Introducere: de ce să (nu) tac

Flavius a fost gata să parieze că nu voi mai răspunde, deoarece „sistemul” de care depind, mi-ar interzice. E o mare gogoriță inventată de el. Sunt pensionar deja, aș putea spune orice, fără nicio urmare catastrofală. Când nu mai ai teamă, normal ar fi să-ți rămână ceva din bunul simț și sfânta rușine, care unora le lipsește.     

În ciuda sfatului prietenilor buni de pe FB, de a nu mai da importanță lui Sebi și Flavius, pentru că aceștia nu iau în serios nicio observație, continui să dau replici emisiunilor / taclalelor parabiblice de la Benia. Am refuzat, într-adevăr, invitația de a participa live, din mai multe motive practice, deși nu mi-a interzis nimeni. Refuz (deocamdată), pentru că în discuții polemice de acest gen câștigă cine este mai bun de gură, nu cine știe mai bine – indiferent dacă subiectul este politică sau altceva. Este mai simplu pentru mine să răspund în scris.

Da, am apreciat cândva preocupările lui Sebi în cercetarea profețiilor. Am apreciat și ideea de a mediatiza aceste preocupări. Dar m-a dezamăgit și m-a scârbit profund, când am descoperit gândirea și atitudinea antibisericească pe care a alimentat-o în mod consecvent, în ce privește „cercetările” lui apocaliptice în care se crede singurul căutător de adevăr, înțelepciunea care a depășit pragul de sus al teologiei Bisericii. Am mereu de a face cu asemenea încrezuți. Mai mult decât erorile sau ereziile lor, infatuarea aceea sinceră și solemnă, de care sunt în stare, este cel mai mare rău pe care și-l fac lor înșile și semenilor.  

Dacă cineva înva‏ță (pe alții) o altă învăț‏ătură, și nu se ț‏ine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Christos și de învăț‏ătura care este potrivită cu religia (noastră), este un prost încrezut, și nu înțelege nimic. Ba încă are boala speculațiilor și a luptelor împotriva Cuvântului, din cari se nasc: invidia, cearta, defăimările (sau: blasfemiile), suspiciunile răutăcioase, neîncetatele diatribe ale unor oameni stricați la minte, deposedați de adevăr prin înșelare și care își închipuie că religia (noastră) este o metodă de pricopseală. (1Tim 6:3-5)

Din nefericire, boala aceasta este contagioasă. Fanatici și aroganți, care devin experți peste noapte, crezându-se aleși ai lui Dumnezeu, intră în conflict cu autoritatea legitimă a Bisericii (Evrei 13:17), deși abia au învățat să silabisească și să numere. Biserica este zidirea Domnului Christos, este casa lui Dumnezeu. Aceia care nu se acomodează cu nicio comunitate de credință, care au reticență sau oroare de Biserică, sunt bolnavi spiritual. Aceia care cred că se botează într-o biserică „invizibilă”, în care nu se fac nici intrări, nici ieșiri, sunt niște suflete bezmetice, care nu au învățat nici măcar principiile elementare ale credinței. Iar dacă unii le-au învățat și le-au uitat, rușine!

Vremea hotărâtă a sfârșitului

Sebi și Flavius nu arată în mod pozitiv cum înțeleg ei începutul perioadelor profetice majore, dar resping și demonizează în mod repetat teologia Bisericii. Au devenit foarte categorici cu privire la faptul că perioadele profetice cu care se ocupă ei (în special cele 1260 „zile” și cele 2300 „seri-dimineți” din Daniel 7-8 etc.), se încheie odată cu „vremea hotărâtă” a sfârșitului, care pentru ei este data revenirii lui Iisus. Am mai explicat că socoteala lor este fără temei, dar vă rog, acum să observați următoarele:

1. Cei 1260 ani nu se extind până la sfârșitul lumii:
2. Da 7:25-26: „şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui, timp de 1+2+ ½ «vremi» (= 1260 «zile»). Apoi va veni JUDECATA….” (Judecata este descrisă în vers. 9-10 ca un proces. Tribunalul ceresc se „așează”, „se deschid cărți”. Nu este doar o judecată executivă. În vers. 21-22 ni se spune, de asemenea, că după războiul „micului corn” împotriva sfinților urmează o judecată, prin care Cel Încărcat de Vremi, în tribunalul ceresc, judecă în favoarea sfinților care au fost nedreptățiți și le face dreptate. Abia după terminarea acestui proces este pedepsit vrăjmașul lui Dumnezeu. Mai mult, profeția arată că micul corn își continuă existența istorică rostind în continuare vorbe arogante (7:11), chiar și după începutul judecății (care urma să vină după cei 1260 de ani), înainte de a fi aruncat în foc.    
3. Da 12:7 „vor mai fi… 1+2+ ½ «vremi» (= 1260 «zile») și toate acestea se vor sfârși, când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot”. Michael jură că trebuie să treacă mai întâi cei 1260 de ani, dar nu că atunci se vor sfârși toate. Sfârșitul (și odată cu el, intervenția lui Dumnezeu din cap. 11:45 și 12:1) va fi atunci când poporul lui Dumnezeu va fi aparent fără scăpare, gata de a fi distrus. Daniel nu a înțeles, deoarece era evident că Ființa Cerească îi eluda mereu răspunsul la întrebare. I-a dat câteva repere în plus, dar nu i-a răspuns clar și categoric la întrebarea lui (vers. 8). În vers. 11-12, lui Daniel i s-au descoperit încă două perioade, care depășesc cele 1260 zile,: „De când va fi îndepărtată jertfa necurmată şi va fi aşezată urâciunea pustiitorului, vor mai trece 1290 zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge la 1335 zile!” Prin urmare, nu era anunțat sfârșitul lumii la încheierea celor 1260 de ani. Ce facem cu prelungirile acestea până la 1290 și 1335?
4. Ap 11:2-3: „neamurile… vor călca în picioare Sfânta Cetate timp de 42 luni”; cei doi martori vor profeți „îmbrăcați în saci, 1260 zile”. Dar după cele 1260 zile de profețire nu se încheie istoria lumii în Apocalipsa 11. După toate evenimentele de la sfârșitul celor 1260 ani, descrise într-un mod insistent (vers. 7-13) se anunță că a trecut abia al doilea vai, adică trâmbița a șasea! (vers. 14). După aceea vin evenimentele din trâmbița a șaptea (vers. 15-19).      
5.  Ap 12:6, 14: în pustie, femeia „este hrănită 1+2+½ «vremi» (= 1260 «zile»), departe de fața șarpelui”. După toate încercările balaurului de a distruge femeia în timpul celor 1260 ani (vers. 15-16), la sfârșit de tot, balaurul face război cu „rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Iisus” (vers. 17), un război care este descris în cap. 13 și în care poporul lui Dumnezeu este angajat prin vestirea ultimei avertizări (Cap. 14:6-13). Abia după aceea vine Domnul (Ap. 14:14-20).
6. Ap 13:5 „i s-a dat voie să acționeze timp de 42 luni”. După aceea are loc ridicarea celei de-a doua fiare („falsul profet”, Ap. 13:11-13), vindecarea rănii de sabie a primei fiare (13:3) și ultima persecuție. Prin urmare, nu are loc venirea lui Christos la sfârșitul a 1260 de ani.
7. Cele 2300 „seri-dimineți” nu se încheie la venirea Domnului.
8. Da 8:14: „Vremea hotărâtă” din vers. 19 nu reprezintă data sfârșitului lumii.

Termenul ebraic môᶜēḏ se folosește în sensul de „durată determinată” (cu referire la cele trei vremuri și jumătate din Dan 12:7), precum și de „timp specific/anual”, nu neapărat exact (de exemplu, timpul migrației păsărilor: Ier 8:7; timpul recoltei de must: Os 2:11; timpul nașterii lui Isaac: Gen 17:21). Având astfel sensul de durată, termen și dată calendaristică, termenul môᶜēḏ se folosește și pentru sărbătoare (Pl 2:7).

În Daniel 8, môᶜēḏ se folosește ca sinonim al lui ᶜēṯ (timp) din vers. 17 (ca și în Gen 18:14; 2Îm 4:16; Ier 8:7; Os 2:11; Ps 102:14), fără a-și pierde nuanța de „timp stabilit”. Dar singurul timp stabilit în Daniel 8 este durata fixată a celor 2300 unități cronologice din vers. 14. Propoziția finală din vers. 19 (kiy lǝ-môᶜēḏ qēț) are o sintaxă dificilă, ca și expresiile finale similare din Da 11:27, 35, toate acestea folosind limbajul din Hab 2:3, care prevestea invazia babiloniană (Hab 1:6). Habacuc însă nu prevedea niciun termen cronologic, chiar dacă folosește cuvântul môᶜēḏ. De asemenea, vorbește despre sfârșit (qēț), fără să se refere la sfârșitul lumii.

În profeția lui Daniel, sfârșitul se referă adesea la ziua Z a acestei lumi (Dan 12:13), dar expresia „timpul sfârșitului” nu înseamnă data sfârșitului, ci o referire ultimul timp înainte de sfârșit. De exemplu, toate acele evenimente, care descriu ultimul conflict dintre cei doi împărați din Daniel 11 și victoria împăratului de la miazănoapte, au loc „la timpul sfârșitului” (Da 11:40-45). În Da 12:4, 9 ni se spune repetat că „la vremea sfârșitului” va fi desigilată cartea lui Daniel și mulți o vor cerceta, pe când neînțelepții nu vor lua aminte. Toate aceste evenimente implică timp. Desigilarea cărții lui Daniel nu este un eveniment local, isprava vreunui deștept, ci un mesaj înțelept și convingător, care avertizează lumea (așa cum vedem în Apocalipsa, cap. 10, 14 și 18).  

De aceea, cea mai sănătoasă înțelegere este că expresia môᶜēḏ qēț (termenul sfârșitului) din Da 8:19 înseamnă „ultimul termen”, adică data care inaugurează timpul sfârșitului. Este evident, nici lui Daniel nu i-a convenit explicația cerească, deoarece părea să tot prelungească timpul, să tot amâne sfârșitul fericit.

În Daniel 8:25, sfârșitul propriu-zis vine în momentul în care împăratul nelegiuit este zdrobit, fără ajutorul mâinii omenești. Acest moment este identic cu cel din Da 7:11c, și care încheie „timpul Judecății” începute în vers. 9-10. În Daniel 8, momentul începerii Judecății este indicat în vers. 14: „Până se va face seară și dimineață de 2300 ori” (2300 „zile” apocaliptice – ani istorici); după care, sanctuarului i se va face dreptate (judecat, îndreptățit și răzbunat).” Aceasta este profeția care „[se extinde] până la vremea hotărâtă a sfârșitului”. Faptul că Dumnezeu a ținut sub pecete lungimea timpului până la vremea sfârșitului, înseamnă că El nu a dorit ca Biserica să cunoască de la început nici măcar lungimea reală a celor 1260, 1290, 1335, 2300 „zile”, cu atât mai puțin data sfârșitului, a venirii lui Iisus.

Pentru Sebi și Flavius, provocarea este să afle începutul exact al acestor perioade diferite, despre care ei jură că se încheie cu data venirii Domnului. Ei știu că sfârșitul acestor perioade va fi, în fiecare an, anul acesta sau cel viitor, dar nu știu care este începtul perioadelor…. Sau poate știu, dar nu vor să spună și profanilor.