septembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« iul.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
72
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Ziua Domnească/Fratelui Titus (continuare)

Fratelui Titus (continuare)

Sabatul în noul legământ?

Fratele Colțea sugerează că Sabatul ar fi semnul vechiului legământ și, prin urmare, noul legământ ar trebuie să aibă un nou semn. „Un nou legământ nu este simbolizat prin vechile simboluri. Are noi mijloace de expresie.” Și propune o ilustrație: când au venit comuniștii la putere, au schimbat stema regală; de asemenea, în 1989, am schimbat stema comunistă.

Ilustrație cu stema este foarte bună, dacă o analizăm mai profund. S-a schimbat cumva Regele nostru ceresc,  când am intrat în era creștină, sau când a înviat Christos? Există un singur suveran divin peste toate veacurile care au fost și care vor fi: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.” (1 Tim. 1:17). Sau poate că nu Suveranul S-a schimbat, ci guvernul, sau regimul? Guvernul lui Dumnezeu L-a avut întotdeauna în frunte pe Fiul lui Dumnezeu, indiferent ce nume a purtat acesta în VT: „Îngerul Domnului” (Solul lui YHWH: Gn 22:11-12, 15-18; 48:15-16; Ex 14:19, 24), „Eu sunt”, „YHWH” (Ex 3:2, 4, 14; In 8:25,28), „Căpetenia Oștirii Domnului” (Ios 5:14-15; Dan 8:11, 25), „Domnul”, „Solul Legământului” (Mal 3:1-2; 4:5), „Solul Prezenței” (Is 63:9), „Părintele veșniciilor” (Is 9:6), Iisus Christos (2Pt 1:11).

Poate s-a schimbat regimul sau constituția împărăției lui Dumnezeu? Nu avem nicio dovadă. În nici un stat serios nu se schimbă constituția sau regimul, atunci când șeful statului trece printr-o experiență dramatică. Dacă într-un regim monarhic, se pomenesc unii miniștri să înlocuiască stema regală, fără ca suveranul să-Și fi exprimat această dorință printr-un ordin scris și serios motivat,  schimbarea ar fi o trădare nedisimulată și semnalul unei lovituri de stat.

Sabatul este de la început un semn (memorial) al Creației, iar odată cu exodul din Egipt a luat și semnificația eliberării (mântuirii). Scriptura ne învață că Dumnezeu a creat lumea prin Christos (Gen 1:26; In 1:3; Col 1:16-17; Evrei 1:2), că de asemenea a eliberat pe poporul Său din Egipt prin Christos, Solul/Reprezentantul lui YHWH (Jud 2:1). Dacă glasul care a strigat la Bochim („Eu v-am scos din Egipt”, Jud 2:1-5) este al Christosului preexistent, și dacă același glas s-a auzit pe Sinai, când a rostit cele zece porunci (Ex 20:2), atunci porunca a patra ne oferă Sabatul lui Christos, care nu are nevoie de nicio schimbare (Evrei 13:8). Este aceeași stemă, frate, pentru că este aceeași împărăție cu același Împărat.

Dacă totuși, se crede că s-ar fi făcut o schimbare esențială în guvernarea lui Dumnezeu, sau în relațiile Lui cu oamenii, care a fost evenimentul care a marcat această schimbare? Întruparea lui Iisus? Nașterea lui Iisus? Botezul lui Iisus? Moartea lui Iisus? Învierea lui Iisus? Înălțarea lui Iisus? Încoronarea cerească a lui Iisus? Care din aceste evenimente, sau un alt eveniment ar fi fost destul de motivator pentru Dumnezeu, pentru Christos și pentru Biserica Lui, pentru a schimba identitatea sau sfințenia sabatului?

Se vorbește frecvent despre vechiul și noul legământ, ca și cum ar fi niște noțiuni de la sine înțelese (și corect înțelese). Concluzia mea, după multă vreme, este că subiectul acesta nu este deloc simplu. Pavel a încercat o simplificare, din motive didactice (și în același timp polemice), a teologiei federale (=a legămintelor), punând în contrast legământul sinaitic (mozaic, teocratic), cu legământul Evangheliei.

Legământul Evangheliei, numit „nou”, a fost proclamat în seara Sfintei Cine (Mt 26:28; Mr 14:24; Lc 22:20; 1Cor 11:25), ratificat / validat la Cruce (In 19:30; Evrei 10:29; Ap 1:18), confirmat prin Înviere (Evrei 13:20) și prin dăruirea Duhului Sfânt (FA 2:33; 2Cor 3:6; Evrei 10:29), și va fi complet împlinit odată cu încheierea Judecății și începutul lumii noi (Ap 21:6-7, cf. 2Sam 7:14).

În ce constă acest nou legământ? O nouă religie? O nouă etică? O nouă împărăție? O nouă dispensație? O nouă Lege? Un nou decalog? Un nou tip de relație între Dumnezeu și om? Sau este doar un nou contract, o nouă înțelegere?

Dar înainte de a vorbi despre contrastul dintre cele două legăminte, ar trebui să spunem că Biblia vorbește despre mai multe legăminte. Dumnezeu a făcut două legăminte cu Noe (6:18; 9: 9-17), două legăminte cu Avram/Avraam (Gen 15:18; 17:2-20), ultimul legământ fiind extins și lui Isaac (Gen 17:21) și lui Iacov (Ex 2:24; 6:3-5). Aceste legăminte nu au fost făcute doar cu acești credincioși ca indivizi, ci legămintele respective sunt promise și seminței (urmașilor) lor (Gen 9:9; 15:18; 17:7, 9, 10, 19). Așadar, eliberarea din Egipt s-a făcut pe temeiul legământului făcut cu Avraam, Isaac, Iacov și urmașii lor (Ex. 2:24; 6:3-5).

La Sinai însă Dumnezeu a făcut un legământ cu Israel ca popor ales și i-a dat tot felul de legi (Ex 19:4—31:18). Poporul a participat la ceremonia legământului, asumându-și partea (Ex 19:7-8; 24:3-8). Multe din aceste legi erau principii ale lui Dumnezeu de la începutul lumii, și reguli morale universale (Ex 20:2-17, 23; 22:21-28, 22:21–23: 9; 31:17; Lev 11; 19:11-18, 26, 29-37; 20: 22-26; 23:3; 24:22 etc.); altele erau ritualuri venite în urma căderii în păcat, și care au fost sporite sub forma un sistem ceremonial, cu preoție, templu și liturgică complexă (Ex 25-31; Leviticul etc); altele erau tradiții existente mai demult, comune cu ale altor popoare (Dt 25:5-10, cf. Gen 38:8). Esența acestui legământ, documentul legământului (mărturia) a fost scrisă în piatră de Dumnezeu sub forma decalogului, care rezuma principiile moralei religioase, sociale și spirituale.

Legământul de la Sinai a fost încălcat în numai câteva zile (Ex 32:1—33:6), de aceea Domnul, în urma mijlocirii lui Moise, a făcut un nou legământ cu Israel. Nouă era doar convenția aceasta, nu și conținutul sau condițiile. Acestea nu se schimbau (Ex 34:1—35:3; Dt 10:1-5). Acest detaliu arată că orice nouă convenție ar face Dumnezeu cu oamenii, El nu poate renunța la cerințele Lui. Nu scade din numărul poruncilor, sau din calitatea lor, ca să se adapteze păcătoșeniei omului. Dimpotrivă, El folosește orice mijloc al harului pentru a ne face în stare să împlinim voia Lui cu adevărat, din credință și dragoste.

Referitor la semnul legământului: în cazul legământului cu Noe, Dumnezeu a lăsat ca semn curcubeul (Gen 9:12-13, 16-17), apoi pentru legământul cu Avraam, Dumnezeu a lăsat ca semn circumcizia (Gen 17:11-14). În ce privește legământul făcut cu Israel la Sinai, semnul legământului este sarea, care trebuia presărată peste toate jertfele (Lev 2:13) și care era simbolul neschimbării convenției („legământ de sare”, legământul cu Aron: Num 18:19; cu David, 2Cr 13:5).

Sabatul este numit de asemenea semnul legământului, fără să se precizeze care legământ:

„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,Să nu care cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul poporului său. Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, sărbătorindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ veșnic. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veșnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.”

Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu. (Ex 31:13-18).

Sabatul a fost inclus în condițiile legământului cu Israel, între cele zece porunci, deși el nu era o noutate, așa cum Scriptura  reafirmă în mod repetat, pentru că el amintește de Creația divină a celor șase zile de la început de lume. Sabatul a fost înscris în acea constituție divină, păstrată în chivot. Dacă împreună cu celelalte nouă porunci, el este luat ca o obligație exterioară, impusă de teocrația israelită sau de orice alt sistem social-politic, sabatul ar fi o formă de legalism, fiindcă tot ce nu facem din credință și dragoste, nu este acceptat de Dumnezeu (Gal 5:6; 1Tim 1:5,11). Dar așa cum toate celelalte porunci obligatorii sunt așteptate să vină din credință și dragoste (nu de nevoie, de frică sau de silă), la fel și porunca sabatului, care este de la început, rămâne semnul unui legământ cu adevărat veșnic şi universal.

Dumnezeu nu S-a obligat să mântuiască pe Israel prin sistemul faptelor meritorii. Aceasta este o teorie rabinică târzie, pe care nu o putem accepta. Deși teocrația israelită era un sistem de obligație exterioară, iar circumcizia arată clar că evreul era din naștere obligat să fie sub Lege, prezența legii împărătești a dragostei, în centrul învățăturii mozaice, arată că intenția lui Dumnezeu trecea dincolo de pedagogia Legii:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe cari ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.”  (Deut. 6:5-6)

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul.” (Lev. 19:18)

 Cum era posibil să vină o asemenea dragoste dintr-o inimă care este în mod natural păcătoasă și rebelă? Moise arată că legământul făgăduinței lui Dumnezeu (legământul harului) funcționa în paralel cu teocrația legământului sinaitic, stând la dispoziția tuturor celor care aveau nevoie de harul lui Dumnezeu:

„Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.” (Dt. 30:6)

Această promisiune divină era prevăzută să se împlinească în mod special după venirea pedepsei legământului, care în cel mai profund sens a fost exilul babilonian. Israel a rupt legământul în mod repetat, generații la rând, motiv pentru care Dumnezeu i-a lăsat la cheremul străinilor (asirieni și babilonieni). Acest legământ vechi fiind rupt, Dumnezeu promitea să-i repatrieze și să-i restaureze în țara lor, pe temeiul unui nou legământ, care nu avea condiții noi, dar promitea putere nouă de a împlini condițiile legământului lui Dumnezeu: poruncile Lui nu aveau să mai fie în exterior, nici inima lor nu avea să mai fie de piatră, ci inima avea să devină sensibilă, iar poruncile Lui să fie scrise în ea (Ier 31:23, 28, 31-34; Ez 16:60-63; 36:26-27; 37:12-14, 24-28). De aceea, după repatrierea din Babilon, Israel nu avea să mai aibă chivotul legământului, pentru ca să-și amintească mereu de făgăduința lui Dumnezeu de a le scrie poruncile Lui în inimă (Ier 3:14-22).

Acest nou legământ, prevăzut de Ieremia și Ezechiel, nu era o nouă religie, cu noi cerințe, mai grele sau mai ușoare, ci era o nouă promisiune divină, o nouă ocazie, în care Israel era invitat să intre prin credință. Era o nouă ediție a legământului lui Dumnezeu cu oamenii, o aducerea „aminte de legământul (harului) Lui” (Lev 26:42-45; Ps 105:8; 106:45; 111:4-5).

De fapt, Dumnezeu nu avea nevoie să aștepte până la catastrofa Ierusalimului, ca să le promită un nou legământ. Pe vremea lui Isaia, lui Israel i se anunța un legământ veșnic: legământul mesianic promis lui David, în care aveau să intre și păgânii (Isaia 55; cf. 2Cr 13:5; 21:7; Ps 89:3-6; Ier 33:20-21).

Toate aceste legăminte a fost făcute pentru Israel (Rom 9:4; Ef 2:12), iar neevreul se poate face moștenitor pe temeiul acelorași condiții, devenind „israelit” (iudeu) spiritual, fiu al lui Avraam, prin credință (Is 60:2-3; Ap 21:24; Rom 1:5; 9:24; Gal 3:8, 14).

Fratele Colțea afirmă că în „această nouă eră (creștină) în care am intrat, elementele vechiului legământ sunt depășite, desuete, trebuie schimbate. Deci inclusiv ziua este schimbată.”

„Desuet” înseamnă că nu mai este la modă, nu mai corespunde cu spiritul vremii, perimat, ieșit din uz etc. Sunt de acord că multe porunci ale lui Dumnezeu au devenit desuete, nu numai porunca sabatului. Credința în Dumnezeu este desuetă, a fi loial unei biserici sau unui partener sunt lucruri depășite, căsătoria religioasă sau civilă sunt perimate, lucruri de modă veche, și așa mai departe. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu Își schimbă poruncile, pentru că trecem de la „era peștilor” la „era nouă” a „vărsătorului”, așa cum cred adepții New Age, care își imaginează că creștinismul e depășit și că se „împlinește” în noua eră, unde toți suntem hristoși și dumnezei.

Fără îndoială, vechiul legământ conținea unele principii care odată cu moartea lui Iisus au încetat:

  1. Teocrația: poporul lui Dumnezeu ca stat cu o constituție religioasă, în care autoritatea religioasă și cea politică erau în strânsă unire. Israel se numea Împărăția Domnului (1Cr 28:5; 2Cr 13:8). În Vechiul Legământ, Dumnezeu a avut un stat al Lui în această lume. Prin contrast, în noul legământ nu există un stat creștin legitim. Statul trebuie să fie neutru, iar Biserica trebuie să fie internațională și nu se poate confunda cu o națiune, cu o rasă, cu un stat, sau cu un partid politic (In 18:36-37; Lc 20:25; 2Cor 6:14; Gal 3:28).
  2. Legile teocratice: toate hotărârile date prin Moise, care privesc modul în care autoritățile civile vegheau la respectarea normelor religioase și aplicau pedepse pentru încălcarea lor. Statul teocratic cerea respectarea exterioară a normelor, simpla conformare. Nu putea verifica dacă respectarea aceasta era voluntară, din credinţă şi dragoste, sau de nevoie, de silă, sau din interes. Pentru încălcarea aspectului spiritual al unei porunci nu se putea aplica nicio pedeapsă. La porunca a zecea nu erau ataşate pedepse civile. Legea talionului era specifică teocraţiei (Ex 21:23-25; Lev 24:19-22; Dt 19:18-21) şi este ideală pentru orice stat care iubeşte dreptatea (cu condiţia ca justiţia să fie incoruptibilă!). Numai statul aplica legea talionului. A face însă din legea talionului o normă morală socială, este greşit. Dumnezeu nu intenționase ca în vechiul legământ, Israel să fie mulțumit doar cu relații teocratice/exterioare cu Legea (Mt 5:38-42; Ex 23:4-5; Lev 19:16-18; Dt 23:7; 30:6).
  3. Existența unui sanctuar (templu) pământesc, ca unic centru religios legitim (Dt 12:4-14; Zah 14:17; In 4:20-24). În noul legământ, templul lui Dumnezeu este numai cel ceresc (Evrei 8-9 etc.), iar reflectarea lui pe pământ nu mai este templul israelit, ci Biserica (Ev 3:6; 1Pt 4:17, cf. Ez 9:6; 1Tim 3:15; 2Tes 2:4).
  4. Legile preoției levitice: identitatea, drepturile și îndatoririle leviților și preoților. Sistemul instaurat la Sinai prevedea ca slujba preoțească să fie numai din familia levitică a lui Aron, iar tribul lui Levi să ajute pe preoți, ca niște diaconi în împlinirea datoriilor lor religioase pentru popor (Ex 29:9; Nu 16:39-40; 17:2-10; 18:1-7; Ps 105:26). De legea preoției se leagă și legea zecimilor și a darurilor pentru Dumnezeu. În noul legământ, legea preoției s-a schimbat, întrucât singurul preot mijlocitor între Dumnezeu și popor este Iisus, care este din tribul lui Iuda, nu din Levi (Evrei 7:11-19). Pe de altă parte, funcția de învățător, lider și jurist, a preotului și levitului este continuată în noul legământ, prin liderii legitimi ai Bisericii (Dt 24:8; Ez 22:26; 2Cr 15:3; Mal 2:7; Ef 4:11), care au dreptul la zecimile și darurile poporului (Mat 23:23; 1Cor 9:8, 13-14; 1Tim 5:17-18). Ei însă nu mai sunt preoți (sacerdoți) și mijlocitori, decât în sensul în care toți credincioșii sunt preoți și regi, ca și vechiul Israel (Ex 19:6; 1Pt 2:9; Ap 1:6; 5:10; 20:6).
  5. Legile jertfelor: sistemul jertfelor a fost instituit după căderea în păcat (Gen 3:21; 4:3-5) și a fost cunoscut de patriarhi (Gen 8:20; 12:7; 22:7; 31:54), dar la Sinai a fost stabilit un sistem complex, cu un regulament precis, strict legat de sanctuar (Exodul-Leviticul-Numeri-Deuteronom). Acest sistem ritual și simbolic era pedagogic cu privire la lucrurile spirituale (păcat, iertare, împăcare) și limitat în ce privește puterea de a ierta (FA 13:39; Ev 7:18-19). Păcatele deliberate, plănuite sau sfidătoare, nu puteau fie ispășite prin jertfe, ci numai prin moartea păcătosului (Num 15:28-31; 35:33; Dt 19:12-13). Când a venit adevărata jertfă, legile jertfelor s-au desființat de drept (Mt 27:51; Mr 15:38; Evrei 7:27; 9:12; 10:10).
  6. Legile purității ceremoniale: acestea sunt precepte, reguli și instrucțiuni levitice, privitoare la curăție (puritate) și sfințenie, și aveau rolul de a sublinia, prin diverse ceremonii solemne și stricte, importanța purității fizice (igienice, sanitare), spirituale și morale. În mod special, cartea Leviticului expune asemenea reguli, privitoare la abluțiuni rituale, apa de curățire, cu cenușa vacii roșii, expresia „necurat până seara”, oroarea de contaminare etc. Adesea, aceste reguli sunt amestecate cu principiile privitoare la curăția morală, spirituală și fizică, dar nu trebuie confundate. Aspectul ceremonial (care cere o anumită exactitate) nu mai este valabil, deoarece el era o extensie a sistemului jertfelor. Apa de curățire era făcută cu cenușa vacii roșii, deci avea un caracter simbolic, altminteri cenușa unei vaci negre ar fi fost la fel de bună, iar leșia și mai bună. De asemenea, expresia „necurat până seara” nu are altă noimă decât că seara se aducea la sanctuar arderea de tot, simbolul major al puterii ispășitoare a lui Christos. O mulțime de reguli ale curăției sunt de natură morală, privitoare la aspecte fizice/igienice/sanitare, chiar dacă sunt uneori subliniate prin gesturi sau reguli simbolice/ceremoniale [interzicerea consumului de băuturi alcoolice în serviciul templului: Lev 10:9-11; interzicerea cărnurilor necurate, ca în vremea lui Noe; Lev 11; 20:22-26; Dt 14:3-21; Gen 7:2, 8; 8:20; 1Pt 1:15-16 interzicerea consumului de sânge și de grăsime; Lev 3:17; 7:25-26; 17:12-14, 21; 19:26; 1Sa 14:34; FA 15:20, 29; 21:25; legea lăuziei, Lev 12:2-5; legea infecțiilor dermatologice: Lev 13; legea „leprei” zidurilor: Lev 14:34-48; legea secrețiilor normale sau patologice la bărbați și femei: Lev 15; legea interdicției cărnii de animale nesacrificate: Lev 22:8; 17:15-16; interdicția sexuală la ciclu: Lev 15:19-25; 18:19; 20:18; Ez 22:10]. O mulțime de legi privesc curăția moral-spirituală, în ce privește magia și sexualitatea pervertită (Lev 18; 19:26-29; 20:8-23, 26-27), păzirea poruncilor decalogice și a altor legi sociale şi umanitare (Lev 19:9-18, 20, 30-37), amestecuri interzise (Lev 19:19) etc. Ocazional apare câte o neclaritate, ici și colo, în ce măsură sunt acestea aplicabile astăzi (ca standarde), dar nu putem folosi criteriul propus de unii, care susțin că doar acele reguli care se repetă în NT mai sunt valabile. Există reguli care nu se mai repetă în NT, și care totuși sunt încă valabile, nu au nimic „ceremonial” (bestialitatea: Lev 18:23-24; incestul: Lev 18:5-18; sexul la ciclu: Lev 18:19; jertfele de copii: Lev 18:21, etc.).
  7. Sărbătorile calendaristice și anii sabatici: sărbătorile și sabatele calendaristice mozaice (7 sabate anuale, 3 sărbători cu pelerinaj și alte sărbători generale) au fost date lui Israel prin Moise (Lev 23; 25; Num 28:16–29:39; Dt 16:1-16; Lev 25:3-55). Legile anului sabatic și ale anului jubiliar au fost date cu scop social-economic şi spiritual, fiind însă legate de sistemul teocratic mozaic şi având aspecte simbolice, tipologie escatologică. Sărbătorile aveau de asemenea rol comemorativ, spiritual şi tipologic, fiind legate de ciclul agricol şi de templu. Paştele nu se poate ţine fără mielul pascal, care era o jertfă rituală, iar comemorarea Exodului, ca sărbătoare naţională, era obligatorie pentru evreu, nu pentru creştin. La fel şi celelalte sărbători calendaristice se ţineau prin ceremonii la templu şi pelerinaje la templu. Nu poate exista calendar mozaic obligatoriu fără templu. De aceea, în noul legământ, calendarul sărbătorilor şi anii sabatici nu mai sunt obligatorii. Oricine subliniază obligativitatea lor, încurajează legalismul (Gal 4:10; Col 2:14-17), dar ca opțiune personală, ele sunt permise (Rom 14:5-6). Sabatul săptămânal este și el repetat în cadrul Legii mozaice, subliniat prin ceremonii și jertfe, întărit prin penalitate teocratică, dar el este distinct de toate celelalte, prin faptul că este de la Facere (Gen 2:1-3), singura sărbătoare care apare în Decalog și care trebuia păzit cu oprire totală de la lucru. Prezența Sabatului între evrei este la fel de evreiască precum porunca a șaptea (Gen 39:7-10). Toate aceste porunci, intrând în vechiul legământ teocratic, erau întărite prin legi penale severe. Dar desființarea teocrației și a pedepselor civile, în noul legământ, nu înseamnă că poruncile respective s-au desființat.
  8. Legi populare tradiționale: vechiul legământ moștenea și anumite legi și obiceiuri populare dinainte de Moise, care existau la popoarele din jur. Ele au fost acceptate de Dumnezeu pe principiul adaptării și al condescendenței. Acestea nu au fost instituite de Dumnezeu, ci doar admise, tolerate și limitate de lege. Ele sunt: poligamia (Dt 21:15-17; Gen 4:19; 16:1-4), leviratul (Dt 25:5-10; Gen 38:8), sclavagismul (Ex 20:10, 17; 21:2-11, 16, 20-21, 26-27; 22:3; Lev 25:44-46; Dt 12:12; Gen 9:25; 17:23; 30:43), inegalitatea socială a femeii (Num 30:3-16), formele crude de aplicare a pedepsei capitale (Dt 21:21; Lev 21:9: cf. Gn 38:34; Dt 21:22-23; Gn 40:19), sărbătoarea lunii noi, care nu a fost instituită de Moise, ci era asumată ca existând deja (Nu 10:10; 1Sa 20:5). Unele din aceste legi sociale au fost descurajate în creștinism (poligamia, 1Tim 3:2; Tit 1:6; luna nouă, Gal 4:10; Col 2:14-17), altele au fost continuate și în Biserică, din cauza contextului social-cultural al epocii romane (sclavia, 1Cor 7:20-24; Ef 6:5-9; Col 3:22—4:1; 1Tim 6:1-2; Tit 2:9-10; Filim 1; inegalitatea femeii, 1Tim 2:11-12; 1Cor 11:6-7, 13; 14:34-35). Dar regulile acelea în sine nu țin de noul legământ, nici de starea ideală din paradisul originar, ci sunt rânduieli omenești imperfecte și trecătoare prin natura lor.
  9. Țara sfântă: așa cum vechiul legământ s-a raportat la un popor ales (sfânt), cu o teocrație unică și o Lege (constituție) specifică, el este legat și de o țară sfântă – teritoriul canaanit, pe care Dumnezeu l-a promis lui Avraam, Isaac, Iacov și urmașilor lor (Gen 17:4, 8; Ex 6:3-5; Lev 25:38; Num 34:2; 1Cr 16:15-18; Ps 105:8-11). Chiar atunci când mulți din credincioșii vechiului legământ au locuit în majoritate în diaspora, se raportau la Țara Sfântă prin pelerinajele și prin contribuțiile lor materiale. După exil babilonian, Țara Sfântă a fost restituită iudeilor, sub dominație persană, în virtutea unui nou legământ, prin care țara nu avea să mai fie niciodată pierdută (Ier 31:31, 38-40; Ez 37:26-28; Ioel 2:26-27; Obadia 21; Lev 25:23). Din nefericire, ruperea legământului cu Israel a însemnat pierderea favorii lui Dumnezeu, a dreptului de întâi născut, a calității de reprezentant special al lui Dumnezeu în lume (Lc 20:15-19; FA 13:46-47; Rom 9:7-8, 13, 27; 1Tes 2:15-16), apoi şi pierderea templului, a Ierusalimului (Mt 23:38; 24:2, 15-21) şi a ţării (Lev 18:28; Num 35:33; Dt 28:63-68). Dar Israel nu a fost complet lepădat de Dumnezeu, ci a fost aşezat în rând cu celelalte popoare, din care Dumnezeu Îşi formează o comunitate internaţională. Şi cum El poartă de grijă tuturor popoarelor, la fel poartă de grijă şi lui Israel. Restituirea modernă a Ţării este o chestiune pur politică, fără însemnătate profetică, fără relaţie cu un legământ special. Israelul fără templu, sau fără Mesia, este altceva decât ce programase Dumnezeu. În Noul Legământ, Dumnezeu nu a promis „Israelului Lui” o țară, Canaanul sau altceva, ci a promis mai întâi cerul, apoi întregul pământ înnoit (Ap 21-22), și un Nou Ierusalim imens, cu centrul în Canaan, și cuprinzând întregul Orient Apropiat.

Acestea sunt caracteristicile vechiului legământ al Legii mozaice. Decalogul este specific legământului sinaitic numai în mod formal, pentru că din toate principiile și regulile morale existente,  Dumnezeu a selectat zece cerințe majore, dintre cele cunoscute încă din cartea Genezei. Este specific vechiului legământ că le-a proclamat de pe Sinai, că le-a scris cu mâna Sa în piatră, că au fost puse în chivot de salcâm și de aur și așezate în cel mai sfânt loc al templului, și că tot sistemul legislativ, ceremonial și educațional se învârtea în jurul „celor zece cuvinte” ale legământului.

Repetăm, noul legământ nu schimbă cu nimic aceste zece principii religioase, spirituale și morale. Lipsește chivotul pământesc, dar există în viziunea Apocalipsei un chivot în templul ceresc, care este numit „al legământului” și care are un rol esențial la judecata de apoi (Ap 11:19). Nu degeaba, credincioșii din generația Apocalipsei sunt identificați ca unii care „țin poruncile lui Dumnezeu” împreună cu credința în Iisus (Ap 12:17; 14:12) și se închină Creatorului (Ap 14:6-7).

Fratele Colțea afirmă că revelația este progresivă. Așa este, și Pavel voia să „lăsăm adevărurile începătoare… și să mergem spre cele desăvârșite”, cele începătoare fiind lecțiile despre „pocăință, credință, botezuri, punerea mâinilor, judecata veșnică” etc. (Evrei 5:12-14; 6:1-3). Dar această abandonare a adevărurilor începătoare nu înseamnă abandonarea lor practică, ci faptul că nu mai este nevoie să fie discutate, odată ce sunt înțelese și practicate. Din nefericire, însă, spunea unor creștini: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, pentru că nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi…”(1 Cor. 3:2). Iar Petru spune că aceia care sunt născuți din nou pot fi recunoscuți după cum poftesc „laptele curat al Cuvântului (logikos)” (1Pt 2:2).

Revelaţia este progresivă, pentru că sporeşte şi se clarifică mereu, dar nu pentru că şi-ar însuşi periodic principii noi şi diferite, negându-şi izvoarele şi rădăcinile.

Iisus a desființat sabatul

Fratele Colţea aduce ca exemplu al desfiinţării sabatului, cazul vindecării orbului din Ierusalim, în special afirmaţia din Ioan 5:18:

Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega ziua Sabatului, dar şi pentrucă zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu.

Cuvântul „dezlega” traduce aici verbul grecesc ἔλυεν, de la verbul λύω, care are sensul propriu de a dezlega (In 1:27), a slăbi, a desface (In 11:44; Ap 5:2), a lăsa liber, a da drumul, a elibera (Mt 21:2; Mr 1:7; Lc 13:15; FA 7:33; 22:30; Ap 9:14-15; 20:3, 7), sau în sens figurat, de a dezlega de o obligație, a desființa, a zădărnici, anula, a nimici (Mr 7:35; Lc 13:16; 1 In 3:8; 1 Cor 7:27; Ap 1:5), a permite (Mt 16:19; 18:18) . Mai este folosit și cu sensul de a distruge, a strica (In 2:19), a încălca  (In 7:23; FA 13:43; 27:41; Ef 2:14; 2Pt 3:10–12); a da drumul unei mulțimi, a dispersa. Cu privire la Lege, porunci sau Scripturi are sensul de a pune departe, a invalida (FA 2:24; 1 In 3:8; Mt 5:19; In 5:18; 7:23; 10:35).        

O posibilitate este aceea de a înțelege verbul a elibera, ca în Lc 13:16, unde femeia gârbovă a fost „dezlegată de neputința ei” de asemenea într-un Sabat. Este ironic faptul că evrei numesc sabatul Malkat Shabbath (Regina Sabat), fiind regina zilelor săptămânii. Dar prin inventarea a tot felul de restricții și interdicții rabinice, care nu veneau din Cuvântul lui Dumnezeu și nici din necesitatea intrinsecă a păzirii poruncii (vezi tratatul Shabbath din Talmud), ei împovăraseră sabatul, care nu mai era o regină, ci o băbuță gârbovită, legată de Satan și tânjind după eliberare.

Nu sare nimănui în ochi faptul că toate așa-zisele „încălcări ale sabatului” din exemplul lui Iisus sunt simple vindecări de bolnavi sau alte acţiuni de primă necesitate în favoarea omului? (Mt 12:1-2). De ce nu-L găsim niciodată pe tâmplarul din Nazaret în atelier în ziua Sabatului? Aşa ar fi fost mai convingător, dacă voia să sugereze că Sabatul este depăşit. De ce nu-L găsim în Sabat la pescuit cu ucenicii, sau cumpărând ceva în Tir şi Sidon, unde nu-L vedeau iudeii?

Dacă așa „desființa” Iisus Sabatul, atunci era cât se poate de neconvingător. Chiar și pentru vrăjmașii Lui, care se bucurau că au ocazia să-L acuze că a călcat sabatul, era neconvingător. Ca dovadă, la procesul lui Iisus au căutat tot felul de acuzații posibile, tot felul de mărturii împotriva Lui și n-au găsit. De ce n-au folosit argumentul călcării sabatului, care ar fi fost suficient pentru a-L condamna, având în vedere că erau situații repetate? Știau bine dușmanii Lui, că interpretările lor privitoare la călcarea sabatului nu erau împărtășite de toți teologii și nu făceau decât să complice lucrurile. Mai mult, dacă s-ar fi discutat „în ce fel” a călcat sabatul, și s-ar fi ajuns la mărturii ale puterii Lui, acuzația nu le-ar fi fost favorabilă. La procesul Lui, așa cum se poate verifica, nici măcar nu a fost menționat în treacăt un asemenea argument. Singurii care-L mai acuză pe Iisus de călcarea Sabatului sunt o seamă de creștini.

Expresia grecească însă poate fi înțeleasă și în sensul de „desființa” Sabatul. Contextul însă nu dovedește că Iisus ar fi făcut ceva care desființa sabatul. Tot ce a făcut El desființa unele prejudecăți și tradiții, nimic mai mult. În acest caz, expresia „desființa sabatul” este folosită de Ioan pentru a repeta în cuvintele sale acuzația iudeilor, care căutau să-L omoare, pentru aceste două motive: 1. „desființa sabatul”; 2. „Se făcea pe …deopotrivă cu Dumnezeu”. Am amintit că la Judecată iudeii au renunțat la acuzația desființării sabatului. În concluzie, Ioan nu spune aici ce credea el despre Iisus, ci care erau acuzațiile iudeilor. Chiar acuzația că prin faptul că Iisus numea pe Dumnezeu Tatăl Său, Se făcea asemenea lui Dumnezeu, era o exagerare, pentru care Iisus avusese replică. Cred din toată inima că Iisus este Dumnezeu etern, una cu Tată din Veșnicie, Christos, numit Fiul lui Dumnezeu. Dar observația mea este că El a evitat să recunoască public că este Mesia/Christosul, sau că este asemenea lui Dumnezeu. Când este acuzat de așa-ceva, Se apără (In 10:33-37). Astăzi, expresia „desființa Sabatul” din In 5:18, ar putea fi pusă între ghilimele.

Fratele Colțea afirmă că aspectul prin care Iisus ar fi desființat Sabatul a fost „patul” pe care pacientul a fost pus să-l care. Este limpede că așa au interpretat fariseii, și că Iisus în mod intenționat l-a pus pe om să-și ia patul. Acest pat despre care se vorbește (gr. krabatton), era de fapt o salteluță, un culcuș, sau rogojina și învelitoarea lui, nu era un adevărat pat, ca astăzi, imposibil de purtat de un om. Era necesar ca omul să ia cu el acest „pat”, pentru că acasă avea nevoie de el să se odihnească în noaptea următoare. Iisus nu la pus pe om să confecționeze saltele, să le comercializeze, sau să le care pentru bani sau pentru distracție, ci l-a îndemnat să-și ia rogojina lui, un accesoriu strict necesar pentru bietul om, care bolnav fiind, era sigur și sărac.

L-ați fi sfătuit ca în Sabat să-și abandoneze salteluța la Betesda și să meargă acasă, să doarmă pe podea? Legea lui Moise era mai grijulie cu privire la astfel de accesorii (Ex 22:26-27; Dt 24:12-13, 17; Am 2:8). Dar pe lângă nevoia fizică a omului de acel culcuș, rogojina sau salteaua lui aveau o funcție misionară. Omul cu salteaua în spate era făcut să trezească interesul trecătorilor, care foarte probabil îl cunoşteau. Salteaua lui era o predică silenţioasă dar asurzitoare despre harul lui Dumnezeu. Iisus avea mare plăcere ca Sabatul să fie martor a tot mai multe minuni ale harului. El nu se gândea la asemenea lucruri ca excepții, abia permise, ci pentru El era cel mai sacru serviciu divin.

Imaginația fratelui Titus dramatizează cazul: lumea vine să-i smulgă patul, iar omul nu se lasă, unii trag într-o parte, el trage în cealaltă. „Cel care m-a vindecat, mi-a zis să-mi iau patul.” Incidentul este interpretat ca „o mișcare de protest împotriva sabatului sfânt”. Nu vedem aici vreo dovadă de protest, ci mai degrabă o dovadă de mărturisire a minunii harului lui Dumnezeu în Sabat, o formă supremă de sfințire a Sabatului, și o simplă defensivă a omului, prin afirmația că „Acela care a avut mila și puterea de a face o asemenea minune fizică, mi-a spus să-mi iau și culcușul”. Dacă este aici un protest, este mai degrabă protestul evidenței față de o interpretare antisabatică nejustificată.

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.