.Org, „Gheorghe Florovski”; și https://dokumen.tips/documents/florovsky.html

[29] Archpriest G. Florovski, The „Immortality” of the Soul, Missionary Leaflet # E95d, Holy Trinity Orthodox Mission, 466 Foothil] Blvd, Box 397, La Canada, Ca 91011, Editor: Bishop Alexander (Mileant). https://www.fatheralexander.org/page13.htm

[30] Ambele volume sunt disponibile gratuit online, în engleză:

http://documents.adventistarchives.org/Books/CFOOF1966-V01.pdf

http://documents.adventistarchives.org/Books/CFOOF1965-V02.pdf

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.