[Florin Lăiu]

ca răspuns la: cele 70 saptamani din Dan 9,24-27 Ultima saptamana #2771

Amigo, nu cred că avem şanse să ne înţelegem aşa. Observ, cititndu-te, că mă înţelegi greşit, sau că te-am înţeles greşit – probabil nu vorbim aceeaşi limbă. Vreau să mă înţelegi că nu sunt un raţionalist, nici nu mă preocupă o formă de trufie intelectuală, când spun una sau alta. Pur şi simplu, nu vreau să-mi pierd minţile, iar atât exegeza pe care o practic, precum şi teologia inspiraţiei m-au ajutat să-mi păstrez capul pe umeri. De aceea am încredere în această cale pe care Dumnezeu m-a călăuzit până acum. Nimic din ce este omenesc nu este perfect, totuşi nu mă aştept acum ca Dumnezeu să-mi trimită vreun mesaj duhovnicesc care să-mi anuleze spiritul critic.

Nu cunosc saitul de pe care ai descărcat JuST. Îl poţi găsi la adresa http://daniel814.webs.com/news . Dacă ai găsit erori ortografice, zi-mi şi mie exact, care sunt acelea. Best wishes! (Noroc este şi el un cuvânt biblic: numele patriarhului Gad ).

[Florin Lăiu]

ca răspuns la: cele 70 saptamani din Dan 9,24-27 Ultima saptamana #2767

Dragă Olivian,
Cred că devine insuficient acest mijloc de comunicare, pentru a ne înțelege reciproc. Poate avem norocul să ne și vedem într-o zi.
Ar trebui clarificat, mai întâi ce înțelegi prin exegetică (exegeză se spune; exegetic/exegetică este adjectivul) și hermeneutică. Hermeneutica ține de teologia sistematică și este o disciplină care studiază principiile și normele de interpretare biblică. Uneori, hermeneutica se referă la aplicația actuală, practică, a unui mesaj studiat exegetic. Exegeza este tehnica citirii textului biblic cu ochii primilor destinatari ai acestui text, făcând uz de toate disciplinele și științele care permit înțelegerea textului așa cum a fost intenționat de autor: toată bateria lingvistică și critică (pentru compararea manuscriselor / versiunilor antice și pentru o traducere cât mai exactă), contextul literar (co-textul), contextul cultural-istoric, studiul structurii literare și orice ar mai putea arunca o lumină asupra textului, așa cum a fost înțeles el de autor și de contemporanii lui. Exegeza tinde spre exactitate științifică. Hermeneutica se asociază mai degrabă cu diverse modele de interpretare tradiționale, desenează principii care provin fie din practica exegezei, fie din patrimoniul teologic, fie sunt improvizații teologice la timpul prezent.
„iar eu, unul, câteodată nu pot fi de acord cu sensurile alese de tine la anumite cuvinte.”
Nu e o problemă că nu poți fi de accord uneori cu performanțele mele traductologice. Era însă mai util să dai un exemplu, ca să mă scoți din eroare.

„Pavel, la Galateni 4.24, vorbeşte nu exegetic, ci pur hermeneutic aplicat la Ierusalimul ceresc.”
Da, este adevărat că nu face exegeză Pavel acolo, pentru că nu studiază textul din Geneză cu scopul de a înțelege ce a dorit să spună Moise, ci pur și simplu, îl folosește cu scop ilustrativ și didactic, eludând sensul propriu și scopul inițial. Cu alte cuvinte, indiferent cum am numi acest procedeu, nu este vorba de înțelegerea corectă a textului, ci de folosirea lui în mod alegoric, cu scop didactic. Dacă Pavel spune aici că episodul cu Sara și Agar „are” un alt înțeles, atunci afirmația este absurdă, pentru că ar contrazice sensul istoric, primordial și care nu trebuie negat. Dacă „are un alt înțeles”, atunci nu poate avea ȘI un alt înțeles pe lângă acela. Este posibil ca autorul să fi greșit în exprimare; sau poate găsim o soluție prin care să-l protejăm pe Pavel de o atare suspiciune (deși nu este singurul caz în care trebuie „corectat” în ce privește aspectul uman al Scripturii).

„Căci dacă înţelesul pur exegetic al alungării Agarei ar avea conotaţii doctrinare, atunci ne-ar permite să extrapolăm în actualitate un comportament dubios: alungarea femeii însărcinate (eventual, culmea, în pustie!).”
Cred că greșești. Istoricitatea unui fapt nu are neapărat conotații „doctrinare”. Un precedent sau un fapt istoric poate să aibă cel mult un rol didactic: dacă studiem critic cazul, învățăm ce să facem și ce să nu facem. Dar cazul cu Agar pe care-l menționezi nu are nimic imoral în ce privește „alungarea” ei. În primul rând, când era însărcinată nu a fost alungată, ci a fugit ea, fiindcă Sara (supărată fiind de comportamentul ei stupid) a pus-o la punct, amintindu-i de adevărata ei poziție. Așa că Agar a fugit singură de acasă, eliberându-se astfel din sclavie, fără să fie urmărită de nimeni ca să fie adusă cu forța înapoi. Dar Solul Ceresc a întâlnit-o în pustie și a sfătuit-o să se întoarcă înapoi și să fie supusă stăpânei ei. Așa că luăm destulă învățătură de aici. A doua plecare a Agarei a fost la mulți ani mai târziu, când Ișmael era un adolescent. De data aceasta a fost trimisă de Avraam, cu mare părere de rău, dar la cererea Sarei, cerere care a fost aprobată de Dumnezeu. Nu pentru că era o a doua soție, a cerut Dumnezeu lui Avraam s-o expulzeze, ci pentru că avea un caracter și un comportament inadmisibil. Era proastă, nerespectuoasă, încrezută și ambițioasă. Cât timp fusese simplu sclavă, era cumva la locul ei. Când s-a văzut gravidă, a început să viseze la inversarea rolurilor, să devină soția favorită a lui Avraam. Verdictul a fost din partea lui Dumnezeu, așa că se pot face destule aplicații didactice, nu e nevoie să vină un Pavel sau alt rabin să ne spună că, de fapt, chestiile astea trebuie înțelese în alt fel. Nu trebuie înțelese altfel, ci așa cum au fost scrise, adică la modul istoric. Ele pot fi folosite și ca alegorii, pentru a ilustra principii expuse în alt loc biblic, dar aceste alegorizări sunt pur convenționale, nu reprezintă intenția autorului. Și întotdeauna, asemenea aplicații sunt secundare, nu trebuie să ia rolul sensului istorico-gramatic.

Sunt de accord că ești liber să alegorizezi în aceeași manieră, eventual și în cazul lui Iefta, cum ai zis, dar și acea alegorizare, trebuie să precizezi, este convențională, nu intenționată de autorul biblic. Iar validitatea alegorizării, ca și în alte cazuri, se întemeiază pe principii clar descoperite în alt loc biblic, și nu pe alegorizarea însăși. De exmeplu, Pavel aplică istorisirea cu Agar la cele două legăminte. Dar despre cele două leăminte învățăm din alte locuri biblice. Istoria cu Sara și Agar nu este decât o ilustrație potrivită (cu limitele ei, desigur, ca orice ilustrație).

De asemenea, sunt de accord că profeția lui Ezechiel poate fi folosită și ca un ghid pentru anumite împliniri finale ale profeției. Cartea Apocalipsei chiar face acest lucru, aplicând profeția din Ez 38-39 la evenimente de după mileniu, iar profeția din cap. 40-48 are unele elemente care se aplică la cetatea sfântă și la noul pământ (Ap 21). Dar intenția profeției făcute de Ezechiel era foarte diferită, se referea la un context absolut pământesc și anterior nașterii lui Mesia. Ea nu s-a realizat și nu se va realiza vreodată în forma aceea. Se poate aplica, și chiar este de dorit să se aplice la restaurarea lumii descrisă în Apocalipsă, dar cu limitele specifice, fără detalii, doar în câteva principii generale, fără aplicație etnică, geografică, lingvistică etc.
Îmi pare rău că tragic concluzii pripite cu privire la experiența de interpretare biblică în sensul că metodologia mea actuală ar prefera savantlâcurile în loc de șoapta Duhului. Pe mine așa m-a condus Duhul și nu am decât recunoștință pentru această călăuzire. Oricine nu este atât de încăpățânat ca să nu mai poată învăța, va fi călăuzit. Nu vreau să spun că o altă experiență ar fi lipsită de valoare. Dar ideea că Duhul ne învață una sau alta trecând peste capul nostru și folosind reguli de joc nerecunoscute în general de rațiunea umană comună (care este creația lui Dumnezeu și instrumentul pe care El ni l-a lăsat), am ajuns s-o resping din principiu, pentru că subminează orice cercetare biblică serioasă și în același timp, lasă posibilitatea acceptării unor idei care nu au nici o legătură cu Biblia. Eu nu recunosc nici un duh/Duh care nu recunoaște prioritatea mesajului biblic.
Eu nu m-am referit la Cottrell ca autoritate ultimă, ci la articolul lui din Comentariu (SDABC vol 4). Nu contează până la urmă cine l-a scris, el este acceptat de teologia adventistă și are o mulțime de trimiteri la Spiritul Profetic. Același principiu a fost recunoscut și de J. N. Andrews, probabil și de alți pionieri, încă dinainte de 1860. A fost o plăcută surpriză să citesc așa ceva.
În Ieremia 18, principiul acesta al condiționalității este exprimat în v. 6-10. În v. 11 este aplicat principiul, ca o concluzie, lui Israel. Nu faci bine că te grăbești la concluzii personale privitoare la maniera mea de a exlica chestiunea aceasta. Nu este o descoperire personală a mea, ci este un standard mai vechi în teologia adventistă. Iar dacă acest princișiu nu ar exista în Ieremia 18, profețiile eșuate ar fi imposibil de exlicat. Soluția alegorizării lor sau a aplicațiilor secundare poate fi uneori instructivă, dar nu este satisfăcătoare.
„Eu îţi pot furniza multe pasaje de tip „beţe-n roate” cărora nu vei avea cum să le găseşti condiţionalitatea.”
Chiar aș fi curios. Există și metodologii corecte care pot transforma bețele din roate în baghete magice sau scepter.
Referitor la părinții iubiți, de ce Noe, Sem și Iafet ar fi mai puțin importanți decât Avraam?

Cu exemplul lui Iona, de data asta ai dreptate. Condiția a fost înțeleasă ca fiind implicită, deși Iona se ferise și se temea de asemenea implicații. Duhul lui Dumnezeu i-a făcut să judece așa cum te-ai exprimat. Ai înțeles perfect situația – nu sunt ironic.

Cred că neînțelegerea pleacă de la definiții, așa cum am spus. Tu numești profeție doar predicția, descoperirea viitorului. Dar nu acesta este sensul biblic. Și este adevărat ce am spus, că majoritatea profețiilor sunt condiționate, chiar dacă multe din ele s-au împlinit, cel puțin parțial. S-au împlinit, pentrucă erau împlinite condițiile, nu pentru că erau previziuni necondiționate.
„După părerea mea, o profeţie nu poate implica o condiţionalitate. Ci ea trebuie să se împlinească.”
Așa credeam și eu, dar adevărul este că există destule care nu s-au împlinit și nu se mai pot împlini în forma în care au fost intenționate inițial. De aceea principiul din Ieremia 18 este binevenit. Altă soluție satisfăcătoare nu avem.

[Florin Lăiu]

ca răspuns la: cele 70 saptamani din Dan 9,24-27 Ultima saptamana #2765

Dragă Olivian,
Simt nevoia să clarific înțelegerea mea privitoare la condiţionalitatea profeţiilor. Vreau să precizez că nu este descoperirea mea originală. Prima mea reacție față de acest concept a fost hotărât negativă. Când am citit un material tradus și publicat de Uniune (cam prin anii 1973), am închis cartea și nici n-am mai citit mai departe. Nu știu dacă ne naștem cu idei fixe sau dacă le luăm din atmosfera socială, dar este în noi ceva, care – fără să fim instruiți și presați în acest sens – ne determină să credem că descoperirea lui Dumnezeu trebuie să fie într-un limbaj ideal, perfect, sau că promisiunile Lui sunt simple predicții care se împlinesc exact, indiferent de atitudinea umană.
A trebuit să treacă mai bine de zece ani și să-mi cadă în mână volumul 4 din seria Comentariilor Biblice AZS în engleză, unde există o introducere pe această temă, scrisă de regretatul Prof Raymond Cottrell, care a fost și unul dintre principalii editori ai Comentariilor. Când am studiat cu atenție acel material, cu bogăția de referințe biblice și din EGW, cu explicații rezonabile și exemple, a avut asupra mea un impact decisive. Până atunci studiam profețiile cu pasiune, dar predominant mistic. Dacă eram conștient că o profeție nu s-a împlinit, îmi ziceam că se va împlini în viitor, într-o formă spirituală sau că termenii trebuie înțeleși simbolic. De exemplu, Israel, Sionul, Ierusalimul sunt Biserica; Asiria, Babilonul, Egiptul sunt marile religii adverse Bisericii de astăzi; Moab, Edom, Amon, Ismael etc. ar fi confesiunile mai mărunte care ne sunt ostile; iar alte elemente sunt deasemenea simbolice. Bineînțeles, cu o asemenea metodologie poți demonstra cu Biblia orice. Numai că chiar și aceste strategii nu m-au ajutat să înțeleg Ezechiel 37-48 și alte pasaje în mod armonios, așa că rămânea destul spațiu pentru simțirea tainică, mistică în profeție.
Impactul acelui document a fost foarte puternic, mi-a luminat (nu chiar dintr- dată) înțelegerea profețiilor biblice și am putut găsi explicații mai consecvente și mai armonioase în profețiile clasice (exceptez aici profeția apocaliptică a lui Daniel și Ioan). Preocuparea cu limbile biblice și cu exegeza, timp de peste 30 de ani și mai intens în ultimii 20 de ani, m-a ajutat să iau textul biblic într-un mod mult mai strict și mai serios. Am renunțat la orice abordări mistice care nu sunt susținute de text și la orice interpretare lejeră, care se raportează primordial la doctrină sau la religie, dar nu lasă textul să vorbească ce are el de zis, nu satisface exigențele textului sau ale istoriei. Pe calea aceasta a trebuit să văd sincer și să recunosc că o mulțime de profeții clasice din Biblie nu s-au împlinit, pur și simplu au eșuat. Și nu există explicație mai potrivită în acest caz, decât pricipiul condiționalității expus în Ieremia 18 și verificat în diverse cazuri.
Întrebarea mea este: dacă doar acele profeții care au condiția explicită (sau implicită) în ele sunt condiționate, atunci ce facem cu atâtea profeții care au eșuat, deși nu aveau în mod explicit condiția în ele? Răspunsul este în exemplul tău cu Iona. Dacă în strigarea justițiară și sigură a lui Iona (care nu aștepta ca niniviții să se pocăiască – oricum el le dorea pieirea), dacă în această strigare ai putut descoperi o condiționalitate implicită, atunci rogu-te să vezi în același mod celelalte profeții. Cum îți explicit altfel că profeția Huldei despre Iosia (că va intra în pace în mormântul părintesc, deoarece a fost un bun reformator) nu s-a împlinit, în ciuda faptului că Hulda nu a menționat o condiție („dacă nu te vei amesteca în războaie în afara voiei Domnului, vei adormi în pace”). Cele mai multe profeții condiționate nu au condiția menționată explicit, în contextul imediat, dar ea există în mod implicit. Altminteri am fi siliți să spunem că Dumnezeu a dat greș cu prevestirea viitorului în multe locuri, sau să manipulăm textul ca să se potrivească realității istorice (așa cum se face uneori, când se citesc profețiile clasice despre Babilon, Tir etc.).
Acestea s-au împlinit oarecum, în principiu, dar nu la timpul prezis și nu în felul prezis. La fel și profeția lui Isaia despre Cirus, s-a împlinit parțial. Profeția lui Ezechiel despre repatrierea evreilor și restaurarea țării s-a împlinit în principiu, dar nici pe departe în forma spectaculoasă pervăzută. Imaginează-ți templul din viziunea lui Ezechiel, cu atâtea detalii arhitectonice înșirate pe mai multe capitole, imaginează-ți repatrierea tuturor evreilor, nu doar a iudeilor, întorși în țara lor după exilul babilonic și constituind un singur regat, sub dinastia lui David refăcută. Și toate acestea în virtutea unui nou legământ, cum zicea și Ieremia. Ieremia chiar spune clar, la sfârșitul capitolului 31, că Ierusalimul rezidit după întoarcerea din exil, nu va mai fi niciodată distrus. Este clar că profeția aceasta a eșuat, fără să se menționeze în text condiționalitatea ei. Undeva, în contextul mai îndepărtat se vorbește despre un nou legământ făcut cu casa lui Israel (profețiile VT nu vorbesc despre noul legământ în felul în care îl aplică profeții NT !), dar autorul nu-l prezintă ca pe o condiție, ci ca pe o promisiune solemnă a lui Dumnezeu și ca o încurajare, o invitație implicită.
Cât privește modul de împlinire a profeției (literal sau spiritual, sau mixt), ar trebui să avem în vedere cine a făcut profeția și cui s-a adresat. Dacă cineva înțelege o profeție altfel decât o înțelegeau primii destinatari (contemporanii profetului, cărora li s-a adresat profeția), ar trebui să citească mai bine profeția, cât și intenția primară din spatele ei. Altminteri, cine ne dă dreptul să interpretăm „spiritual”. Alegorizarea și spiritualizarea sensului literar, dincolo de cazurile simple, literare, unde este vorba de o exprimare figurată, este o veche meteahnă a interpreților evrei și creștini. Nu spun că metoda ar fi total lipsită de merit. Până la urmă, tot ce îți ajută spiritual este valid. Dar dacă trebuie să fim serioși cu privire la text, la intenția autorului, suntem datori să respectăm sensul propriu care era uzual între el și destinatarii scrierii. Să nu uităm că prin asemenea metodă de spiritualizare a textului profetic, părinții Bisericii au introdus în teologia creștină concepte absolut străine de porunca lui Dumnezeu, care a fost astfel slăbită.
Și astfel ajungem la definirea profeției. Înainte de toate, atât termenul ebraic pentru profeție, cât și cel grecesc, nu denotă în mod explicit și exlusiv prezicerea/prevestirea viitorului. Profeția este o descoperire de la Dumnezeu transmisă oamenilor, și ea vorbește cel mai adesea despre present, uneori despre trecut și viitor. Întrucât referirea la viitor este mai spectaculoasă și trezește mai mult interes și curiozitate, la modul popular profeția se aplică, cu precădere sau în mod exclusiv, la viitor, ca un sinonim pentru predicție. Când ne referim la profețiile despre viitor, acestea nu sunt simple predicții, ci sunt adevărate promisiuni optimiste sau pesimiste. Există și predicții propriu-zise, adică mărturii ale preștiinței/previziunii lui Dumnezeu (în special, cele din Daniel și Apocalipsă). Dar de obicei acestea sunt niște simple schițe ale viitorului, cu scop practic și scrise într-un limbaj codificat, care să protejeze taina viitorului față de cei care sunt înclinați spre teologia predestinării. Nu este nici o diferență între ceea ce Dumnezeu profețește, promite, avertizează, spune sau zice despre viitor. Profeția nu este o mărturie a previziunii / preștiinței lui Dumnezeu (cu excepția celei apocaliptice), cât mai degrabă o vorbire (orice fel de vorbire) a lui Dumnezeu – în acest caz, despre viitor. Profețiile clasice sunt oracole (de la orare = grăi). Eu m-am referit la Ieremia 18 nu ca la o profeție, ci ca la o descoperire generală, de principiu, care iluminează înțelegerea profețiilor. Aplicația acestui principiu acolo în context este evidentă și nu o contrazic. Dar acolo Dumnezeu mai spune: „Când ZIC despre un popor că îl voi…”, deci se referă la orice zicere a lui Dumnezeu despre viitorul unui popor. Autorul nu putea spune în numele lui Dumnezeu „când profețesc despre un popor,” deoarece numai oamenii profețesc, când transmit descoperiri supranaturale de la Dumnezeu, în timp ce Dumnezeu doar vorbește / spune / promite / avertizează / amenință.

Pentru înțelegerea pasajului din Ier 28:7-9, contextual este decisive. Falsul profet prevestea de bine (pace și prosperitate), în condiția în care poporul era în răzvrătire deschisă față de Dumnezeu. Ideea este că, deoarece natura umană este înclinată la rău și poporul (lumea) înseamnă o multiplicare a acestui rău la scară națională sau globală, adevărații profeți anunță judecățile lui Dumnezeu, care sunt scrise și în Lege, în cartea legământului. Ieremia voia să spună că, în condițiile date, el care prevestea căderea Ierusalimului trebuia luat în seamă mai presus de orice alt proroc politic, plătit să manipuleze poporul cu speranțe optimiste nejustificate. „Profețești tu vremuri de fericire, în aceste condiții? Chiar dacă nu mă crezi pe mine că Dumnezeu mi-a vorbit, cel puțin fii rezonabil și recunoaște că abia după ce se va întâmpla fericirea pe care o prorocești, vom ști că Dumnezeu te-a trimis, în timp ce eu, Ieremia, am mai mult șanse să fiu ascultat, pentru că în aceste condiții, după Scriptură, sunt consecvent modului lui Dumnezeu de a descoperi păcătoșilor adevărul.”
Ieremia nu voia să spună aici că profețiile negative sunt mai nesigure și cele optimiste trebuie neapărat să se împlinească. Dacă ținem seama de tendonțele omenești, profețiile pesimiste au mai multe șanse să se împlinească decât cele optimiste. Și dintre toate profețiile VT despre viitor eșuate, cele mai multe sunt optimiste. Împlinirea profeției în sine nu este o dovadă absolută a originii ei divine. Prin Moise, Dumnezeu a spus-o clar: dacă cineva, promovează un cult străin, făcând și profeții care se împlinesc, să nu-l ascultăm, deoarece este o încercare de la Dumnezeu, ca să ne testeze ascultarea de Legea Lui (Dt 13:1-5). Profetul fals este fals nu pentru că eșuează profeția lui, ci pentru că este trimis de altcineva, cu scopul de a abate pe oameni de la Legea lui Dumnezeu. Este clar că Legea, care a venit întâi, este mai fundamentală decât Profeții, deoarece Legea a rămas testul de bază al adevăratei profeții, și adevărații profeți au întors pe oameni la Legea lui Dumnezeu. Pe profetul care are o altă lege în vedere, Dumnezeu îl condamnă la moarte (Dt 13:5). Nu contează că prezicerea lui s-a împlinit. Și Satan face preziceri corecte (vezi 1Sam 28:16-19).
Referitor la așteptarea venirii lui Iisus în primul veac de către Pavel, Petru etc., te rog să verifici referințele biblice și să vezi că acestea nu erau niște simple gânduri care au trecut prin mintea lor. De unde știm atunci că și alte speranțe și explicații puse de ei în scris nu erau simple cugetări pioase? Apostolii, crezând astfel, se întemeiau pe promisiunea / profeția făcută de Iisus în Matei 16 și 24 (cel puțin). Există diverse variante de eludare a acestor texte de către profesioniști sau amatori, cu care sunt obișnuit din copilărie. Dar textele sunt clare, după toate criteriile lingvistice și contextuale: Iisus a promis că va reveni în aceeași generație, ceea ce înseamnă că așa a intenționat, și că acesta era planul ideal al Tatălui. În Matei 24 a exprimat și condiția (v. 14), dar nu în contextual imediat.
Faptul că Iisus a spus că nu știe ziua și ceasul acela, se referă la timpul exact. Aceasta este o dovadă clară că timpul revenirii este condiționat și nu este fixat de Dumnezeu din veșnicie. Pur și simplu, Dumnezeu, care știe și vitorul exact, deși condiționat, nu a descoperit nimănui data aceea, nici măcar Fiului Său când era pe pământ. Dar deși nu știa ziua și ceasul, știa că nu va trece generația aceea, până se vor împlini toate cele prezise în Matei 24. Mai știa și că acest plan ideal al lui Dumnezeu este condiționat (cf. v. 14) și I Se descoperise că o întârziere este prevăzută (cap. 25). Dar nici un argument nu poate răsturna sentința explicită a textului Evangheliei, care arată că Parusia trebuia să se realizeze în primul veac. Generația aceea a trecut, iar lui Ioan, pe la anul 96 încă i se spune că va fi „în curând”. Refuz să răstălmăcesc sensul natural al termenilor, deoarece Dumnezeu a descoperit adevărul biblic în cuvinte omenești, cu sensul lor comun. Dacă citesc „curând” și înțeleg „o eră” (fiindcă la Dumnezeu nu contează timpul…), atunci pot face ce vreau cu sensul cuvintelor în Biblie.
Bine l-ai citat pe Petru că la Dumnezeu „o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.” Deci nu doar că un mileniu este puțin pentru el, ca o zi, dar și invers, că o zi este ca o mie de ani: ceea ce pentru noi este o zi și nu-i dăm mare importanță, pentru El este ca un mileniu de griji și de așteptare.

Cu privire la ce poate spune profetul de la el și ce spune de la Domnul (1Cor 7) este o discuție aparte, în care nu aș intra acum. Profetul este și el un predicator, un cercetător al Scripturii, un om evlavios și cu experiență, și descoperirile date lui în trecut l-au și educat, i-au dezvoltat mintea, astfel încât poate da sfaturi înțelepte și bune de urmat, chiar și atunci când nu are o descoperire imediată, directă de la Dumnezeu, cu privire la o situație anumită. Și când Duhul îl îndeamnă să dea acele sfaturi și descoperiri, ele au autoritate inspirată, nu sunt simple cugetări. Chiar sfatul din 1Cor 7 este inspirat, chiar dacă nu este o poruncă divină generală. El este pentru cei pe care Dumnezeu i-a făcut în stare să primească acel sfat. Dar când Pavel dă credit promisiunii lui Iisus, cunoscută de apostoli, nu este o simplă cugetare pioasă.

„Şi în cazul lui Pavel, Petru, Ioan, Domnul i-a lăsat să înţeleagă eronat venirea Lui curândă, deoarece planul Lui de pace era cu privire şi la noi, nu numai la ei.”
Te-am citat exact. Noi suntem în viață și de aceea ne simțim, pe bună dreptate, binecuvântați de această întârziere sau oricum lungime a timpului așteptării. Dar trebuie să recunoaștem că este o poziție subiectivă, nu strict legată de teologia timpului Parusiei. Ne-ar părea rău să fi venit Iisus în secolul I și să nu ne fi prins și pe noi. Dar dacă venea Iisus în primul secol și noi nu ne născusem, care era paguba? Cui să-i pară rău? Dacă nu am fi existat, nu ne-ar fi părut rău, fiindcă n-avea cui să-i pară rău. Poate vrei să spui că i-ar fi părut rău lui Dumnezeu! În acest caz, Parusia s-ar putea amâna la infinit, sau în orice caz, încă vreo două milenii, pentru că în fiecare zi se nasc pe pământ copii și în fiecare zi există tineri care doresc în mod legitim să se căsătorească și să aibă copii. Și bneînțeles, și eu aș vrea ca strănepoții mei să fie mântuiți. Dar deocamdată mă rog doar pentru copii și nepoți, că altceva nu avem.
Ceea ce Pavel scrie despre zilele din urmă se referă la timpul care deja începuse și care avea să se de ape față în curând, mai ales după dispariția sa violentă. Putem înțelege mai bine istoria Bisericii din primele trei secole, dacă vom compara prezicerile apostolilor cu istoria. Aceste preziceri se pot aplica și la timpul sfârșitului, deoarece fiecare trezire și reformă religioasă are tendința naturală de a se risipi în secularizare. Aici sunt multe de spus.

La povestea cu retragerea harului de la Biserică și realtoirea evreilor nu subscriu. Cred că am mai dialogat pe această temă și nu vreau să mă repet. Dar dacă tot suntem la capitolul profeție, Ezechiel 37 nu este pentru viitorul nostru, ci pentru viitorul evreilor aflați în exilul babilonic împreună cu Ezechiel. Este anacronic să aplicăm profeția la timpurile noastre. La 14 mai 1948 s-a proclamat statul Israel, dar aceasta nu are nici o legătură cu legământul nou. Revenirea în patria străveche nu înseamnă și împăcarea cu Dumnezeu. Cât privește reînvierea lor spirituală, să dea Dumnezeu să se împlinească interpretarea ta (și a evanghelicilor, mesianicilor etc.). Dar eu nu cred că se vor întoarce în masă la Dumnezeu, mai mult decât arabii sau scoțienii. Sper însă să fie cât mai mulți (pe jumătate? ar fi extraordinar, cu adevărat o mare mulțime!).

Zici că iubirea lui Dumnezeu faţă de „evrei are ca motiv obârşia lor din Avraam, Isaac şi Iacov.” Dar dacă te urci puțin mai sus de Avraam și zici Noe, care a fost mai mare decât Avraam, atunci poți aplica această motivație și la berberi, boșimani și kârgâzi. N-aș crede că Dumnezeu Își privește creaturile preferențial după gradul de rudenie cu un erou sau altul. De asemenea, nu cred că Duhul sau Harul sunt niște realități atât de zgârcite, încât nu pot fi dăruite și evreilor și neevreilor în același timp. Da, Dumnezeu deja s-a indurate de ei ca nație, și nu numai de ei. Există nații și nații. Unii sunt mai „Nazi” (cit. nați) decât alții. În general, națiile au soarta pe care șio merită, dar nu este o regulă precisă. Adesea istoria este nedreaptă, dar importantă este salvarea individului. Națiile nu sunt salvate decât în sensul că probabil toate naționalitățile (etniile) vor fi reprezentate în Ierusalimul Nou al Apocalipsei. Observ însă că înțelegerea ta nu diferă foarte mult de a mea. Putem coexista în aceeași Sukka.
Ne vedem la anul, la Ierusalim!

[Florin Lăiu]

ca răspuns la: 1844 – alte argumente #2763

Alte articole, dialoguri şi detalii la acest subiect se pot găsi pe blogul meu http://www.daniel814.webs.com , în engleză.

[Florin Lăiu]

ca răspuns la: #2762

Teologia aceasta „Dumnezeu nu ucide” vine dn zona „liberală”. Asta nu ar fi cel mai rău lucru, fiindcă şi „liberalii” au contribuţii teologice. Dar teoria acesta nu poate fi armonizată cu afirmaţiile clare ale autorilor Bibliei. Singura soluţie este să decretezi că aceştia au scos anumite lucruri din burtă şi le-au pus pe seama lui Dumnezeu. Dacă ar fi aşa în dreptul unui singur caz, se prăbuşeşte toată credibilitatea Bibliei pe baza căreia mai vorbim despre una sau alta. Cei care înţeleg Biblia fragmentar şi construiesc teologie pe un vers, fără să le observe pe toate celelalte, reuşesc să mă înfurie. Puneţi şi ghilimele dacă trebuie.

[Florin Lăiu]

ca răspuns la: cele 70 saptamani din Dan 9,24-27 Ultima saptamana #2761

Dragă MariusDove

Referirile la cetatea Ierusalimului au logica lor. Orientându-mă după cele mai bune studii pe care le-am găsit, scrise de mari ebraişti, aş traduce întreaga profeţie după cum urmează. (Cuvintele din paranteză sunt adăugiri impuse de sintaxă ori de semantica termenilor sau expresiilor). Textul este extrem de dificil, astfel că dacă găseşti două traduceri la fel, înseamnă că fie s-au luat una după alta, fie că ambii au încercat să traducă literal, şcolăreşte şi aproximativ, înainte de a înţelege şi a analiza textul.
_____________

[O perioadă de] 70 de săptămâni a fost abstrasă (croită, tăiată şi repartizată) pentru poporul tău şi pentru cetatea ta sfântă,
Până la oprirea (închiderea) fărădelegii, până la pecetluirea păcatelor, până la ispăşirea vinei,
Până la aducerea dreptăţii veşnice, până la pecetluirea profeţiei şi a profetului şi până la ungerea celor preasfinte (sanctuar, preoţie).
Să ştii şi să înţelegi:
De la ieşirea (sosirea) unei porunci pentru restituirea şi rezidirea Ierusalimului, până la Mesía-Domnitor,
[Vor fi] 70 de săptămâni şi 62 de săptămâni.
Pieţele unde au loc judecăţi vor fi restituite şi rezidite, şi anume în vremi de restrişte.
Dar după cele 62 de săptămâni,
Mesia va fi dat la moarte, şi nu va avea (sau: nu vor fi pentru El, nu vor fi de partea Lui) nici cetatea, nici sanctuarul.
Poporul Domnitorului care vine se va strica (sau: va fi distrus), afându-şi sfârşitul într-un asalt militar.
Şi până la sfârşit s-au hotărât război şi pustiire (Sau: şi până la sfârşitul războiului s-au hotărât pustiiri).
El va întări un legământ în favoarea celor mulţi timp de o săptămână, şi la jumătatea săptămânii va pune capăt jertfelor şi prinoaselor.
Apoi pe aripa [templului? (Sau: În locul Său)… va sta] idolul abominabil al pustiitorului,
Până ce distrugerea totală, pedeapsa hotărâtă va fi turnată asupra pustiitorului.
____________________________

Referitor la Rom 11:25, te rog să ai în vedere două aspecte, înainte de a trage tu însuţi concluzia:
1. Apostolul Pavel aştepta revenirea lui Iisus (sfârşitul veacului acestuia) în generaţia sa, aşa cum promisese Iisus (vezi Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; Mt 16:27-28; 24:14,34).
2. Profeţiile de acest fel sunt întotdeauna condiţionate (vezi principiul din Ieremia 18).

Şi în final, avem o interesantă subliniere lingvistică:

Apostolul foloseşte termenul „pléroma”, atât pentru a denumi întoarcerea evreilor („plinătatea / completarea întoarcerii lor”, v. 12), cât şi pentru a denumi „numărul deplin al neamurilor” sau „completarea [numărului, timpului] păgânilor” (v.25). Dacă această plinătate se referă la totalitate, în sensul că poporul evreu în întregime, ca popor, la un moment dat se va pocăi şi va fi mântuit, atunci înseamnă că acelaşi scenariu este valabil în cazul neevreilor – ambele situaţii extrem de improbabile şi în dezacord cu tot restul Scripturii. Să dea Dumnezeu să se întâmple aşa, cine n-ar dori? Dar mai probabil că aici Pavel înţelege pleroma drept completare a numărului mântuiţilor dintr-o categorie (cf. Ap 6:11). Din exemplul lui personal şi din zisele lui cred că el spera că dacă evreii vor ajunge să afle ce descoperise el, se vor convinge ca şi el. El fusese un mare împotrivitor, iar ei erau acum împotrivitori. De aceea, în ciuda tuturor opreliştilor şi descoperirilor divine, el a dorit să se întoarcă la Ierusalim şi să predice acolo. Din nefericire, acea parte a lui Israel care rămăsese în împietrire, nu s-a întors, cum spera el, ci a mers din rău în mai rău, până când a pierit în marele asediu al Ierusalimului, sub loviturile romanilor. Ideea că profeţia aceasta ar fi acum valabilă pentru ultima generaţie de evrei mi se pare stranie, deoarece, dacă Dumnezeu putea să facă o asemenea minune, să-i creştineze pe toţi în scurtă vreme, nu ar fi lăsat să se piardă atâtea generaţii, care oricum au fost mai puţin vinovate decât generaţia care L-a respins direct pe Iisus.

Într-un anumit sens însă această profeţie se va împlini acum, cu ocazia ultimei avertizări, când oameni din toate neamurile vor primi solia celor trei îngeri din Ap 14:6-12, la fel se va întâmpla şi cu mulţi evrei. Dacă va fi o minune de se vor întoarce toţi, eu nu am decât să aplaud pe Cel care o va realiza.

Însă în nici un caz nu cred într-o restaurare a sistemului mozaic teocratic, cu templu, jertfe şi preoţi etc. Această „restaurare” nu poate însemna decât o negare a jertfei lui Christos, nu întoarcerea lor prevăzută de Pavel. Nu există nici o profeţie despre rezidirea templului, în afară de profeţiile făcute în exilul bailonian sau după aceea, care s-au împlinit. Mai există şi profeţia lui Ezechiel (40-48), care însă este un scenariu fabulos, condiţionat – nu se va realiza NICIODATĂ. Doar în principiu se va realiza profeţia, dar mult depăşită, prin evenimentele din Ap 21-22.

[Florin Lăiu]

ca răspuns la: Comentarii asupra "PPT 30 aprilie 2011" #2760

Dragă MariusDove,

Îţi trimit materialul, eventual şi celelalte materiale implicate. Găsesc eu adresa, în calitate de admin.

Pentru corespondenţii de limbă engleză am deschis un blog special la http://www.daniel814.webs.com , unde se poate găsi o parte din manuscrisul meu, precum şi întregul document PPT prezentat la ETTC, Cernica, 30 aprilie 2011.
Best wishes!

[Autor]

Mesaje