decembrie 2019
D L Ma Mi J V S
« nov.    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
190
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Fără categorie/Legenda lui Keret şi căderea Ierihonului

Legenda lui Keret şi căderea Ierihonului

ABG «O citire superficială a Bibliei bazată pe ideea că “textul este inspirat şi ca atare ȋl citeşti şi ȋnţelegi aşa cum este scris” va duce adesea la contradicţii ireconciliabile pe care cititorul le va ocoli prin a spune că “acestea sunt taine pe care le vom ȋnţelege cȃnd vom ajunge ȋn cer”.»

Despre citirea Bibliei

A citi „așa cum este scris” poate fi greșit, atunci când nu ții seama de specificul genului literar și al figurilor de stil sau al simbolurilor. De regulă însă, a citi „așa cum este scris” este singura abordare sănătoasă a textului. Îl poți aprofunda lingvistic, filologic, cultural, istoric, sau din alte perspective științifice, dar nu poți spune că „citirea” lui cu ochelari sceptici este o citire mai „profundă”. Este doar un altfel de superficialitate. Din fericire, nu pare să fie cazul tău aici.

Cât despre taine, este adevărat că multe necunoscute biblice dovedesc lipsa de cercetare, sau depășesc posibilitățile cititorului obișnuit. Nu toate tainele sunt taine pentru toţi. Cei care nu studiază au mai multe taine. Dar sunt destule necunoscute, aspecte dificile sau imposibile pentru oricare cititor. Unele au în principiu soluţie ştiinţifică, dar nu întotdeauna avem soluţie definitivă.

În vârful piramidei problemelor, există aspecte paradoxale, contrarii şi contrariante, pe care cei superficiali le decretează imediat „contradicţii”. Premisa lor fundamentală este că Biblia ar fi o carte pur omenească, un amalgam de mituri, legende și elemente istorice, scrisă cu scopul de a înșela și exploata un popor, alimentându-i totodată orgoliul național.[1] Aspectele cu adevărat paradoxale ale Bibliei sunt cele legate de Dumnezeu și de lucrarea Lui. Dacă un asemenea subiect ar putea fi expus simplist, fără taine și „contradicții”, ar fi un argument împotriva originii divine a Bibliei: Dumnezeul pe care îl poți înțelege complet, explicând și justificând toate faptele și intențiile Lui, cu greu ar putea fi Dumnezeul adevărat.

Descoperirea lui Dumnezeu nu are scop științific, ci scop salvator. Încrederea în cuvântul Lui este condiție sine qua non a unei relații bune cu Dumnezeu. Educarea credinței ca suport al oricărei cercetări, concomitent cu abordarea rațională, este strict necesară pentru mântuire. Mândria, necredința, suspiciunile rele și demonizarea unei autorități morale superioare rațiunii umane ne despart de Dumnezeu.

Cercetătorii bineintenționați ai Bibliei pot aplica – în cele mai multe cazuri, cu succes – principiul complementarității (al lui Niels Bohr): Contraria non contradictoria, sed complementa sunt (Cele contrarii/opuse nu sunt contradictorii, ci complementare). Fizicienii îl aplică, de exemplu, în cazul naturii luminii: este undă sau particulă? Răspunsul dat este că ar fi și una și alta. Imaginația este absolut nesatisfăcută, pentru că nu poți intui cum poate fi în același timp și undă și particulă, întrucât cele două noțiuni sunt contrarii. Dacă ni se spune că în situații specifice lumina se comportă ca o undă, iar în alte situații specifice se comportă ca o particulă, explicația te lasă perplex oricum.

Dacă așa ceva ar fi fost scris în Biblie, ar fi trecut multe secole și poate milenii, pentru ca savanții să accepte, cel puțin ca ipoteză de lucru. Nu se îndoiește nimeni de corectitudinea explicației științifice, deoarece este o soluție a rațiunii umane cercetătoare și cu aceasta ne putem mândri, așa cum ne mândrim când la un meci au câștigat „ai noștri”. Dar pe Dumnezeu Îl punem la colț, nu cumva să-Și permită să Se descopere așa cum dorește și cum știe că este spre cel mai mare bine al nostru. Nu cumva să ne învețe El în așa fel încât să ne îngenunche!              

«Personal cred că putem ȋnţelege orice text dacă ȋncercăm să ȋnţelegem contextul cultural-istoric ȋn care se afla autorul şi care au fost intenţiile sale atunci cȃnd a scris un text.»

În principiu, este adevărat. Dar încercarea de a înțelege „care au fost intențiile” autorului când a scris un anumit text se transformă nu rareori în proces de intenție. Intențiile autorului pot fi „ghicite” numai din textul însuși (citit onest, direct, în cheia proprie a autorului) și din textele similare ale aceluiași autor, ale autorilor contemporani din aceeași cultură ș.a.m.d., mai întâi aproape, apoi departe.

Monoteism evolutiv?

ABG «ca unul care cred că Geneza nu prezintă povestirile creaţiei ca reportaje de ştiri, ci ca teologie polemică ȋmpotriva mitologiilor politeiste ale vremii de pe poziţia unui monoteism ȋn dezvoltare.»

Nu reportaje de știri, ci schiţa unor fapte reale, esenţiale; şi în acelaşi timp polemică monoteistă. Monoteismul ebraic nu are nicio „dezvoltare” reală. Politeismul este, la toate popoarele, târziu, decadent, așa cum au susţinut Andrew Lang, Wilhelm Schmidt şi alţii. Monoteismul biblic este original şi paradoxal: nu este nici monoteism unitarian, nici simplu henoteism sau monolatrie. Autorilor biblici nu le pasă prea mult dacă alţi zei există cu adevărat; reali sau imaginari, toți sunt luați peste picior, pentru că nu ei au creat lumea. Numai Dumnezeul Creator merită atenție, cult (latreia) și supunere.

Dar Dumnezeul adevărat (Creator, Suveran, Judecător și Salvator) nu este descris ca o singură persoană, ci în mod paradoxal, ca trei entități individuale distincte, care reprezintă fiecare (deci „sunt”) aceeași Divinitate. Iudaismul, din perioada greco-romană și până astăzi, a evoluat în direcția unui monoteism radical (unitarianism), așa cum s-a întâmplat și în unele ramuri ale iudeo-creștinismului primitiv (ebionitismul, monarhianismul, arianismul), în creștinismul raționalist-umanist (unitarianismul, universalismul, teologia liberală, etc.) și în Islam. Între monoteism și politeism sau orice altă formă de teism (inclusiv a-teism), întrebarea nu este „care versiune este mai rațională?”, ci „care este adevărul revelat?”, întrucât nu se poate ajunge la o asemenea cunoaștere doar prin rațiune. Dar rațiunea nu este deloc capabilă să rezolve această problemă. Doar ateii, cu capul în nisip, pretind că au rezolvat-o. Ei ar fi ființele cele mai raționale din lumea noastră.   

Regele Keret asediază Ierihonul sau Iosua asediază Ugaritul…

«Care era contextul cultural-politic al povestirii căderii Ierihonului? Ce vrea autorul să spună? Este acolo ȋn Iosua un reportaj de ştiri? Au patrulat evreii ȋmprejurul cetăţii timp de şase zile ȋn tăcere iar ȋn ziua a şaptea au patrulat de şapte ori după care au făcut gălăgie şi zidurile cetăţii s-au dărȃmat? Chiar dacă textul asta pare să spună, eu vă propun că alta era realitatea istorică.»

Ce nevoie avem să propunem o altă realitate istorică? Asta înseamnă să-l acuzi pe autor de fals, fără dovezi zdrobitoare, deși istorisirea lui are perfect sens în cadrul istoric descris. Or, ai descoperit și tu vreun reality blocker?

«Canaaniţii, ca de altfel majoritatea popoarelor din Mesopotamia, adoptaseră cultul zeului lunii, Sin/Suen (sau Nanna/Nannar ȋn sumeriană) cu centre importante ȋn Ur şi Harran. (Desigur, deja aţi făcut legătura că Abraam a plecat din Ur şi a ajuns ȋn Harran). Ȋnsuşi numele Ierihon vine de la numele zeului lunii, care ȋn religia canaanită era numit Yerach. Un alt loc ȋn Palestina legat de cultul zeului lunii era Beit-Yerach (Templul Lunii), pe malul de Sud-Vest al Mării Galileii.»

Cultul Lunii, ca și al Soarelui, al astrelor în general era universal. Desigur că unii preferau o anumită zeitate. Cetățile în care locuise Avraam (Ur și Charran) aveau principalele temple ale zeului Lunii (nu contează cum era numit de unii și de alții). Relația numelui Ierihonului cu numele canaanit al lunii și al zeului Lună (Yārīḫ) este posibilă, deși nesigură.[2] Dar Yǝrēḫô (Yariḫaw) este numele clasic al cetății. Se știe când a primit acest nume? Se știe de când exista în cetate un templu al Lunii? Numele inițial al Ierihonului era ᶜĪr-Tǝmārīm „Cetatea Finicilor/Curmalilor” (De 34:3; Jd 1:16; 3:13; 2Cr 28:15), dar ca în multe alte cazuri de updatare a numelor de cetăți biblice,[3] numele clasic a fost introdus adesea și în texte mai vechi, pentru a ajuta pe cititor.

Să admitem că Ierihonul ar fi fost un puternic centru de cult al Lunii. Familia lui Terah[4] probabil avusese ceva forme de cult al Lunii, că nu degeaba Iacov, Moise, Iosua, Samuel, Ezechia i-a tot îndemnat pe ai lor să respingă atât divinitățile strămoșești, cât și pe cele din Canaan (Ge 31:19, 34-35; 35:2; Ex 34:13; De 4:19; 17:2-5; Ios 24:23; 1Sa 7:3; 2Cr 29:5). Iosua îi somează pe israeliți, în mod ironic, să aleagă între zeii din Ur și Haran și zeii Canaanului, în timp ce el va sluji lui Yahwé (Ios 24:14-16). Asta dovedește că exista un oarecare trend popular al religiei „strămoșești”, posibil cultul Lunii sau altceva.

Dar nu văd dovezi că exista în Israel un cult proeminent al Lunii. Bet-Yerah (Casa Lunii) nici nu este menționată în Biblie, în ciuda mulțimii de nume de cetăți din cărțile Iosua, Cronici etc. Se menționează în schimb Bet-Șémeș de sud (Casa Soarelui, 1Sa 6:9, 12-15, 18-20; 2Îm 14:11) în Iuda; En-Șemeș (Ochiul/Izvorul Soarelui, Ios 15:7; 18:17), Bet-Șemeș de nord (Ios 19:22, 38; Jud 1:33), în Galileea; Bet-Șemeș din Egipt (Ier 43:13). Cultul soarelui era, deci, mult mai proeminent în Canaan. Dacă ești interesat, îți fac o listă cu toate denumirile geografice din Canaan, care menționează diverși zei. Apar numele următorilor zei: El, Baal, Așera, Anat, Aștarot și alții. Cultul Lunii trebuie să fi existat, dar nu apare proeminent.    

«Una din tradiţiile religioase importante era procesiunea de regenerare a zeului lunii, deci şi a regelui şi a regatului, la ȋnceputul fiecărui an ȋn luna Nisan…»

Ar fi fost bine să ne spui unde ai găsit că în Ierihon ar fi existat o asemenea „procesiune de regenerare a zeului lunii”. Nu te contrazic, să zicem că așa era. Dar cu luna Nisan, nu merge. Nisanu este prima lună babiloniană, iar evreii au folosit această denumire numai după exil, începând cu epoca persană (Est 3:7; Ne 2:1) și până astăzi. De la Exod până în exil, evreii au folosit denumirile canaanite (feniciene) ale lunilor: I. Abib (Ex 13:4 NIV etc.), II. Ziw (1Îm 6:1, 37), VII. Etanim (1Îm 8:2), XVIII. Bul (1Îm 6:38). Nu se găsește nicio denumire babiloniană a lunilor înainte de exil și nicio denumire canaanită a lunilor în cărţile de după exil.[5]

«….ȋn ziua a 14-a, care corespunde cu luna plină.»

Luna plină cade pe 15 nu pe 14 ale lunii. Datele de 1 și 15 erau proeminente în cadrul unor sărbători pentru simplul fapt că erau practice: depindeau mai mult de observație decât de calcule. Vrei să spui că aceste momente ale ciclului lunar ar fi fost celebrate de calendarul mozaic în cinstea zeului Lunii? Este o speculație absolut neîntemeiată. Nu există nici măcar o notă în Biblie care să sugereze asta. Încerci să faci un soi de arheologie conspiraționistă în text, ca să vezi ce ascunde autorul?       

«Credeţi că Nisan a fost adoptată de evrei la comanda lui Yahve din Exod 12?»

Întrebarea aceasta este o grimasă sceptică, un fel de a spune: „Sunteți atât de îngrămădiți, ca să credeți ce spune Biblia? Oamenii deștepți caută de obicei alte explicații …”     

«Evreii au adoptat ȋntreg calendarul sumero-babilonian, unde Nisan era prima lună a anului de sute, sau chiar mii de ani, ȋnainte de organizarea poporului evreu prin revoluţia mozaică.»

Luna de primăvară era prima lună a anului la multe alte popoare, nu doar la sumerieni. Sistemul a fost cunoscut în Extremul Orient, în India, la romani, în Europa medievală etc. Faptul că și evreii (de la Exod) începeau anul cu luna orzului nu dovedeşte neapărat că ar fi preluat tradiţia din Mesopotamia. Nu se știe ce fel de calendar aveau înainte de Exod, iar în țară, cele două regate care s-au format (Israel și Iuda) aveau calendare diferite (anul nou de toamnă și de primăvară).

Canaaniții începeau anul nou toamna, după cât se pare, iar egiptenii au o istorie a calendarului care are legătură inițial cu Sumerul, dar se dezvoltă separat, cu prima zi a lunii întâi călătorind de-a lungul anului. În orice caz, Dumnezeu (sau cine zici tu că i-a scos din Egipt pe evrei….) le-a fixat începutul anului odată cu luna eliberării lor, ceea ce reiese clar din text (Ex 12:2). Aceasta sugerează că începerea anului cu prima lună de primăvară nu era la evrei o tradiție sumero-babiloniană, ci o simplă coincidență, așa cum tradiția romană, sau cea extrem-orientală nu depindeau una de alta, sau ambele de Babilon în ce privește calendarul. De altfel, anul trebuia să înceapă cândva, iar cea mai naturală alegere era primăvara sau toamna, adică la începutul recoltelor sau la sfârșitul recoltelor. Toate calendarele se concentrau pe ciclul agricol. Reamintesc că evreii nu au numit prima lună Nisan, ci Abib. Nisan s-a numit abia din epoca persană.

«Moise a luptat din greu să scoată din capul iudeilor tradiţiile moştenite de la popoarele din mijlocul cărora s-au desprins triburile proto-iudaice dar niciodată nu a reuşit pe deplin. Chiar şi astăzi, evreii serbează ȋn fiecare lună Kiddush Levana, sau “sfinţirea lunii”.»

Kiddush Levana este o practică apărută în era creștină, cu rădăcini în  Talmudul Babilonian, având doar pretext biblic. Nu este menționată sub nicio formă, sub nici un nume în Biblie. Evreii au preluat idei și practici de la alte popoare, într-adevăr, dar avem nevoie de dovezi (biblice mai întâi și istorice) pentru a ști ce anume au împrumutat. Kiddush Levana nu are legătură cu vechiul cult al Lunii din vechiul Babilon sau Canaan. Poate provine din Parția, unde coloniile de evrei se recomandau ca fiind în Babilon, deoarece erau în sudul Irakului de astăzi, care în era creștină ajunsese sub stăpânirea Imperiului Part. De aceea și Talmudul scris acolo este numit „babilonian”.   

«Faptul că autorul cărţii Iosua plasează căderea cetăţii Ierihon ȋn preajma acestui festival, loveşte la temelia sistemului religios al canaaniţilor.»

Ideea este interesantă. În Exodul avem de exemplu afirmaţia că Dumnezeu a făcut o judecată împotriva zeilor Egiptului. Dar Iosua nu spune nimic asemănător. Iar faptul că ocolirea și căderea Ierihonului nu au avut loc nici la lună nouă, nici la lună plină, ci cel mai devreme în perioada 16-23 ale primei luni (Ios 5:10-11; 6:3-5), descurajează această ipoteză.      

«Este timpul să privim puţin la un artefact descoperit ȋn preajma anului 1930 prin excavările arheologice din preajma oraşului Ras Shamra, sau vechiul Ugarit. Este vorba de “Poemul regelui Keret”, trei tăbliţe de lut scrise ȋn cuneiformă care descriu o nuntă regală. Regele Keret era ȋntristat că niciuna din soţiile lui nu i-a oferit urmaşi. El Elyon, zeul canaanit suprem, i se arată ȋn vis lui Keret şi-i spune să ofere o jertfă mai ȋntȃi, iar apoi să se deplaseze spre cetatea Udum, armata ȋn faţă, iar ȋn urmă cȃntăreţii cu trompete. Ajuns acolo după o călătorie care a durat şapte zile, Keret trebuia să ȋncercuiască cetatea şi timp de şase zile să patruleze ȋn fiecare zi ȋn jurul cetăţii, fără să facă zgomot. Ȋn ziua a şaptea, ei aveau să facă un mare zgomot care a provocat chiar şi urletul animalelor din cetate. Regele cetăţii Udum, Pabel, a oferit aur şi argint regelui Keret, dar acesta a refuzat şi a explicat că el dorea ca Pabel să-i ofere pe fiica sa Hurriya ca soţie. Ȋn cele din urmă, Pabel a cedat, astfel că regele Keret o ia de soţie pe Hurriya, care avea să-i ofere trei fii. Sunt cȃteva paralele ȋntre Legenda lui Keret şi povestirea din Iosua. Acestea au fost observate de diverşi şcolari biblici ȋncă de la descoperirea acestor tăbliţe de lut ȋn Ugarit. Desigur, nu se poate spune cu precizie că ar fi vorba despre un import direct al autorului cărţii lui Iosua din Legenda lui Keret, dar este posibil ca autorul lui Iosua să ironizeze o povestire ca aceea despre regele Keret. »

Se pare că te sprijini pe Robert Akers. E interesant, dar în locul tău aș căuta să citesc direct legenda lui Keret, și dacă se poate, în câteva traduceri diferite. Traducerile ugaritice diferă în citirea termenilor ugaritici[6] ca să nu mai vorbim de sensul exact al unor termeni disputați sau incomplet păstrați pe tăbliță. Robert Akers nu oferă un comentariu academic. Chiar transliterarea termenilor ebraici este deficitară și dovedește că nu stăpânește nici ebraica.[7]

Poate să fie o ironie aici, dar de ce autorul lui Iosua este acela care ticluiește ironia, dând-o drept istorie (că la asta vrei să ajungi!) și nu Iosua însuși (care este istorie!), sau mai corect, Dumnezeul lui Israel – care chiar are simțul umorului, altfel nu ar fi creat maimuțe, purici și atei. Dar cum ai putea dovedi că Iosua îl ironizează pe Keret și nu Keret (sau autorul lui) îl imită pe Iosua? După cronologia biblică, în care Exodul a avut loc cu 480 de ani înainte de fondarea templului solomonic (1Îm 6:1), cucerirea Canaanului trebuie să fi început înainte de 1400 AC., iar legenda lui Keret este datată între anii 1500-1200 AC, scrisă probabil pe la anii 1300 AC de către Ilimilku. Destul timp ca Ilimilku sau Keret să audă de cucerirea Ierihonului.

«1.  Ȋn ambele povestiri este implicată divinitatea. El sfătuieşte pe Keret ce să facă, şi la fel procedează Yahve cu Iosua.»

Toți regii erau sfătuiți de zeii lor. Akers spune corect că regii erau considerați oamenii zeilor.

« 2. Ȋn ambele povestiri mai ȋntâi merge armata, ȋar căntăreţii cu trȃmbiţele merg ȋn urmă.»

Bărbații înarmați formau avangarda Suveranului reprezentat prin chivot, iar cei neînarmați formau ariergarda (Ios 6:9). Preoții erau cu chivotul și cu „trâmbițele”. Aici ar fi o asemănare.

«3. Ȋn ambele povestiri evenimentele se petrec ȋn preajma festivităţilor caracteristice anului nou. Procesiunea de reȋnnoire a lui Baal, a regelui şi regatului se făcea pe 14 Nisan. Ȋn Iosua, abia ce se sărbătorise Paştele, la aceeaşi dată.»

Dacă acesta este adevărul despre reînnoirea lui Baal și a regelui la 14 Nisan (iar Nisan! nu era Nisan frate! se numea Abib/Aviv), ar fi fost mai potrivit ca afacerea asta să aibă loc la 14 Abib, nu după data de 15. Comparația asta nu e convingătoare. Înnoirea regelui și a regatului, sărbătorirea începutului lumii și începutul anului nou se sărbătoreau în Babilon în luna Nisan. Ce dovezi ai că și ugariții făceau la fel? Chiar vreau să știu.

«4. Ȋn ambele povestiri, apar două perioade de şapte zile, prima pentru călătorie, a doua pentru procesiunea ȋn jurul cetăţii.»

Nu știu cât a durat călătoria lui Keret, dar de unde ai tras concluzia că Iosua și Israel ar fi călătorit șapte zile?

«5. Ȋn ambele povestiri procesiunea de ȋnconjurare a cetăţii trebuia făcută ȋn linişte ȋn fiecare zi timp de şase zile.»

Aici ar corespunde, dacă chiar așa este scris în legendă, nu doar ce spune Akers.  

«6. Ȋn ambele povestiri ȋn ziua a şaptea trebuia să se facă o mare gălăgie. Asta a dus la un deznodămȃnt ȋn favoarea lui Keret şi Iosua.

Au făcut gălăgie și oamenii lui Keret, sau doar animalele din Udum?

«7. Ȋn ambele povestiri, aurul şi argintul erau “devotate” divinităţii.»

Dar Keret nu venise să ia valuta lui Pubala-milk, voia doar prințesa.

«8. Ȋn ambele povestiri femeia implicată avea să devină mamă a unei linii de moştenire regească. (David vine pe linia descendentă din Rahav).»

Acesta este un aspect întâmplător. La data cuceririi și a povestirii, Rahav este doar o prostituată salvată, în timp ce Hurriya este o prințesă virgină. Akers implică aici și Noul Testament și teologizează, tipologizează. Este altceva decât comparație.

«Dar ȋn acelaş timp, sunt prea multe paralele ȋntre aceste două povestiri ca ele să fie pur accidentale.»

Ai dreptate. Chiar dacă nu toate paralelele conving, sunt suficiente pentru a admite o legătură. Mai rămâne de stabilit ce fel de legătură. Akers citează pe cineva care susține că acest tip de asediu ritual, cu șase zile, plus a șaptea (ritual înșeptită), s-ar mai găsi pe undeva. În Apocalipsă se găsește sigur. Trâmbița a șaptea, care urmează primelor șase sunete de trâmbiță, este nu doar culminația lor, ci conține cele șapte plăgi.  

«Asta mă duce la concluzia că povestirea din Iosua are un caracter polemic, de negare a validităţii cultului lui Sin/Nanna ca parte din revoluţia mozaică monoteistă.»

Teologic nu mă deranjează concluzia ta, este o pistă care merită ceva efort, dar cred că saltul logic este prematur. Oricum, paralela dintre Iosua 5-6 și Legenda lui Keret nu descurajează citirea literală a narațiunii biblice.    



NOTE

[1] Acest tip de cercetare este de esență antisemită (antiiudaică) și nu este de mirare că a înflorit mai întâi în Germania. Ironic este faptul că și unii savanți evrei au adoptat asemenea teorii.

[2] Nu este singura etimologie acceptată. Inițialele ya-/ ye- pot fi un prefix verbal (ca în cazul numelor Iacov, Iadin, Ieroboam etc.) pentru verbul rīḫ („a mirosi frumos”).

[3] Vezi Laiș (Dan), Kiriat-Arba (Hebron), En-Mișpat (Cadeș), Hațațon-Tamar (En-Ghedi) etc.

[4] Unii au forțat și etimologia numelui Terah de la yéra/ yarēaḫ (lună). Imposibil. Téraḫ / Táraḫ este dintr-o altă rădăcină, cel mai probabil numele unui țap sălbatic (turaḫ-, taruḫ- = ibex).      

[5] Acesta este un puternic argument al istoricităţii cărţilor. Dacă Istoria Primară (Pentateuhul-Iosua-Judecători-Samuel-Împărați) ar fi fost scrisă în Babilon, așa cum susține critica negativistă, ar fi fost normal să găsim peste tot denumirile babiloniene (actuale) ale lunilor.

[6]  E. g. Pabel / Pabil / Pubala; Keret / Kret; Hurriya / Harriya / Hurriy etc.

[7] Akers cade în ”root fallacy”. Încearcă să explice termenul nephil / nephilim, pe care greșit îl citește niphal, şi afirmă că înseamnă „în acelaşi timp, «a cădea»”.  Este ca și cum ai spune că ar exista o legătură etimologică între vest, veste, vestă și vastă, sau între Nepal, Napoli, niplu și napalm. Vezi Robert Akers, Sibling Rivalry on a Grand Scale, vol. 2, pag 17.

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.