decembrie, 2017
D L Ma Mi J V S
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
48
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Luna, săptămâna și zeii

Dragă A, adevărul istoric îl cunoaștem parțial, ca și alte aspecte ale adevărului. Prin urmare, dacă cineva nu acceptă pretenția Bibliei de Cuvânt al lui Dumnezeu, care ne spune adevărul istoric cu privire la marile subiecte ale credinței, nu-i rămâne decât să verifice afirmațiile Bibliei, prin afirmațiile unor scrieri pur omenești. Sursele culturale (istorice, mitologice etc.), cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai precare și necesită o mulțime de presupuneri. De aceea, teoriile istoricilor sunt de obicei speculative, diverse și tentative (în cazul celor mai buni cercetători).

Săptămâna în Orientul Apropiat Antic

Bineînțeles că și pe mine m-ar interesa să găsesc surse extrabiblice cât mai precise cu privire la săptămână. Partea proastă este că chiar și unii istorici au făcut confuzie între săptămâna lunară (cu sabatul lunar) și ciclul săptămânal neîntrerupt, care este cu totul altceva. Au existat practic mai multe tipuri de „săptămână”:
  1. „Săptămâni” care nu aproximează diviziuni lunare, cum ar fi săptămâna tradițională de 8 zile, la romani.
  2. „Săptămâni” ca diviziuni ale lunii: în trei părți de câte 10 zile (10+9/10+10), în șase părți de câte 5 zile, în cinci părți de câte 6 zile, sau în zece părți de câte 3 zile.
  3. Săptămâna lunară (diviziune a lunii în patru părți de câte 7 zile: 7+7+7+8/9), după calendarul babilonian.
  4. Săptămâna mozaică de șapte zile, ciclu neîntrerupt, fără legătură cu astrele, independentă de orice calendar.
  5. Săptămâna astrologică, o interpretare astrologică târzie a ciclului săptămânal mozaic. Răspândirea astrologiei caldeene în epoga greco-romană a favorizat răspândirea ciclului săptămânal neîntrerupt în culturile orientale și occidentale.

Tipurile de săptămână de la numerele 3, 4, 5 se referă toate la un ciclu de 7 zile, dar diferă considerabil între ele, atât ca metodă de calcul, cât și ca motivație și sens. Săptămâna mozaică (iudeo-creștină) și săptămâna astrologică coincid ca număr de zile și ciclicitate, de aceea s-au și influențat reciproc în oarecare măsură în tradiția creștină. Dar săptămâna babiloniană are prea puțin în comun cu săptămâna mozaică. Cât despre săptămânile sau „șapte zile” menționate în mitologia orientală veche (sumerieni, akkadieni, eblaiți etc.), nu am dovezi ca să știu dacă erau săptămâni neîntrerupte sau lunare (întrerupte și neregulate, ca la babilonieni).

Cert este că săptămâna biblică nu are nicio urmă de origine babiloniană.
Într-adevăr, pentru mine, afirmațiile biblice cu privire la origini sunt suficiente. Nu găsesc nimic care să răstoarne afirmația biblică referitoare la originea săptămânii. Aceasta nu este o afirmație ocazională, secundară sau marginală, ca s-o putem trata oricum, ci este o afirmație solemnă, o proclamație universală pentru întreaga omenire (Gen 2:1-3) și confirmată de prezența și vocea lui Dumnezeu la Sinai (Ex 20:11); confirmată apoi de profeți, de Iisus și de apostoli, și supraviețuind tuturor rigorilor și ororilor timpului.
Continuitatea săptămânii poate fi urmărită istoric înapoi ca un ciclu neîntrerupt, mult peste 2000 de ani. Cei care dau credit Bibliei își pot permite să aibă încredere că afirmațiile ei ne conduc mult mai adânc în trecut, până la începuturi. Laban și Iacov în Siria cunoșteau săptămâna în jurul anilor 2000 BC (Gen 29:27-28), iar Noe cresta pe răbojul lui trecerea timpului, notând cicluri de șapte zile (Gen 7:4, 10; 8:10, 12) într-o eră mult mai îndepărtată.
Prin urmare, faptul că originea săptămânii mozaice la Creație este atestată numai în Pentateuh, nu este o slăbiciune. Nu văd unde ar putea fi găsită o altă sursă mai serioasă, care să confirme afirmația Bibliei. Te aștepți ca sumerienii, egiptenii sau alți păgâni să confirme lucruri pe care ei nu le practicau și de care strămoșii lor se eliberaseră din vremuri imemoriale?
Moise într-adevăr face o reformă calendaristică, dar nu în ce privește sistemul de calculare a anilor luni-solari, nici măcar în identitatea lunilor. Singura lui contribuție este marcarea calendarului cu sărbători, zile de pelerinaj și sabate ceremoniale, începând cu comemorarea eliberării din Egipt. Toate acestea nu existaseră mai înainte. În ce privește sabatul săptămânal și luna nouă, acestea existau dinainte, deoarece Moise nu le propune ca pe celelalte sărbători, ci le confirmă existența (Ex 16:22-30; 20:8). Luna nouă era o sărbătoare semitică tradițională și simplu de recunoscut, deoarece era ziua în care luna naturală se înnoia (crai nou). Marcarea acestei zile permitea socotirea timpului calendaristic, și de aceasta depindeau celelalte sărbători calendaristice.
Cât privește ciclul săptămânal, supraviețuirea lui istorică nu a depins atât de mult de păstrarea intactă a sabatului. În era creștină, sabatul a fost înlăturat, au fost promovate alte zile sfinte (duminica romano-creștină și vinerea islamică). În timpurile moderne a apărut tendința de a nesocoti importanța religioasă a oricărei zile de repaus. Cu toate acestea, nici chiar secularii nu au pierdut ciclul săptămânal. Chiar dacă ei nu țin nici sâmbăta, nici duminica, le cunosc identitatea și nu au nevoie să le spună cineva în fiecare săptămână care zi este sâmbăta. Așa a fost și cu Israel în Egipt. Teoria că Israel în Egipt și-a pierdut complet credința (și ciclul săptămânal) e lipsită de temei, este pură speculație, credință fără acoperire. Israel a căzut în idolatrie timp de multe generații, a fost profanat sabatul, dar nu au pierdut socoteala timpului calendaristic sau sabatic (2Împ 4:23).
Instituția săptămânală este deosebit de rezistentă. S-a încercat desființarea și uitarea ei timp de mai mulți ani în Revoluția Franceză și mai târziu în URSS, dar până la urmă, guvernanții au cedat tendinței populare și au păstrat ciclul săptămânal. Săptămâna este jalonul lui Dumnezeu în istorie.

The Sin of Sin

Referitor la identificarea toponimelor Sin și Sinai din Exod etc., relația cu zeul lunar Sin este o etimologie ispititoare, dar încă neconvingătoare. Alte explicații sunt posibile. De exemplu, Biblia vorbește despre fortăreața egipteană de la intrarea Egiptului, cu numele Sin/Sene/Sian (Ez 30:15-16), care avea legătură cu zeitățile Neit și Amun, dar nu cu zeul akkadian Sin. Siene (Ez 29:10, egipt. Swn), astăzi Assuan, ai cărei locuitori erau numiți SINIM / SWENIM (Is 49:12) era o altă cetate egipteană. Numele ei provenea de la o zeiță locală, fără nicio legătură cu akadianul Sîn/Su’en, zeul-lună.
De asemenea, printre popoarele Canaanului sunt menționați siniţii (cf. Gen 10:17; 1Cr 1:15), probabil locuitorii cetății Sinna/Syanna/Sianu (cf. Strabo 16:218), la sud de Ugarit. Cf. En.Wikipedia,  ”Sinites”: ”Most authorities however consider the identity of Sinites uncertain, but that they are possibly a people from the northern part of Lebanon where there are various localities with similar names, such as SinnaSinum or Sini, and Syn.
Este posibil ca în spatele cetăților canaanite cu numele de Syn / Swn să fie zeul lunar akkadian Si’in / Su’en. Denumirile de Sin și Sinai ar putea avea legătură cu vechile popoare canaanite care purtau nume asemănătoare, sau ar putea proveni din Egipt. Nu am cunoștință în ce măsură hicsoșii au diseminat cultul lui Sin în Egipt, dar este posibil, pentru că aceștia erau dintre semiții nomazi. Însă indiferent care ar fi originea denumirilor Sin și Sinai, nu evreii le-au dat aceste nume. Iar dacă s-ar putea dovedi că evreii au denumit muntele Sinai și pustiul specific, atunci numele ar proveni mai degrabă de la forma arhaică (sinay) a termenului sene (tufă, rug), așa cum sade (câmp) are forma arhaică sadai. Aceasta este una din etimologiile propuse de lexicoane pentru Sinai.
Numele arhaic al Sinaiului era Horeb, și așa se numește el ca munte al lui Dumnezeu (Ex 3:1; 1Împ 19:8).  Vițelul de aur este legat mai degrabă de numele Horeb, decât de Sinai (Ps 106:19). Cultul înființat acolo era sincretist. Pe de o parte, ebraica folosește pluralul aici „fă-ne zei care să meargă” (plural, Ex 32:1, 23); „aceștia sunt zeii tăi care te-au scos (Ex 32:4, 8)”. Iar Aaron a instituit a doua zi o sărbătoare în cinstea lui YHWH (Ex 32:5-6).
Toți zeii importanți, cărora evreii li s-au închinat sunt numiți în Biblie, inclusiv în Pentateuc. De ce Sin ar fi fost trecut cu vederea? Dacă evreii ar fi fost atât de obsedați de Sin, încât să-i folosească numele pentru denumiri geografice, este straniu că nu au folosit pentru copiii lor nume compuse cu Sin, așa cum au nume compuse cu El, Yah, Șaddai, Țur, și chiar cu Baal, etc. Păgânismul (mesopotamian sau egiptean) de care-i acuză Iosua (24:15) era practicat probabil în privat, de un anumit număr de evrei, și probabil că egiptenii care li se alăturaseră erau mai vulnerabili la un cult egiptean. Dar nu am dovezi că evreii ar fi avut la data aceea un cult dominant al unui zeu preferat, în competiție cu YHWH.  Vițelul, ca reprezentare cultică, nu este un simbol exclusiv. Mai multe divinități erau astfel reprezentate. Prin urmare, eu zic că ghicitoarea încă nu e dezlegată.
Comentează și pe facebook

Postează un comentariu