mai, 2018
D L Ma Mi J V S
« Apr    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
44
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...

Lui Poli, din nou, cu aprecieri

Din comentariile la una din replicile mele.

Polihronu: Inteligenta a beneficiat intotdeauna, de dincolo de neolitic incoace, de pe urma „baietilor rai”. Dar asta e alta poveste 🙂 Nu cred ca inteligenta este apanajul ateilor (desi exista studii statistice care sugereaza o corelatie intre ateism si inteligenta, au barem educatie superioara). Asa cum nu cred ca adventismul e definit de necunoasterea lui Hristos. Ai dreptate ca exista o consecventa in prostie (asa cum exista si in nebunie). Dar nici idiotenia, nici inteligenta nu sint scuzabile. 

 Isus a jurat ca intareste legea cu aceeasi gura cu care a spus „Dar Eu va spun”. A ridica stacheta este, printre altele, si o forma de contestare – acuza unei deficiente. Asa cum Jertfa Lui contesta (si face desuet) sirul nesfirsit de jertfe ale legii. Daca ortodoxia lui Isus are sensul pe care i-l dai tu, atunci Pavel a fost primul mare eretic din istoria crestinismului. 12 si 70 sint o tipologie – Isus s-a vrut noul Moise (sau evanghelistii l-au vrut, whatever). Daca a organizat ceva, Isus a organizat un nou Israel. Din perspectiva asta, genealogistii catolici si ortodocsi sint mai crestini decit oricine (de altfel, paradoxal, catolicismul si ortodoxia sint mai iudaizante decit se admite – preotie, ierarhie, androcentrism, ritualism s.a.).
Cind incriminez dogmatismul si etichetele nu renunt la aspectul comunitar al credintei. Incerc, dimpotriva, sa denunt comunitatile formate doar pe baza de dogma sau de eticheta, nu pe credinta. Apropo de etichete: ele au aparut cel mai adesea din exterior (precum, cel mai probabil, chiar prima porecla, cea din FA 11:26) sau din schisma. Etichetele sint – in Hristos – inutile si goale de continut. Iar Hristos e „capul bisericii”, nu „capul Bisericii Adventiste”. E un nou Adam – nu se poate mai universalist decit atit; nicidecum un sef de clan, un presedinte de organizatie. Cind Duhul isi face de Cap, transcende fara ezitare toate etichetele. E chiar specialitatea Lui.

§ re inteligenţă. De acord. Cu oarecare reticenţe şi mirări personale. Am o teorie conspiraţionistă: studiile alea statistice ar putea fi făcute de atei sau alte soiuri de liber-cugetători, după stereotipul asocierii religiei cu prostia. Anyway, răutatea, orgoliul, competiţia şi alte motivaţii dubioase au făcut mai mult uz de inteligenţă în lumea aceasta, de obicei, decât virtuţile. Deci şi băieţii răi sunt buni.

§ re Iisus şi Predica de pe munte. La ora aceasta, cred că înţelegerea tradiţională a „Predicii de pe Munte” este aşa cum arată şi muntele acela în imaginaţie, în contrast cu realitatea: o modestă pantă spre Lacul Galileii. Nu minimalizez măreţia învăţăturii conţinute acolo, vreau doar să spun că Iisus nu aşează un standard mai înalt ca acela din Primul Testament. Legea şi Profeţii prezintă etica atât în ce priveşte cerinţele exterioare (minime, negative, rezumate în „cele 10 vorbe”, cât şi în ce priveşte explicarea lor spirituală, pozitivă, maximă, bine ilustrată în diverse pasaje ale Bibliei ebraice.

Concepţia potrivit căreia Iisus a depăşit etica „veche”, condamnând-o implicit (sau explicit) şi indicând o etică nouă, superioară şi opusă celei dintâi, este o eroare de citire şi de cunoaştere a Cuvântului. Argumentez cele spuse, cu următoarele (pe care mi-ar părea bine să le iei în serios – mai ales că nu le vei auzi pe la amvoane).

1. Contraste derutante

De regulă, aceste contraste etice şi federal-teologice care se fac între vechi şi nou, provin în creştinism dintr-o mentalitate dispensaţionalistă. Faptul că unii cred în şapte dispensaţii, alţii în trei iar majoritatea numai în două, nu schimbă esenţa. Pe această cale, care vede în creştinism o nouă religie, care este doar cocoţată pe Vechiul Testament, dar nu este „simpla” rodire a mozaismului, imaginea lui Dumnezeu este atinsă mai grav decât atunci când descoperi că El „a adus Potopul peste o lume de nelegiuiţi”; îl descrie pe Dumnezeu ca şi cum ar experimenta pe oamenii diferite etici şi religii, sau ca şi cum El Însuşi ar evolua din punct de vedere filozofic şi etic.

De la discuţia polemică a lui Pavel despre Cele două legăminte (Gal 4:24), teologia creştină, adesea fără a observa că sunt mai multe legăminte, şi fără a observa, mai ales, adevărata natură şi relaţie a acestora, simplificând şi reducând totul la argumentul paulin, au asociat cele două legăminte cu două dispensaţii, două religii, două etici diferite, o etică a literei şi una a spiritului.

De la cele două legăminte (diathekai, testamenta), denumirile s-au extins asupra colecţiilor Scripturilor canonice (ebraice şi greceşti): primind numele respective de Vechiul şi Noul Testament (pretextând, probabil, cu 2 Cor 3:14), sugerând astfel că Scripturile ebraice sunt învechite, depăşite, cu tot ce rezultă din acest raţionament.

A apărut astfel ideea a două dispensaţii, a Legii şi a Harului puse în contrast (pretext şi inspiraţie din Rom 4:16), altfel spus, două „legi” (pretext şi proof-text din FA 15:5, Gal 6:2), legea veche (mozaismul) şi legea nouă (creştinismul). Poporul lui Moise a devenit Israelul trupesc (proof-text 1Cor 10:18), iar poporul lui Christos a devenit Israelul duhovnicesc, spiritual, reducând identitatea la un nou mod, mistic, de a vedea succesiunea, trecând de la succesiunea genetică, patriarhală, la succesiunea „apostolică”, mistică şi instituţională. Spiritualul s-a confundat cu misticul şi spiritul cu alegoria, ignorând adevărata natură a condiţiei spirituale de apartenenţă la Israel (vezi măslinul din Rom 11).

În acest context, „Predica de pe munte” este văzută ca o expresie a opoziţiei dintre mozaism şi etica creştină, pretextând cu expresia: „aţi auzit că s-a zis

[în VT], dar Eu vă spun…” În cele din urmă, pentru cei care au fost mai consecvenţi unei asemenea gândiri oarecum schizoide, teoria celor două etici a dus în mod natural la o teologie gnostică, antiiudaică, al cărei prim reprezenant faimos a fost Marcion de Sinope , care a descoperit, consecvent acestei direcţii, că cele două testamente reflectă existenţa a doi dumnezei, care nu au nici o legătură unul cu altul.

Teoria sau cel puţin mentalitatea aceasta a fost continuată de unele erezii maniheiste medievale (paulicieni / pavlichieni / paulicani / bogomili / catari). În forme mai atenuate sau mai sălbatice, această teologie pseudevanghelică se poate întâlni şi astăzi în unele curente protestante, oriunde „Vechiul” Testament este privit cu condescendenţă, sau cu suspiciune. Teologi ca Adolf von Harnack  au ridicat o asemenea teologie la rang de evanghelie pură. De mare mirare că un AZS ca EddieConst se consideră „paulician” (întrucât paulicienii/catarii se pretindeau urmaşi ai lui Pavel, dar erau foarte liberi faţă de Scriptură, în special liberi de VT).

2. Punctul de vedere al Maestrului 

„De aceea orice cărturar, care a fost educat (şcolit, a făcut ucenicie) pentru împărăţia cerului, seamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria (cămara) lui lucruri noi şi lucruri vechi.’ ”

În sens propriu, lucrurile vechi şi noi dintr-o cămară israelită, înseamnă produse din recoltă, roade Cânt  7:13 (cf. Lv 26:10; Mc 2:22; Lc 5:39). Având în vedere că pilda se adresează cărturarilor, adică celor car
e mânuiau Scriptura, şi că Iisus Se referă la adevăratul cărturar, care acceptă noutatea că Iisus este Mesia, cu tot ce implică aceasta, este clar că aici Iisus trasează profilul teologiei creştine, care se hrăneşte atât cu cele vechi, din Lege şi Profeţi, cât şi cu cele noi ale Evangheliei Împărăţiei. Parabolele anterioare se referă la căutarea adevărului şi a împărăţiei ca o comoară. Toate învăţăturile Maestrului confirmă vechile descoperiri ale lui Dumnezeu şi în acelaşi timp contrastează cu vechiturile tradiţiilor rabinice. Noutatea Evangheliei lui Iisus vine în special din redescoperirea VT în lumina Spiritului şi a exemplului Mântuitorului.

„Marele tezaur al adevărului este cuvântul lui Dumnezeu – cuvântul scris, cartea naturii şi cartea experienţei în ce priveşte procedeele lui Dumnezeu în viaţa omenească. Din aceste comori au de scos lucrătorii lui Christos. …Însă în cuvântul scris este descoperită în modul cel mai clar omului căzut, cunoaşterea de Dumnezeu. … Cuvântul lui Dumnezeu include scripturile Vechiului Testament ca şi pe ale Noului. Unul nu este complet fără celălalt. Christos a declarat că adevărurile Vechiului Testament sunt la fel de valoroase ca şi ale Noului.” (E. G. White, Christ’s Object Lessons, p. 126)

Noutatea stă mai ales în exemplul lui Christos şi în modul în care El redescoperea în VT marile valori spirituale uitate şi îngropate sub molozul unui iudaism degenerat, combinat cu tradiţii rabinice şi superstiţii populare.  Noutatea nu constă într-o altă etică, adaptată unui nou tip de păcătoşi (neevrei), ci în maniera în care Iisus, prin învăţătura şi exemplul Său a onorat şi încoronat revelaţia Primului Testament.

„Vă dau o poruncă nouă: Iubiţi-vă unii pe alţii ! Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” (In 13:34). Era aceasta o poruncă nouă? („Iubeşte pe semenul tău ca pe tine însuţi!” Lv 19:18; „Nu mai este nimeni din familia lui Saul, ca să mă port cu el după harul lui Dumnezeu?” 2S 9:3). Ioan, care a ]néles bine noutatea aceasta:

„Dragii mei, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca veche, pe care aţi avut-o dela început. Porunca aceasta veche este cuvântul, pe care l-aţi auzit. Şi totuşi, vă scriu o poruncă nouă, ceea ce este este adevărat şi în El şi în voi; fiindcă întunericul se împrăştie, şi adevărata lumină deja străluceşte.” (1 In 2:7-8). „Şi acum, te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci chiar aceea pe care am avut-o noi de la început: să ne iubim unii pe alţii !” (2 In 1:5).

3. Mituri la poalele Muntelui Fericirilor 

De vreo cinci ori Iisus repetă: „S-a zis…, dar Eu vă spun…”. A adus Iisus un standard moral nou? Contrazice Iisus pe Dumnezeu, sau etica şi autoritatea propriei Sale fiinţe preexistente?

„Aţi auzit că s-a zis strămoşilor: Să nu ucizi ! Oricine ucide trebuie să dea socoteală la judecată. Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, merită să răspundă în faţa judecăţii; oricine zice fratelui său: Raqá!, merită pedeapsa Sinedriului, oricine-i va zice: Nebunule!, merită focul gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, … Caută de te împacă repede cu pârâşul tău… ca nu cumva să fii aruncat în temniţă… (Mt 5:21-26)

Nu trebuie multă cercetare să înţelegi că Iisus nu se referă aici la o noutate, ci arată că chiar şi interpretarea legală a Legii, aşa cum era aplicată în iudaismul contemporan Lui, condamna nu numai asasinatul fizic, ca formă brutală de abuz, ci şi asasinatul moral, abuzul verbal. Faptul că Iisus pune alături pedeapsa sinedriului (exista în fiecare sinagogă locală sinedriu) cu focul gheenei, arăta că El respecta inclusiv autoritatea comunităţii locale de a aplica pedepse fizice (sub teocraţia iudaică, bineînţeles; nu se poate extrapola ideea pedepsei fizice, deşi ar fi mai instructivă decât toleranţa existentă astăzi!).

Ce spune Iisus, deja se spusese în vechime: „Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Lv 19:18. „Mâniosul stârneşte certuri, şi furiosul face multe păcate.” Pr 29:22. VT deasemenea condamna şi abuzul verbal, nu doar crima de sânge: A blestema pe părinţi şi a eticheta pe conducători era strict interzis, deoarece slăbea ideea de autoritate legitimă (Lv 20:9; Ex 22:27; FA 23:5). Chiar şi ofensarea semenilor simpli era inacceptabilă („Acela nu cleveteşte cu limba, nu face rău semenului, nu aruncă ocara asupra aproapelui”, Ps 15:3).

Referitor la relaţia dintre adulter şi privirea concupiscentă (Mt 5:27-30), la fel se spusese şi „în vechime” („…să nu pofteşti soţia semenului tău…” Ex 20:17; Dt 5:21.  חמד a jindui, a dori să ai, a râvni la; „Făcusem legământ cu ochii mei / Să nu privesc cu jind la o fecioară…”, Iov 31:1; „De m-am lăsat vrăjit de vreo femeie, / Pândind la uşa semenilor mei, / Soţia-mi să râşnească pentru altul, / Şi alţii să se suie-n patul ei !”, Iov 31:9-11)

Referitor la problema divorţului (Mt 5:31-32: „S-a mai zis: Cine îşi va repudia soţia, să-i dea certificat de divorţ. Dar Eu vă spun, că oricine îşi alungă soţia, în afară de caz de desfrâu, o împinge la adulter; de asemenea, cine ia o femeie repudiată, comite adulter.”) Iisus nu afirma o noutate. Şi în vechime, se spusese la fel („Eu urăsc divorţul [ שׁלחrepudierea soţiei], zice Domnul. De aceea, luaţi seama în inima voastră, şi nu fiţi necredincioşi soţiei din tinereţe!”,  Mal 2:16). Când Iisus trimite pe ascultători „la început” בראשׁית, El îi trimite la VT, la legile ideale ale lui Dumnezeu, şi nu la cele cu pogorământ şi cu dezlegări. ,,Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă divorţaţi soţia; dar LA ÎNCEPUT nu a fost aşa.” Mt 19:8

Idealul etic nu se poate găsi în expresia legii civile mozaice. Justiţia nu poate opera cu porunci spirituale de tipul „iubeşte-ţi duşmanii”, sau „să nu pofteşti ce nu-i al tău”. Justiţia se ocupă de cele văzute numai, şi de morala socială minimă necesară pentru a asigura binele public. Iisus avertiza aici nu împotriva eticii VT, ca şi cum aceasta ar fi precară. Ci avertiza împotriva obiceiului popular de a crede că dacă stai bine cu legea, înseamnă că stai bine şi cu idealul moral al lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, acele acte de „pogorământ” ale lui Dumnezeu aveau sens. Şi fără a dezvolta ideea aceasta acum, îndrăznesc să afirm că, pentru o anumită categorie de creştini (întrucât natura umană nu a făcut progrese în era creştină!), asemenea legi încă se aplică, fie de către sinedriile civile, fie de către unele din cele religioase).

Israelul fondat de Dumnezeu prin Moise era un stat teocratic, dar pământesc, deci imperfect. Prin contrast, împărăţia cerului întemeiată de Dumnezeu prin Iisus este spirituală, depăşind morala convenţională acceptată de legi, depăşind litera celor mai bune legi. Statul evreu însă, ca orice stat, şi ca orice comunitate umană, trebuia să slujească şi pe cei imperfecţi, şi să permită anumite rele mai mici, pentru a proteja de rele mai mari şi pentru a acorda şanse sociale şi spirituale celor neconformi cu idealul. Statele de astăzi au acelaşi drept. Probabil şi Biserica ar putea avea ceva de spus. Mulţi ar prefera ca, în aceste cazuri, Biserica să se orienteze după Vechiul, dar în pretenţiile teologice să demonizeze Vechiul.

În privinţa jurământului,
Iisus de asemenea a fost înţeles greşit: „De asemenea aţi auzit că s-a zis strămoşilor: Să nu juri strâmb; ci să-ţi împlineşti jurămintele faţă de Domnul.  Dar Eu vă spun: Nu mai juraţi deloc: nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este suportul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea Marelui Împărat. Nu jura nici pe capul tău, fiindcă nu poţi face nici un fir de păr, alb sau negru. Vorbirea voastră să fie: da, da; nu, nu! Ce depăşeşte acestea, vine de la cel rău.” (Mt 5:33-37)

A condamnat aici Iisus folosirea jurământului ca declaraţie solemnă în instanţă sau în situaţii care impun o garanţie spiritual-morală? Ar fi absurd. Jurământul este o pronunţare solemnă în care societatea, în mod convenţional, a stabilit că nu se poate minţi. Dar caracterele pervertite, care mint uşor fără jurământ, nu au prejudecăţi pentru a minţi sub jurământ, sau cu jurământ, ajungându-se astfel la sperjur, sau mult mai frecvent, la jurământul vulgar, abuziv, al primitivilor care se jură la fiecare pas (să mor, dacă nu…; să orbesc; să moară mama;  etc.), fie în mod inutil, banalizând jurmântul, fie pentru a acredita o minciună.

Legea lui Moise funcţiona în stat. Statul nu poate condamna decât jurământul fals, nu jurământul comun, abuziv. Era interzis jurământul pe numele altor zei. Jurământul, când era necesar, se făcea pe Numele lui Dumnezeu (Dt 6:13; 10:20). Iisus a acceptat jurământul oficial în instanţă, răspunzând când I s-a cerut să răspundă sub jurământ (Mt 26:63). Pavel a fost silit de situaţie să se jure faţă de unii care-i contestau sinceritatea (2 Cor 11:31; Gal 1:20). Mai mult, Însuşi Dumnezeu jură (Ev 6:17).

Referitor la legea talionului („Aţi auzit că s-a zis: ’Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun, nu opuneţi violenţă celui rău, ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe cellalt. Oricui vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantaua. Şi oricine te rechiziţionează pentru o milă, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute la tine’”, Mat 5:38-42), eu văd că ea este o lege permanentă a lui Dumnezeu, respectabilă în justiţie (Rom 13:4) şi în judecata divină: „Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.” (Lc 6:38). „Judecata este fără milă pentru cine n-a avut milă.” (Iac 2:13). „Răsplătiţi-i după cum v-a făcut ea [cetatea Babilon] şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi  o măsură dublă în potirul pe care vi l-a pregătit ea!” (Ap 18:6). Legea talionului rămâne, chiar dacă statele lumii o abuzează sau o resping. Dacă asasinii nu mai sunt trataţi astăzi cu barda şi nici măcar cu fiola (Gn 9:6), Dumnezeu nu Şi-a schimbat măsura: „Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.” (Ob 1:15)

Legea talionului însă şi în trecut a fost pentru justiţie, nu pentru etica relaţiilor sociale: „Nu zice:  ‘Cum mi-a făcut, aşa am să-i fac, îi vor plăti după fapte!’” (Pr 24:29) „Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe fiii poporului tău. Să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.” (Lev 19:18) „Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, adu-i-l acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povară, nu-l ocoli, ci ajută-l să ia povara de pe măgar.” (Ex 23:4-5) „Să nu urăşti pe edomit, fiindcă este fratele tău; să nu urăşti nici pe egiptean, fiindcă ai locuit ca străin în ţara lui.” (Dt 23:7)

La ce sursă Se referă Iisus când zice: „AŢI AUZIT că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău, şi Să urăşti pe vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: ‘Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă persecută, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru din cer. … Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Iar dacă salutaţi (îmbrăţişaţi) numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi, fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.’” (Mat 5:43-48).

Desăvârşirea despre care Iisus vorbea, era sfânta motivaţie a dragostei. De aceea este scris: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Ps 19:7). Numai dragostea aduce libertate şi fericire: „Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, – legea libertăţii, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iac 1:25; cf. Ps 103)

Poli: „Daca ortodoxia lui Isus are sensul pe care i-l dai tu, atunci Pavel a fost primul mare eretic din istoria crestinismului.”

Pavel nu a fost eretic, dar scrierile lui nu sunt teologie sistematică, ci scrisori pragmatice care se adresează unor probleme specifice, uneori inexact cunoscute, de multe ori polemice şi cu o terminologie uneori contradictorie şi vecină cu deruta completă. Nu degeaba a zis Petru că înţeleptul frate Pavel este greşit înţeles de unii needucaţi sau nevertebraţi. Nu mă mir că bună parte din ereticii care apar se dau mari experţi în Pavel, înainte de toate.

§: Da, „12 si 70 sunt tipologie”, dar dacă ar fi numai atât, n-ar fi nimic. În practică, aceste „numere” au acţionat organizatoric, administrativ, şi nu numerologic sau numai simbolic, pentru a atrage atenţia asupra rolului noului Moise. Iisus Şi-a luat în mod conştient acest rol, aşa cum reiese din Evanghelie. Este o atitudine sceptică aceea de a admite că acesta ar fi fost doar scenariul evangheliştilor.

Cu privire la noul Israel, nu am un mai bun model al succesiunii apostolice, decât acela din Romani 11, unde criteriul spiritual şi condiţionalitatea este legea măslinului.

Poli: „Iar Hristos e  ‘capul bisericii’, nu ‘capul Bisericii Adventiste’. E un nou Adam – nu se poate mai universalist decit atit; nicidecum un sef de clan, un presedinte de organizatie. Cind Duhul isi face de Cap, transcende fara ezitare toate etichetele. E chiar specialitatea Lui.”

Nimeni nu pretinde că Iisus este confiscabil drept Cap al Bisericiii Adventiste. Nicăieri adventiştii nu au pretins aceasta (deşi la nivel popular, şi nu numai, credincioşi din varii biserici au tendinţe exclusiviste, începând cu megasecta RC). Iisus este Capul Bisericii în acelaşi mod în care se confundă cu măslinul Israel din Romani 11. Conducerea Lui este spirituală, nu administrativă. Administrativ avem o gamă de trepte, de la patriarhi la pariarhi, unele înfiinţate de Iisus sau de apostoli, altele înfiinţate de necesităţi istorice, altele de fandoseală sau de interese.

Dacă Iisus poate fi Păstorul oilor rătăcite, El poate fi şi capul unora care nu cunosc altceva mai bun decât o sfântă independenţă. Dar dacă o  astfel de sfântă „comunitate locală” poate fi compusă din doi sau trei adunaţi pentru cu totul altceva decât cârcote, atunci şi o comunitate de comunităţi, la nivel mondial, care se străduieşte după unitatea, spirituală şi teologică, pentru care Se ruga Iisus (Ioan 17), poate avea drept Cap pe Iisus. Nu pe post de întâistătător, evident, fiindcă atunci ar acţiona administrativ, fiind cu siguranţă mai blând decât noi în unele cazuri, dar foarte probabil, mai urgiastic în altele.

Comentează și pe facebook

6 Comentarii

  1. polihronu 05/10/2010 at 21:23

    Amice (vorba ta), sa inteleg ca Ieremia 31 are vreo legatura cu noi astazi? Ca legamintul despre a carui reinnoire vorbeste profetul ne priveste pe noi cumva? E adevarat ca acest capitol nu este folosit exegetic in NT, dar n-ar fi prima data cind teologii NT fac asa ceva. Exemplele sint numeroase si, uneori, celebre (precum interpretarea lui Matei la Isaia 7). „Ultrasimplificare polemica”? Primesc. E loc de nuante (punind in lumina si elementele de continuitate, de exemplu). Dar asta nu e motiv sa ratezi semnificatia teologica a ideii. Isus a consumat o epoca, a facut ceea ce legamintul mozaic nu putea face.

    Tu mergi pe principiul „ce n-a fost desfiintat e inca valabil”. Pai, jertfa e alta, fagaduintele sint altele, preotia este alta, semnul legamintului este altul. Ce pisici a mai ramas? Legile cu privire la executarea animalului care a vatamat un om nu au fost desfiintate niciodata. Sint valabile, nu?

    Altarul jertfelor de animale este „pre-evreiesc” (un concept subred rau, de vreme ce Geneza este… evreiasca). Dar ai renuntat la el. Dumnezeu i-a zis lui Noe sa manince TOATE animalele pamintului. Tu te tii dupa Moise. Nu mai pricep nimic.

    „Arca legamintului” este o trimitere la lege. Decalogul nu este niciodata de sine statator in VT. El functioneaza ca sinecdoca pentru TOATE cuvintele legamintului. „Legea lui Moise” INCLUDE decalogul. Iar Apocalipsa foloseste frecvent simbolistica VT cu intentii exclusiv simbolice – armata celor 144.000, leul lui Iuda, fiare si carti etc.etc.etc. „Arca” este tronul lui Dumnezeu. Tronul perfect accesibil prin Jertfa, spre deosebire de chivotul rar si greu accesibil omului din lege. Deci nu, nu ma intreb „de care legamint tine ladoiul acela ceresc”.

    „Mergem impreuna” si „concluzii unitare”? Ai uitat ca mai ieri imi faceai apologia minoritatilor? Sau ca adventismul nu are scrupule ecumenice? Nu, nu doar motivatiile sint noi (asta era, poate, adevarat in Ieremia 31); LEGAMINTUL este nou. Continuturile sint radical diferite; la fel efectele.

    Imi pare rau, dar insusi Moise prezinta sabatul (ca aici stim cu totii ca bati) ca ceva „STRICT ISRAELIT” – tocmai de aceea este „semnul” legamintului mozaic, culme a distinctivitatii.

    A existat o „teorie rabinica a meritelor”? Nu cumva aceasta este o inventie? O improvizatie polemica? Faptele bune ale rabinilor erau mitzvot. Legea insasi (si profetii) afirma ca se traieste – in cadrul primului legamint – prin ele. Confuzia este la teologii crestini care au o soteriologie proprie pe baza careia citesc – prost – VT. Facerea vine de la Moise – in cel mai bun caz. La fel si sabatul.

    Autoritatea Creatorului este in spatele ORICARUI cuvint din lege. Uite ca eu ma pot obisnui cu ideea ca Geneza este un mit – si Scriptura nu cade. Tu votezi cu O INTERPRETARE a Genezei – sa fim realisti. Esti perfect liber s-o faci (desi nu e niciun merit sa ramii la capre in epoca bronzului – n-a fost nici pentru Moise, nu este, cu atit mai putin, azi). Creatorul este mai mare decit orice interpretare.

    Si te rog eu, nu mai invoca argumentul asta cu „le-am fumat pe toate de cind eram copil”. Unii citesc cu un val pe fata de mii de ani. Timpul tinde sa ne ingroape in obisnuinta, nu sa ne lumineze.

    Cu aceeasi pretuire, amice 🙂

  2. Florin Lăiu 04/10/2010 at 22:37

    Amice, eu am vorbit despre legământ fără a preciza dacă e nou sau vechi. Discuţia despre nou şi vechi se poartă într-un fel în profeţi, altfel în Evanghelie (în special la Pavel), şi este o ultrasimplificare polemică. Crede-mă, din copilărie am tot auzit explicaţia cu legămintele, am citit şi ceva doctrine etc., dar tot n-am înţeles. Când am citit eu tot ce este scris despre legăminte, am căpătat impresia că nu cu Pavel trebuie început studiul legămintelor, ci cu Geneza, iar timpul şi modul legământului nou din Ieremia 31 se găsesc acolo în context, nu la Pavel. Tarseianul extrapolează, aplică, face hermeneutică legitimă, dar nu exegeză (aici). Aşa că, dacă vrei să te înţelegi cu mine, nu mai amesteca povestea cu legămintele, care e bună la locul ei (mai ales e bună de studiu), dar nu aici. Este clar că unele îndatoriri religioase subliniate în VT nu mai au rost, sau cel puţin numai sunt obligatorii în NT. Ele sunt de regulă menţionate ca atare în NT.

    Poli: „Isus insusi a fost circumcis – nu e evreitatea insasi conditia si miza primului legamint?”

    Da, însă DACĂ VOIAI să fii membru al Kahalului, trebuia să te circumcizi şi numai după aceea puteai fi asimilat complet şi puteai mânca Paştele. Chiar rezidenţii străini în Israel nu erau siliţi să se circumcidă, dar nu aveau dreptul de a participa la jertfa pascală. Sclavii neevrei şi urmaşii lor însă trebuiau circumcişi obligatoriu, fiindcă ei erau socotiţi, la toate popoarele, ca fiind parte a familiei/gospodăriei.

    Noul lasă în urmă evreitatea, cum zici, dar nu în sensul în care gândesc cei mai mulţi. Toate acele principii şi reguli religioase care sunt pre-evreieşti în VT şi care transcend ritualul tipic (umbra), sunt valide mai departe ca cerinţe universale ale legământului. În Ap 11:19 Ioan vede arca legământului, deci trimiterea la decalog, urmată de fulgerele mâniei divine şi plăgile apocaliptice. Sincer, crezi tu că Dumnezeu i-a dat descoperirea asta lui Ioan, şi prin el bisericilor, ca să ne întrebăm retoric, de care legământ ţine lădoiul acela ceresc ?
    O „lege mai bună”, cum zici tu, poate fi o motivaţie mai bună, dar nu poate fi vorba de un conţinut nou. Eu cred că Duhul care a clarificat apostolilor că unele lucruri trebuie sau pot fi lăsate în urmă, a rămas mai departe cu Biserica, în vremurile ei bune, atât ca duh al prorociei, cât şi împărţitor de alte daruri ermineftice. Când mergem împreună, atunci suntem mai sensibili la învăţătura Duhului şi este important să ajungem la concluzii unitare.

    Ai scris multe lucruri cu care ştii bine că sunt de acord, şi toată lumea este de acord că moartea lui Iisus a pus capăt jertfelor, a sfâşiat perdeaua etc. Dar pericolul nostru astăzi nu este acela de a restaura jertfele sau ceremoniiile şi calendarul mozaic şi circumcizia sau mai ştiu eu ce lucruri asemănătoare. Mai degrabă, tendinţa creştinătăţii, dusă în eroare de filozofii mistice paganizante, este aceea de a scăpa de obligaţiile clare exprimate mai întâi în VT, sub pretext că ţin de Vechiul şi că au avut doar rolul unei prime trepte de rachetă, care s-a consumat şi a fost aruncată în spaţiu – şi-a împlinit rolul. De acord, în VT există o asemenea treaptă care a avut doar rolul de propulsie şi a fost aruncată după ce s-a consumat tot ce era proiectat să se consume. Dar nu VT însuşi este această treaptă, ci obligaţiile, promisiunile şi ceremoniile strict israelite ale legământului. Nu mi se pare că Iisus uzurpa autoritatea levitului. Când El zicea:
    „Cărturarii şi Fariseii sunt aşezaţi pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar nu vă luaţi după faptele lor. Căci ei zic, dar nu fac.” (Mat 23:2-3)

    Poli: „Iar asta are implicatii de la Sabat (care nu este nicidecum semnul noului legamint) la organizatia bisericeasca (despre care am vorbit deja).”
    Ştiu că pentru unii are implicaţiile astea. Crezi că-mi spui o noutate? De la unii anteniceeni la Luther, şi de la Brinsmead la Ratzlaff, am tot auzit acest refren. Ambele testamente conţin mai multe semne ale legământului / legămintelor. Pe mine nu mă interesează această ameţitoare teologie federală; ea a fost improvizată pentru a-i pune la punct pe iudaizanţii care terorizau bisericile cu doctrina rabinică a meritelor. Sabatul săptămânal este semnul unui legământ mult mai vechi decât acela pe care Rabi Şaul îl numeşte „vechiul legământ”, pentru că sabatul este prezentat ca venind de la Facere.

    Discuţia despre vechiul şi noul este o improvizaţie rabinică (legitimă) a lui Paul pe o temă din Ieremia 31 (unde, repet, subiectul este diferit). Iar sabatul este important nu pentru aura numerologică („şapte”), nici pentru simpla frumuseţe a încăpăţânării de a arăta că nu eşti antisemit. Sabatul este important în primul rând pentru că în spatele lui este autoritatea Creatorului. De aceea, interpretarea lumii în general (cosmogonia determină cosmoviziunea), dacă este Creaţie divină şi nu evoluţie divin-controlată, este o chestiune mai importantă decât sabatul, Mai importantă decât orice legământ.

    Pe Geneza, Scriptura stă sau cade. Eu votez cu Geneza. Cuvintele frumoase despre Evanghelie şi tot ce ţine de astea nu mai au nici un credit dacă subminezi Geneza. Îl las pe Edi să se joace cu evanghelia lui Darwin, eu rămân cu Moise, păstorul de capre din epoca bronzului.
    Mulţumesc pentru urare. Uite ce repede m-am luminat.

  3. polihronu 04/10/2010 at 21:04

    Scuze, am tot modificat si a ramas nici in car, nici in caruta: „clarificari teologice ale Duhului” sau „clarificari teologice aduse de Duhul”.

  4. polihronu 04/10/2010 at 21:02

    Aha, care va sa zica circumcizia e o chestie etnica. Iar pe tine nu te intereseaza tara promisa prin legamint. Atunci ce-mi tot spui mie ca respecti sau ca trebuie sa respect primul legamint? Isus insusi a fost circumcis – nu e evreitatea insasi conditia si miza primului legamint?

    Pe urma vorbesti despre „clarificari teologice aduse Duhului”. Nu cumva te referi la teologia nou-testamentala a NOULUI legamint, care lasa in urma evreitatea (cu toate ale ei – fagaduinte, ritualuri, semne, intr-un cuvint „legea”), propunind o intoarcere la Avraam (ca paradigma a credintei), ba chiar la Adam (Isus ca OM nou), o deschidere radicala a legamintului, cu jertfa mai buna, cu fagaduinte mai bune, cu o lege mai buna (a Duhului de viata, nu a literei care aduce moartea)?

    Isus a respectat templul si preotia. Hmm. Adevarat si fals. Unul dintre atributele preotului in sistemul mozaic era acela de interpret al legii. Or, Isus, chiar in Matei 5-7, uzurpa unul dintre atributele levitului, ba chiar ii face concurenta lui Moise. Apoi, prevesteste cit se poate de clar sfirsitul templului. Iar, in moartea Sa, savirseste cel mai clar atac asupra templului – sfisierea perdelei (oricare ar fi fost ea) este, simultan, intrarea in doliu a vechiului legamint si inaugurarea unui drum mai bun catre Dumnezeu. Da, Isus a implinit; si, implinind, a pus capac.

    Subestimezi saltul de la miel la Miel. Pamintul s-a cutremurat, mormintele s-au deschis. Niste militari romani L-au marturisit pe Fiul lui Dumnezeu. Isus a fost prin moartea Sa un revolutionar inca mai mare decit a fost in viata.

    N-am nevoie sa abuzez de Isaia 1 pentru a baga de seama dramatica discontinuitate federala inaugurata de catre evreul Yeshua. El a intrecut orice asteptare veterotestamentara. Si, daca vreau sa-L urmez, trebuie sa ies de sub „paza legii”, acceptind „libertatea Duhului”. Iar asta are implicatii de la Sabat (care nu este nicidecum semnul noului legamint) la organizatia bisericeasca (despre care am vorbit deja).

    Lumina si peste tine!

  5. Florin Lăiu 04/10/2010 at 17:21

    Păi, să încep cu circumcizia, care era semnul unui legământ între Dumnezeu şi Abraam, privitor la ţara Canaanului dată lui şi urmaşilor lui. Deja sunt cam mulţi urmaşi pe acolo, numai eu mai lipseam cu julitura, ca să câştig friptura. Eu sunt pui de dac şi nu mi s-a făgăduit ţara anakimilor şi zamzumimilor.

    I-a zis Elisei cumva lui Naaman că trebuie să se şi circumcidă? Sau Nabucodonosor, dacă s-a pocăit s-a şi circumcis?

    Cât priveşte relaţia lui Iisus cu cultul de la Ierusalim, a fost excelentă. La templu a venit ca prunc şi a adus jertfa de curăţire (porumbei) pentru Mama şi pentru El; acolo a devenit bar-mitzwah la 12 ani; acolo a venit apoi în pelerinaj, chiar de mai multe ori pe an, de sărbători, cel puţin în ultimii 3 ani pământeşti; a respectat instituţia preoţească, atât în ce priveşte respectarea atribuţiilor preotului (pe care nu şi le-a însuşit: Mt 8:4; Mc 1:44; Lc 5:14); a lăudat pe văduva care a dat Templului ultimul sfanţ, în condiţiile în care unii preoţi şi arhierei abuzau de poziţia lor; El însuşi a plătit împreună cu Petru taxa pentru templu, chiar dacă El nu ar fi fost obligat (Mt 17:24-27); Chiar şi când a „biciuit” pe negustorii din curtea templului, a făcut-o din „râvnă pentru Casa Domnului”, pentru sfinţenia scopului sanctuarului; chiar şi în aceste împrejurări a numit templul „Casa Tatălui Meu”. El a iubit atât de mult templul, care era centrul cultului, încât şi după înălţarea Lui, ucenicii se adunau tot în curţile lui. Dacă nu ar fi fost clarificarea teologică adusă de Duhul Sfânt prin apostoli, în special prin Pavel, creştinii ar fi rămas agăţaţi de Templu şi ar fi căzut odată cu el, ca şi ceilalţi evrei.

    Ai dreptate, există dezvoltări în cadrul VT, ca şi în cadrul NT. Religia şi revelaţia biblică nu sunt adevăruri îngheţate, sunt dinamice. Dar nu sunt „evoluţioniste”. Variaţiile au loc doar în cadrul baraminului. Nu sărim de la VT la NT prin mutaţii care să transforme leul în miel, sau porumbeii în pasărea Atenei.

    Din punct de vedere al cultului de la Ierusalim, profeţii nu au adus nimic nou. Oracolele şi predicile lor moraliste, oricât de originale şi interesante, nu contrazic cu nimic Tora.
    Nu cred că eşti dispus să caşti gura la raţionametele lui Iustin Martirul, care răstălmăceşte sensul poemului din Isaia cap.1. Acolo Dumnezeu spune că este dezgustat de amestecul nelegiuirilor cu cultul sacru, iar Iustin, secondat de fermecătorul EC, interpretează că Dumnezeul profeţilor are lehamite de sărbători, jertfe, sabate etc. Dintre toţi, Ieremia şi Ezechiel anunţă un timp în care ritualul şi obiectele rituale vor căpăta mai puţină importanţă în comparaţie cu reglementările Torei, şi că neevreii vor deveni acceptabili (Ier 3:16; 31:31-34; Ez 47:22-23; cf. Is 66:18-23). Dar până şi ultimii profeţi (Zaharia şi Maleachi) sunt perfect legaţi de cultul şi calendarul Templului. Praznicul de Sukkot şi jertfele specifice reprezintă ultima profeţie a lui Zaharia (care trimite secetă peste neevreii care nu vor veni la Ierusalim să se închine şi să ţină Sukkot) este foarte elocventă. Maleahi deasemenea îi plesneşte pe preoţi şi leviţi, fiindcă îşi făceau slujba cu neglijenţă, ca şi cum n-ar avea nici o importanţă dacă aduci o jertfă cu defect, dacă faci slujba nerespectând regulamentul torahic.

    Cred că am fost destul de clar cu privire la discursul lui Iisus din Matei 5-7. Am vrut să spun că Iisus nu aşeza morala Sa deasupra sau în contrast cu morala mozaică sau profetică. El punea în contrast morala Sa spirituală (care exista şi în VT), cu morala cerută de Lege şi de orice lege pentru relaţiile sociale şi cetăţeneşti israelite, morală cu care vulgul şi rabinii lui legalişti se mulţumeau.
    יאר אותך יהוה מציון

  6. polihronu 04/10/2010 at 7:23

    Profesore, voreste-mi despre relatia lui Isus cu templul de la Ierusalim si cultul lui. Apoi, e firesc ca VT insusi sa contina anumite evolutii teologice – profetii aduc accente noi, cu siguranta; si Isus se afla si in descendenta lor. Dar cind imi vorbesti despre Matei 5-7, compara-mi discursul lui Isus cu pasajele pe care le citeaza efectiv. Altfel, facem un ghiveci – cum ai inceput deja sa faci – de nu mai ramine nimic din discursul lui Isus.

    De ce nu esti circumcis? Iar daca esti, de ce nu faci caz de asta? 🙂

Postează un comentariu