aprilie 2020
D L Ma Mi J V S
« mart.    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
227
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Comentarii recente în articole

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Marele conflict din Daniel 11

Marele conflict din Daniel 11

Profeția este datată în al treilea an al lui Cyrus (533 î.e.n.? Dan 10:1). Cyrus II cel Mare, 538-530 î.e.n.¸numit în persana veche Kúruș, mai târziu Kúroş, era din neamul Ahemenizilor, regele Anșanului, suveranul (șahinșahul)[1] perșilor și al mezilor, „regele celor patru părți ale lumii”, cuceritorul Lydiei (546 î.e.n.) și al Babilonului (539 î.e.n.). A murit în luptă cu sciții masageți conduși de regina Tomyris.

A se vedea contextul istoric din Ezra 3:1–4:5.

A.    Conflictul est-vest (Dan 11:2-4)

Ofensiva persană

Dan 11:2: „Acum îţi voi face cunoscut adevărul: Iată, vor urma încă trei împăraţi în Persia, apoi cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţia lui, va pune totul în mișcare împotriva împărăţiei lui Yawan (= a grecilor).”[2]

Cei patru împăraţi persani (șahi / șahinșahi) care i-au urmat lui Cyrus au fost:

  1. Cambize II (Kambujia 530- iulie 522), fiul lui Cyrus și coregent în Babilon în anul 538 î.e.n.;  cuceritorul Egiptului (525 î.e.n.). Un despot crud, apucat şi obraznic. Despotismul și fiscalitatea excesivă a lui Cambize a dus la o mare răscoală a mezilor și perșilor, la 11 martie 522, care a dus la întronarea lui Smerdis. Cambize s-a grăbit să se întoarcă, pentru a restabili „ordinea”, dar a murit pe drum, în împrejurări neclare (în urma unei răni cangrenate?) și fără urmași. (Viitorul rege Darius fusese lăncierul personal al lui Cambize, până la moartea acestuia).
  2. Smerdis (Bardhiya, martie – oct. 522), fiul mai mic al lui Cyrus, numit satrap al unor provincii răsăritene (Bactria, Chorasmia, Parthia și Carmania), sub numele de Tanaoxares. În martie 522, iranienii s-au revoltat împotriva lui Cambize, care era plecat într-o lungă campanie în Egipt, și l-au preferat pe Smerdis, care le-a promis ușurarea dărilor. Versiunea oficială a lui Darius, săpată în stânca de la Behistun, afirmă că acest Smerdis ar fi fost un mag impostor, pe nume Gaumata, care ar fi fost demascat în momentul în care s-a descoperit că ar fi avut urechile tăiate. (Perșii purtau păr lung, iar tăierea urechilor era o pedeapsă). Darius susținea că adevăratul Smerdis ar fi fost ucis în ascuns de Cambize, ca măsură preventivă. Domnia scurtă a lui Smerdis nu poate fi un motiv serios ca acesta să fie ignorat la numărătoarea celor patru șahi din Dan 11:2, indiferent dacă el a fost adevăratul Smerdis, sau un impostor. Au existat mulți regi cu domnie scurtă.    
  3. Darius I cel Mare (Daraiaváuş oct. 522-486), numit în Biblie Darius Persanul și în versurile lui Eminescu, „Dariu al lui Istaspe”; rudă a lui Cyrus, din neamul Ahemenizilor. Tatăl Hystaspes (Viștaspa) era satrapul Bactriei. Darius, auzind de întronarea lui Smerdis, s-a grăbit să se întoarcă la Persepolis și, în septembrie 522, s-a adăugat complotului celor șase nobili, care voiau să-l răstoarne pe „falsul” Smerdis. Darius susținea că regele Cambize, înainte de a muri, mărturisise public că el însuşi îl ucisese pe fratele său, Smerdis. O poveste cusută cu aţă albă.    
  4. Xerxes I cel Mare (Hşaiarşa, 485-465), numit de babilonieni Aḫšiwaršu (ebr. Aḫašwērôš), fiul lui Darius. Xerxe a fost al patrulea suveran persan menționat în Daniel 11, și cel mai bogat șahinșah. În cartea Esterei este descris ca având o bogăţie fabuloasă (cf. Est. 1:1-8; 10:1-2). A murit asasinat de către Artaban, bodyguardul lui personal. Odată cu Cyrus, perșii începuseră să subjuge pe greci, mai întâi pe ionienii din Anatolia, care s-au răsculat apoi (499-493). Darius I a potolit revoltele, a obținut câteva victorii împotriva grecilor, dar a fost învins la Maraton (sept. 490 î.e.n.). A murit, pe când se pregătea de o nouă campanie, astfel că sarcina supunerii tuturor grecilor i-a rămas lui Xerxe I.  Între anii 483-480, Xerxe I a pregătit o invazie masivă împotriva grecilor, urmată de bătăliile de la Termopile, Plateea şi Micale (480-479), cu mari înfrângeri pentru perşi.

Contraofensiva grecească

Dan 11:3: „Dar se va ridica un împărat viteaz, care va domni cu o mare putere şi va face ce va voi.”

După cel de al patrulea șahinșah (Xerxe I), restul suveranilor persani au fost trecuți cu vederea: Artaxerxe I (465-424), Xerxe II (424), Sogdian (424-423), Darius II (424-404), Artaxerxe II (404-358), Artaxerxe III (358), Artaxerxe IV (338-336), Darius III (336-330), Artaxerxe V (330-329).

Îngerul nu indică originea acestui împărat de o extraordinară vitejie și stăpânire. Se lasă impresia că ar fi un următor suveran persan. Dar descrierea lui nu se potrivește cu niciun șahinșah care a urmat lui Xerxe. Îngerul profet omite o perioadă de 150 de ani, de la cel mai mare atac persan împotriva lumii greceşti, până la răzbunarea lumii grecești prin Alexandru Macedon:  

Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.), sau Alexandru III (fiul lui Filip) Macedoneanul, experimentat în război de la 16 ani, ajuns rege la 20 de ani, extrem de ambițios și sângeros )şi-a ucis câteva rude, potențiali rivali!). Macedoneanul i-a „unit” prin război pe veşnic divizaţii greci (336-334), apoi a invadat Imperiul Persan (334), unde i-a bătut pe perși în repetate rânduri. S-a proclamat faraon legitim al Egiptului, precum și succesor la tronul Ahemenizilor și a cucerit chiar parte din India (330 î.e.n.). În final, s-a oprit în Babilon (323 î.e.n.), pentru a sărbători victoriile prin nunți și petreceri, și pentru a face din metropola lui Nabucodonosor capitala imperiului său, capitala lumii.

Autori antici spun că în zilele acelea au venit la Alexandru ambasade de departe, de la nubieni, libieni, cartaginezi, iberi, celți, etrusci și sciți, pentru a-i declara prietenie și a-l recunoaște ca stăpân al lumii, ceea ce este greu de crezut, dar poate fi parțial adevărat. Sigur este însă că Alexandru a introdus la curtea lui ceremonialul oriental, al prosternării în fața regelui, iar noul cuceritor se credeau deja zeu.

Moartea neașteptată a lui Alexandru și divizarea imperiului

Dan 11:4: „Dar cum se va ridica, tot aşa se va şi prăbuși domnia lui împărătească: va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerului; însă ea nu va fi dată urmașilor lui, şi nici nu va fi la fel de puternică, ci domnia lui va fi smulsă din rădăcini [sau: sfâşiată] şi va fi dată altora, nu urmașilor lui.”

Alexandru a murit însă în scurt timp, la 11 iunie 323 î.e.n., în Babilon, în palatul lui Nabucodonosor, la vârsta de 32 de ani. Cauza morții nu se știe până astăzi. A fost doborât de epuizare și beție? Ucis de febră tifoidă sau de malarie? Nu este exclus ca faimoasa „cupă a lui Herakles”, pe care a golit-o la petrecere, să fi fost condimentată cu o substanță letală.

Corpul neînsuflețit a fost îmbălsămat în miere, într-un sarcofag de aur și ținut la Babilon un an și ceva. În anul 322/321 î.e.n., a fost transportat ceremonios într-un extraordinar car funebru, spre Macedonia. Dar în drum prin Siria, Ptolemaios, unul din generalii lui Alexandru, a reușit să deturneze planul, ducând sarcofagul în Egipt, la Memphis. Mai târziu, rămășițele lui Alexandru au fost mutate la Alexandria și puse într-un sarcofag de sticlă, într-un mausoleu, expus pelerinajelor. Alexandru a fost declarat zeu și i s-au adus onoruri divine, i s-au desemnat mari preoți, care să poarte de grijă noului cult, care a durat peste 600 de ani. De pe la anii 400 e.n. nu se mai știe nimic sigur despre mormântul lui Alexandru, în ciuda legendelor care au continuat să circule.   

Moartea lui Alexandru a produs o mare criză politică, deoarece Alexandru încă nu avea urmași. Roxana, soția lui, era însărcinată în luna a șasea, dar nu se știa sexul copilului. Tronul a fost încredințat interimar unui regent (Perdikkas), în timp ce nominal, avea să fie rege fratele lui Alexandru, Filip Arridaios – un om slab de minte. Moștenitorul s-a născut după trei luni de la moartea lui Alexandru III cel Mare, și a fost numit Alexandru al IV-lea. Ca să-și asigure tronul pentru fiul ei, Roxana a pus la cale uciderea celorlalte văduve ale lui Alexandru, posibil însărcinate (Stateira și Parysatis, 322 î.e.n.).

În anul 321, regentul Perdikkas a fost asasinat și înlocuit cu un altul, Antipater, care a devenit protectorul familiei regale în Macedonia, compusă din: văduva Roxana, fiul Alexandru IV,  fratele Filip Arridaios și mama Olimpia. După moartea lui Antipater (319), au apărut conflicte mari între și împotriva următorilor regenți (Polyperchon, 319-318; Kassandros, 317-305; Antigonos, 306-301). Din ordinul lui Kassandros, în timpul acestor conflicte, a fost executată întreaga familie regală: Filip Arridaios, cu soția sa Euridice (317 î.e.n); mama Olimpia (316 î.e.n.); prințul moștenitor, Alexandru IV, care domnise teoretic, între 323 -309 î.e.n. Tot în acest timp a fost ucisă Barsine, o presupusă concubină a lui Alexandru cel Mare, și fiul ei Herakles.    

Aceste conflicte îndelungate pentru succesiune au desfiinţat fizic orice simbol al unităţii politice a imperiului. În final, imperiul s-a împărţit definitiv în patru regate elenistice (301), reprezentate de patru foști generali ai lui Alexandru:

  1. Kássandros (a luat Macedonia și Grecia).
  2. Lysímachos (a luat Tracia, Pergam, Bitinia). După moartea lui Lysímachos (281) şi invadarea Traciei de către celţi, moștenirea lui a fost continuată de regatul Pergamului.
  3. Séleukos: Siria Seleucidă, cuprinzând cea mai mare parte a imperiului lui Alexandru.
  4. Ptolemáios: Egiptul Ptolemaic, împrenă cu Palestina, Cipru, Cilicia.

Pe lângă aceste diviziuni principale, în fostul imperiu al lui Alexandru au apărut cu timpul şi alte state elenistice, cum ar fi Regatul Bitiniei (297); Regatul Pontului (291); Regatul Greco-Bactrian (250) etc.

B. Conflictul nord-sud (Războaiele Siriene)

Dan 11:5a: „Apoi împăratul de la miazăzi va ajunge puternic.”

Începând cu acest verset, atenţia îngerului-profet se îndreaptă spre soarta celor mai puternice regate elenistice implicate în soarta iudeilor, la nord și la sud. Împăratul de la miazăzi este aici Ptolemaios I Soter (satrap, 323-305; faraon, 305-282), fondatorul dinastiei Ptolemeilor din Egipt, iar împăratul de la miazănoapte este Seleukos I Nikator (satrap, 311-305; rege, 305-281), fondatorul dinastiei Seleucide, care iniţial cuprindea cea mai mare parte din fostul imperiu al lui Alexandru. Ptolemaios Soter, regele Egiptului elenistic a fost principalul jucător în luptele dintre diadohi, el s-a considerat urmașul legitim al lui Alexandru, ca unul care i-a fusese prieten apropiat, biograf și pretindea că i-ar fi fost chiar frate vitreg. El a condus coaliția împotriva regentului Perdikkas. El a fost primul care a anexat  Iudeea și Coelesiria (Sudul Siriei). Suveranii dinastiei care a domnit peste Egiptul elenistic s-au numit, fiecare, Ptolemaios, la care se adăuga o poreclă, pentru a-i deosebi. Istoricii le-au adăugat numere de ordine.  

Dan 11 5b: „….dar unul dintre comandanții lui se va dovedi mai puternic decât el, şi va stăpâni cu o putere mai mare decât a lui.”

Un amănunt relativ obscur, dar documentat, este faptul că în lupta contra regentului Antigonos, Seleukos luptase ca general în armata lui Ptolemaios,[3] dar după ce a ocupat Babilonul, a devenit stăpânul unui imperiu mult mai vast decât al lui Ptolemaios, cuprinzând 72 de satrapii, din Anatolia, până în India. Suveranii dinastiei care a domnit cu centrul în Babilon şi Siria au purtat fie numele de Seleukos, fie numele de Antiochos, la care se adăugau porecle sau, după practica istoricilor, se adaugă numere de ordine. 

Seleukos a lansat în Babilon o eră nouă, era seleucidă, recunoscută și de macedoneni, de evrei și de alte popoare, numărând anii lumii de la recucerirea Babilonului de către Seleukos (311 î.e.n.). Primul an al acestei ere a fost aprilie 311 – aprilie 310. Calculul anilor după această eră a durat până târziu, în secolul al XV-lea e.n., folosită de evreii orientali și de creștinii nestorieni.

Între cele două dinastii au avut loc mari conflicte militare, numite Războaiele Siriene, descrise în mare parte în această profeție. Alianțele politice, rareori sincere, nu au avut succes. Pentru prima dată, credincioșii lui Dumnezeu aveau privilegiul de a urmări pas cu pas, în fiecare generație, cum se împlinesc sub ochii lor profețiile lui Daniel.          

Dan 11:6: „După ani, [acești doi împărați] vor face o alianță: fiica împăratului de la miazănoapte va veni la împăratul de la miazăzi, ca [garanție a unei] convenții echitabile; dar ea nu-și va păstra tăria brațului, nici sămânța[4] ei nu va dăinui; ci [prințesa] va fi lăsată [pe mâinile dușmanilor], împreună cu cei ce o aduseseră, împreună cu copilul[5] ei şi cu cel ce o ținuse [de nevastă].”[6]

După aproape 20 de ani, în care se petrecuse Primul Război Sirian (274-271, cu victoria lui Ptolemeu II) și Al Doilea Război Sirian (260-253, cu victoria lui Antioh II  Zeul), cei doi suverani au decis să se împace. Ptolemeu II (283-) a fost un faraon elenistic remarcabil. A fost zeificat în viață, împreună cu soția sa Arsinoe, care îi era și soră, de aceea a fost supranumit Filadelful (iubitorul de soră). Sub domnia lui s-a extins mult faimoasa Bibliotecă din Alexandria, și tot atunci s-a tradus în greacă Pentateuhul, prima parte a Bibliei.

În anul 253/252, Ptolemeu II Filadelful (regele Egiptului elenistic) a făcut un tratat de pace cu Antioh II „Zeul”, nepotul lui Seleukos, regele Siriei elenistice, cu condiția ca Antioh II să-și repudieze prima soţie (Laodice) și să nu aducă la tron pe vreunul din fiii ei; în schimb, s-o ia în căsătorie pe prințesa Berenice, fiica lui Ptolemeu II, o învingătoare olimpică, iar viitorul fiu al acesteia să moștenească tronul.

Antioh II a acceptat. A divorțat de Laodice, dându-i multe domenii în Anatolia drept compensație. Berenice a venit din Egipt, în vara anului 252, cu o caravană încărcată de bogății, de unde a fost supranumită Phernophoros (Aducătoarea de zestre). Afară de acestea, tatăl ei i-a dat stăpânire asupra Palestinei, pe viață. Antioh II a luat-o în căsătorie pe Berenice. În anul 251, Berenice i-a născut un fiu (Antioh), căruia Antioh II i-a făcut transferul succesiunii la tron, în anul 249 î.e.n.   

Planul lui Ptolemeu II însă nu a adus nici pacea între cele două dinastii, nici tronul pentru nepotul seleucid. Când fiul Berenicei avea doar câteva luni, Antioh II s-a răzgândit, a lăsat-o pe Berenice în capitală (Antiohia) și s-a întors la Laodice, căreia i-a promis tronul pentru fiul ei cel mai mare (Seleukos II Calinic). În ianuarie 246, Ptolemeu II a murit. În același an a murit și Antioh II Zeul, prin iscusința Laodicei, care se temea că regele s-ar putea răzgândi cu privire la tron. Laodice l-a proclamat rege pe fiul ei cel mai mare, și împreună cu complotat pentru a-și asigura tronul. Au mituit anumiți oficiali din Antiohia, ca s-o aresteze pe Berenice și pe fiul ei, după care şi-au trimis slujitorii ca să-l răpească pe minor și să-l ucidă.

Înnebunită de răpirea fiului ei, Berenice a cerut ajutor unui oficial imperial. Înţelegând că acesta este parte din conspiraţie, Berenice l-a lovit şi l-a ucis în public. Populația imperiului încă nu știa ce se întâmplase, dar când s-a aflat că minorul dispăruse, Berenice a avut parte de un mare val de simpatie. Noul faraon Ptolemeu III, fratele Berenicei, și-a lăsat mireasa singură pentru a intra în Siria, în apărarea surorii lui. Această simpatie generală pentru Berenice i-a asigurat moartea. Persoanele din suita ei egipteană, care au încercat să-i ia apărarea, au fost de asemenea ucise. Când Ptolemeu III a ajuns în Antiohia, Berenice deja fusese executată. Astfel de acțiuni nu puteau decât să trezească un nou război cu Egiptul.

Dan 11:7-8: „În [acele] vremuri se va ridica la tron un vlăstar din aceeași rădăcină cu ea. El va veni cu armată, va intra în cetatea împăratului de la miazănoapte, va lucra împotriva lor și va fi biruitor. Va captura și va aduce în Egipt, chiar și pe zeii lor, împreună cu idolii lor turnați și cu vasele lor scumpe de argint și de aur. Apoi el va sta liniștit ani buni față de împăratul de la miazănoapte.  

Ca reacţie la atitudinea Regatului Seleucid față de Berenice și de fiul ei, Ptolemeu III (246-222), fratele bun al Berenicei a declarat război lui Seleukos II, lansând astfel Al Treilea Război Sirian (246-241). (Proaspăt întronat, în vârstă de 19 ani, Seleukos II era în conflict cu fratele lui, Antioh Hierax. Mama Laodice susținea cauza lui Hierax, pe care îl voia coregent și stăpân al provinciilor din Anatolia). Ptolemeu III a invadat Imperiul Seleucid, cucerind teritorii din el, inclusiv în Anatolia, a ocupat capitala Antiohia. Aproape toate coastele Mediteranei orientale, din Tracia, până în Libia, erau acum în mâinile Ptolemeilor. Palestina, zestrea Berenicei, a rămas de asemenea în posesia Egiptului Ptolemaic. Pe la începutul anului 245, Ptolemeu III a ocupat vechea capitală Babilon, unde a fost încoronat ca „mare rege al Asiei”.  A pus un guvernator dincolo de Eufrat, cu intenția clară de a încorpora aceste teritorii în Imperiul Ptolemeilor.

Ptolemeu III a adus în Egipt 40.000 de talanți de aur. A recuperat din Babilon chiar și idolii capturați cândva de Cambize Persanul, primul cuceritor al Egiptului. Acest gest avea o mare importanță religioasă pentru egipteni, dintre care mulți se răsculaseră din cauza taxelor grele și a foametei care izbucnise, din cauză că Nilul nu inundase în anul 245.[7] (Propaganda lansată de el i-a exagerat enorm victoriile. În realitate, Babilonul a fost pierdut în același an, fiind recuperat de Seleukos II. Unele teritorii din Tracia și Ionia i-au fost luate de Antigonizii care stăpâneau Macedonia).

În urma recuperării idolilor egipteni, Ptolemeu III și soția sa au fost incluși în cultul de stat ca „zei binefăcători” (243 î.e.n.), de unde Ptolemeu III este cunoscut până astăzi în istorie ca Euergetes (Binefăcătorul). În anul 241, Ptolemeu III a încheiat pace cu Seleukos II (Kallínikos), după care s-a ocupat cu precădere de problemele interne. A strâns legăturile cu elita preoțească egipteană și a construit multe temple în Egipt. A fondat o nouă bibliotecă în Serapeum, s-a înconjurat de cei mai buni geografi și matematicieni ai timpului.   

Dan 11:9: „Acesta [= împăratul de la miazănoapte] va intra în împărăția împăratului de la miazăzi, dar se va întoarce în țara lui.”

După ce și-a restabilit puterea în Asia, Seleukos II Kallínikos a făcut o campanie împotriva Egiptului, soldată cu înfrângere, în anul 239 î.e.n., fiind obligat să se retragă în Siria, cu numai câţiva oameni. În anul 225 î.e.n. a căzut de pe cal și a murit.

Dan 11:10: „Fiii lui se vor întărâta și vor aduna o mare mulțime de oști, care va tot înainta, revărsându-se ca o apă. [Mulțimea aceea] va relua lupta până la cetatea lui.

Fiii lui Seleukos II, Seleukos III Soter (Keraunos) şi Antioh III, au făcut mari pregătiri de război. Keraunos a murit însă în anul 223, în Anatolia, asasinat de oameni din armata lui, astfel că Antioh III a rămas singurul suveran în Siria Seleucidă. El a restabilit controlul seleucid asupra Mediei și Persiei (221 î.e.n.), care fuseseră pierdute de bunicul său, a pregătit o invazie în Egipt în 221 î.e.n., dar nu a realizat-o imediat. În anul 219, Antioh III, supranumit de acum Megas (Cel Mare) a lansat al Patrulea Război Sirian. A recuperat Seleucia Pieria )portul Antiohiei) şi unele cetăţi feniciene, apoi a invadat cu întârziere Egiptul.

Armata lui Antioh III era alcătuită din 30.000 de falangiți; 5000 de mercenari greci; 1500 de cretani; 1000 de neocretani; 2000 de traci; 5000 de lăncieri lidieni; 2000 de arcași și prăștiași perși și agrieni; 5000 de luptători dahi, carmani și cilicieni; 5000 de mezi, cisieni și caduși; 10.000 de arabi; 1000 de cardaci (mercenari speciali); 6000 de călăreți și 102 elefanți indieni. [8] Bătălia, descrisă în versetele 11-12, s-a dat la Rafia (Rafah, lângă Gaza) la 22 iunie 217, una dintre cele mai mari bătălii ale antichității.   

Dan 11:11-12: „Atunci împăratul de la miază-zi se va înfuria, va ieși și se va lupta cu împăratul de la miazănoapte, care va ridica la luptă o mare mulțime, dar mulțimea va fi dată în mâinile lui [= împăratului de la miazăzi]; mulțimea aceea va fi înlăturată. Cu inima îngâmfată, va doborî zeci de mii, dar nu va rămâne biruitor.  

Din anul 221, noul faraon elenistic era Ptolemeu IV (Filopator), care și-a inaugurat domnia ucigându-și tatăl, mama și fratele. Egiptul era slăbit de lupte interne și de intrigi de curte. Totuși, Ptolemeul a reușit să aducă pe front forțe comparabile cu ale lui Antioh III, cu mulți mercenari greci, cretani, libieni, traci și gali, afară de egiptenii băștinași, care fuseseră antrenați special, o cavalerie puternică și 73 de elefanți africani. Lupta a fost crâncenă și cu mișcări neașteptate. Ptolemeu IV a învins, cauzând lui Antioh cel Mare mari pierderi: aproape 10.000 de morți, 4000 de oameni căzuți prizonieri, circa 300 de cai și 5 elefanți. Ptolemeul a pierdut mulți cai și elefanți, dar de șapte ori mai puțini oameni.

În urma victoriei, Ptolemeu IV a recuperat Coelesiria, dar nu a profitat mai mult. Unii autori antici povestesc că la întoarcere a trecut prin Ierusalim, a intrat în templu, în ciuda opoziției evreilor și a fost doborât la pământ de o putere nevăzută. Furios pentru acest incident umilitor, se spune că la întoarcerea în Alexandria a ucis o mulțime de evrei egipteni, zdrobindu-i în arenă, sub picioarele elefanților.[9] Ptolemeu IV și-a ucis de asemenea soția Arsinoe (care îi era și soră), după care s-a dedat la un trai destrăbălat, alături de amanta sa Agathoclea și de amantul său Agathocles.

După victoria de la Rafia, puterea lui Ptolemeu IV a slăbit, atât în ce privește competiția cu dinastia seleucidă, cât și în ce privește autoritatea Ptolemeilor în Egipt. Egiptenii băștinași, care fuseseră înarmați în lupta de la Rafia și învățaseră că au putere, s-au răsculat în sfârșit (206-204 î.e.n.), sătui de robia ptolemaică și au întemeiat un regat faraonic în Egiptul de Sus, care a durat până în anul 186 î.e.n. În anul 204 î.e.n. Ptolemeu IV a murit, în condiții neclare.   

Dan 11:13-14: „Împăratul de la miazănoapte se va întoarce, aruncând în luptă o mulțime mai mare decât cea dintâi și, după ani, va înainta neîmpiedicat cu oaste mare și bine echipată. În vremea aceea, mulți se vor ridica împotriva împăratului de la miazăzi; și niște fii aprigi din poporul tău se vor semeți, ca să împlinească o profeție, dar se vor poticni.

După 13 ani, în anul 204 î.e.n., Antioh cel Mare a pornit o nouă campanie împotriva Egiptului. O ocazia era foarte bună. Antioh cel Mare se aliase cu diverse puteri străine. Noul Ptolemeu (al V-lea), în vârstă de numai 6 ani, era reprezentat de niște regenți, care urmăreau de fapt să-l înlăture. Băștinașii egipteni erau nemulţumiţi. O conjurație universală se ridica împotriva Ptolemeilor.

La toate acestea s-a adăugat şi trădarea iudeilor, care fiind crunt exploataţi de Ptolemei, sperau să o ducă mai bine sub aripa Seleucizilor. Apăruse deja un partid filo-sirian, care milita pentru trecerea de partea Seleucizilor în acest conflict. Astfel iudeii au deschis porţile Ierusalimului pentru Antioh cel Mare şi au trecut sub suzeranitatea acestuia. Este neclar la ce vedenie se referă aici profeţia, dar este posibil că politica dusă de filo-sirieni să fi fost împănată cu comentarii din Profeţi.

Dumnezeu condamnase de mai multe ori, prin profeţi, alianţele politice ale poporului Său care, în vremea regatului iudeu preexilic, pendula între Egipt şi Asiria (Isaia 30-31, Ieremia 2:18 etc). Trădarea iudeilor a determinat Egiptul la o expediţie de pedepsire, iar pe termen nu prea lung, politica filo-siriană avea să promoveze elenizarea tot mai extinsă și să provoace o stare de conflicte religioase în popor, precum şi între iudei şi seleucizi, ducând la cea mai mare persecuţie religioasă de până atunci.

Dan 11:15-16: „Împăratul de la miazănoapte va veni, va ridica metereze și va cuceri o cetate întărită, iar oștile din Sud, nici chiar elita războinicilor lor, nu va putea ține piept, nu va rezista. Cel care va veni împotriva împăratului de la miazăzi va face ce va voi și nimeni nu i se va putea împotrivi. Se va opri și în Țara Minunată, și toată[10] [va cădea] în mâinile lui.”

Pentru Ptolemei începea numărătoarea inversă. Începea Al Cincilea Război Sirian (202-196). În c. 199 î.e.n., Antioh cel Mare a bătut forțele egiptene, conduse de generalul Skopas, la Paneion (Paneas)[11]. Astfel Seleucidul şi-a asigurat stăpânirea asupra Coilesiriei, Feniciei şi Palestinei.

Dan 11:17: „Își va pune în gând să ia în stăpânire întreaga lui împărăție și va face cu el [= cu împăratul de la miazăzi] o convenție. Îi va da în căsătorie o prințesă[12] – ca să-l distrugă.[13] Dar planul nu‑i va ieși; socoteala lui nu se va împlini.”

În anul 196, Ptolemeu V, un adolescent, a fost întronat ca rege/faraon al Egiptului, eveniment comemorat în faimoasa piatră de la Rosetta. Antioh cel Mare, cu planul de a stăpâni Egiptul şi de a se pune la adăpost în faţa diplomației romane, a făcut pace cu Ptolemeu V. Alianța a fost pecetluită printr-o logodnă în anul 195, în care Seleucidul îi oferea Ptolemeului pe fiica sa, Kleopatra I (Syra). Nunta a avut loc la Rafia în anul 193, mirele fiind în vârstă de 17 ani, iar mireasa, de 18-20 de ani.

Zestrea promisă miresei au fost teritoriile Coelesyriei, Feniciei, Samariei și Iudeii, care însă au rămas până la urmă sub stăpânirea lui Antioh cel Mare. Revelația profetică se referă aici și la intențiile rele pe care le-a avut Antioh cel Mare când a organizat această nuntă imperială. Istoria nu poate să ne informeze despre intențiile regilor, dacă ele nu s-au materializat; dar revelația profetică a putut s-o facă. Ptolemeu V a murit în anul 180, probabil otrăvit de curteni.

Dan 11:18-19: „Apoi [împăratul de la miazănoapte] se va îndrepta spre insule și coaste,[14] cucerind multe din ele, dar un comandant militar va pune capăt acestui afront, întorcându‑l împotriva lui. În urmă, își va întoarce fața spre cetățile întărite ale țării lui, dar se va poticni, va cădea și nu va mai fi găsit.”

Profeția descrie expediţiile lui Antioh cel Mare în provinciile elenistice din vest (193-191 î.e.n.), unde a cucerit mai multe ţinuturi maritime: Hellespontul, Tracia, Eubeea, Samos, Rodos. Prin aceste acţiuni, Antioh cel Mare a intrat în conflict cu Roma, care începuse să joace rolul de „apărător al popoarelor” în zona grecească. Gestul lui Antioh era un adevărat afront adus imaginii Romei, care şi-a trimis imediat legiunile, în frunte cu generalul Lucius Cornelius Scipio Asiaticul.[15] Scipio l-a înfrânt pe Antioh cel Mare într-o serie de bătălii, culminând cu bătălia de la Magnesia (190 î.e.n.). Prin pacea de la Apamea, în Frigia (188 î.e.n.), Antioh a fost silit să plătească Romei imense despăgubiri de război în numai 12 ani; să renunţe la cuceririle din vest, la flotă şi la elefanţii de luptă; şi să dea ostatici drept garanţie. Cu această ocazie, Antioh III cel Mare l-a dat ostatic la Roma pe fiul său Mithradates (viitorul rege Antioh IV).

În nevoie disperată de bani pentru datoriile de război, Antioh cel Mare a făcut o expediţie de jaf la templele din provinciile orientale. Încercând să ridice tezaurul templului lui Bel din Susa, suveranul şi-a pierdut viaţa (187 î.e.n.), la vârsta de 54 de ani, lăsând urmaşilor ca moștenire mari datorii de război.

Dan 11:20: „În locul lui se va ridica unul care își va trimite birarul să cutreiere cea mai mândră [țară] a împărăției, și care, în scurt timp, va fi zdrobit – dar nu prin mânie, nici prin război.”

În locul lui Antioh cel Mare, a venit la tronul Siriei elenistice Seleukos IV Philopator (187-175 î.e.n.), care fusese făcut deja coregent de tatăl său în anul 193, la moartea prințului de coroană (Antioh). Seleukos IV a trimis pe ministrul său Heliodor, ca să strângă birurile din Iudeea. În mod special era vizat tezaurul templului de la Ierusalim. Marele preot Honia (Onias III) s-a împotrivit înstrăinării tezaurului, dar Simeon, administratorul templului, s-a arătat dispus să trădeze. Nu se ştie dacă această expediție a avut succes. Dar se știe că, la întoarcerea în Siria, pe 3 sept. 175 î.e.n., Heliodor l-a otrăvit pe Seleukos IV, și l-a întronat formal pe minorul Antioh, fiu al lui Seleukos IV.  

Regele infam de la nord   

Dan 11:21: „În locul lui se va ridica un ins vrednic de dispreț, căruia nu i se dăduse demnitatea împărăției. El va veni pe neașteptate și va pune mâna pe împărăție prin mașinațiuni.”

Moștenitorul legitim al tronului lui Seleukos era prințul de coroană, Demetrios. Dar pe acesta Seleukos IV tocmai îl trimisese ostatic la Roma, ca garanție, în anul 177 î.e.n., în locul lui Mithradates, fratele mai mic al lui Seleukos IV. Acest Mithradates, un aventurier fără scrupule,[16] era în Atena când a auzit ce se întâmpla în Siria. A trecut repede în Anatolia și, cu ajutorul regelui Pergamului, a pus mâna pe tronul Siriei în noiembrie 175 î.e.n., l-a executat pe regentul Heliodor și a început să joace rolul de protector al minorului Antioh, pe care, după cinci luni, îl va asasina.

Țesând tot felul de intrigi şi dând lovituri de teatru, noul ocupant al tronului și-a luat numele de Antioh IV, adăugându-și și supranumele de Theos Epiphanes („zeu strălucit”), în ton cu politica de zeificare a regilor pe care o adoptaseră și Ptolemeii și Seleucizii. I-a liniștit pe romani, promițând plata datoriilor de război, și i-a ameţind pe sirieni cu retorica lui populistă. După cum este descrisă de istorici, purtarea Epifanului provoca nedumerire, fiindcă nu se ştia dacă este prost sau nebun.[17] De aceea, unii contemporani l-au numit Epimanes (nebunul), în loc de Epiphanes (strălucitul).

(comentariul va continua)


NOTE

[1] Regele persan se numea hșayathiya (mai târziu: șah),  iar în calitate de împărat se numea hșayathiya hșayathiyanam (mai târziu, șahanșah / șahinșah, sau padișah),adică regele regilor sau măritul rege. Titlul are precedente asiro-babiloniene. Fiecare împărat asirian se numea sar sarrani (regele regilor). Pe împăratul Egiptului îl numim faraon, pe ai Rusiei îl numim țar; pe al romanilor îl numim cezar, pe al etiopienilor, negus; și pe al perșilor, șah.  

[2] Sau: „va trezi toată împărăția grecilor”.

[3] „Unul dintre comandanții din armata lui Ptolemeu a fost Seleucus, fostul satrap al Babiloniei. În timp ce forțele lui Ptolemeu se retrăgeau, el și-a luat unitățile și, în loc să se întoarcă înapoi spre Egipt, a traversat deșertul și a înaintat spre Babilon, unde a fost recunoscut ca satrap la 1 iunie 311.”  (Titus Livius: Al treilea război între diadohi). Asemenea detalii nu puteau fi menționate de un pseudoprofet din anii 165 î.e.n.  Amintiți-vă că, după teza criticii distructive, profețiile lui Daniel ar fi simple vaticinia post eventum (preziceri după trecerea evenimentelor).

[4] Cf. Theodotion: σπέρμα; Vulgata: semen. Termenul ebraic pentru „braț” sau forță militară (zǝróaᶜ) se scrie la fel ca termenul zéraᶜ („sămânță”,  urmaș / urmași): זרע  zr.  ‎

[5] Textul ebraic whyldh a fost citit de masoreți wǝhayyōlēḏā („și [cu] cel care i-a dat naștere”). Traducerile vechi (Theodotion, Vulgata) au citit această expresie wǝhayyalḏā („și [cu] fata”). Cea mai probabilă citire ar putea fi wǝhayyéle(„și [cu] copilul”) sau wǝyalḏāh („și [cu] copilul ei”).

[6] Sau: cel pe care se sprijinise, cel care o susținuse, cel care o luase de mână.

[7] Cercetări moderne arată că o erupție vulcanică din anul 247 î.e.n. ar fi afectat ploile musonice.  Este interesant de studiat, în acest context, profeția despre Egipt din Isaia 19. 

[8] Dacă aceste profeții ar fi fost scrise de un autor din secolul al II-lea, așa cum presupune critica antibiblică, el nu ar fi ignorat prezența elefanților în aceste războaie.

[9] Incidentul este considerat în esență adevărat, deoarece și Josephus îl menționează. Dar apare în diferite versiuni (inclusiv în 3 Macabei 1:1-7), unde se povestește că elefanții s-au repezit în schimb asupra trupelor regelui. Nu sunt sigur pe istoricitatea incidentului. Dacă nu este un fapt istoric, atunci referirea la acele „zeci de mii” din text (ribbôṯ) se poate referi la victoria asupra lui Antioh III. Septuaginta a citit rabbîm sau rabbôṯ (mulți, multe), iar Vulgata și Peșitta au citit „multe mii”. 

[10] Expresia „nimicind cu desăvârşire” (Cornilescu etc.) este o traducere greșită în acest caz. Este adevărat că substantivul kālā are și sensul de „distrugere totală”, dar există și adverbul kālā („în totul”, „cu adevărat”), cf. Gen 18:21; Ex 11:1), cf. Dicționarul lui D. Clines, p. 177. O altă soluție ar fi să se citească kullāh כֻּלָּהּ („totalitatea ei” = „toată”), cf. Gen. 13:10, așa cum propune BHS. Vezi și LXX, YLT, NRS, Biblia Sinodală, etc.

[11] Astăzi, Banias; în NT este numită Cezarea lui Filip, la picioarele Muntelui Hermon.  

[12] În ebraică, o expresie unică: baṯ hannāšîm („fiica femeilor”).

[13] Expresia ebraică להשחיתה lhšḫyṯh se poate citi ləhašḫîṯāh („ca s-o distrugă / corupă”), așa cum au fixat masoreții. În acest caz, s-ar referi la prințesă, ceea ce este absurd, deoarece nici un rege nu și-a măritat fiica pentru a o distruge. Alții cred că este vorba nu de fiică, ci de împărăția de la miazăzi, despre care s-a vorbit mai sus. Dar este dificil de imaginat cum se putea distruge o țară printr-o simplă căsătorie. Mai degrabă ar fi putut la un moment dat să pretindă „drepturi” ca bunic al vreunui prinț, dar nu să distrugă. Cea mai bună soluție este ca expresia lhšḫyṯh să fie citită ləhašḫîṯô („ca să-l distrugă”). Cazurile de otrăvire erau frecvente în familiile regilor elenistici. ‎

[14] În ebraică, atât insulele („ostroavele”), cât şi regiunile continentale de pe coastă se numesc la fel: iyyîm.

[15] Din nou, autorul „pierde ocazia” de a se referi direct la Roma și romani. Dacă ar fi fost un autorul din anul 165 î.e.n., care ar fi rescris istoria sub formă de profeție, așa cum pretinde critica antibiblică, nu s-ar fi putut abține să nu menționeze deloc numele Romei sau al romanilor, cel puțin în acest capitol. În cărțile 1-2 Macabei, scrise între anii 160-130 î.e.n., romanii (Ῥωμαῖοι) sunt menționați în mod repetat (1Mac. 8:1, 23, 27, 29; 12:16; 14:40; 15:16; 2Mac. 4:11; 8:10, 36; 11:34; 12:27). Dacă autorul a scris însă în anii 530 î.e.n. în Babilon, așa cum spune, omiterea numelui Romei sau al romanilor este naturală, întrucât pe atunci Orientul încă nu auzise de Roma.

[16] Șiret, ambițios, excentric, intrigant, capricios și ucigaș.

[17] Polybios îl descrie astfel: „Furişându-se afară din palat, hoinărea adesea, întovărăşit de doi-trei oameni, prin oraş. Nu rareori putea fi întâlnit prin ateliere…. unde flecărea…, lăudându-se cu dragostea sa pentru artă… Deseori îşi lepăda veşmintele regeşti… şi ieşea în piaţă, ca unul care umbla să obţină vreo magistratură: pe unii îi trăgea de mânecă, pe alţii îi îmbrăţişa şi-i ruga să-şi dea votul pentru a fi ales edil sau tribun. De reuşea să obţină funcţiunea, se aşeza de îndată pe un scaun de fildeş, după obiceiul roman, examina tranzacţiile efectuate în piaţă şi rezolva pricinile cu mult zel şi bunăvoinţă… Intra prin cârciumi, unde bea cu netrebnicii şi cânta cântecele lor vulgare.”

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.