noiembrie 2018
D L Ma Mi J V S
« oct.    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
77
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Dispute/Standarde/Darul căsniciei şi darul celibatului

Darul căsniciei şi darul celibatului

Capitolul din 1Corinteni 7 este, pe cât de practic, pe atât de nepopular, venind parcă de pe altă lume. O lume în care căsătoria era aranjată din timp de părinţi, şi un apostol care credea că a fi singur este un mai mare noroc. Sfaturile acestea vin pe fondul unei discuţii începute în capitolul anterior. De aceea, în timp ce citim, nu trebuie să uităm că desfrâul era faima cetăţii Corint, până acolo încât pe vremea aceea, prostituatele erau numite ironic „fecioare corintene”, iar a trăi „fără prejudecăţi” se spunea „korinthiazo”. Vom reda mai jos textul biblic într-o traducere nouă, cu câteva comentarii.

1. Ca răspuns la cele ce mi-aţi scris, eu zic: Bine este ca omul să nu se căsătorească.
 Oare!? După Moise, Creatorul hotărâse: „Nu este bine ca omul să fie singur…” Iar apostolul pare să susţină exact contrariul, argumentând că este mult mai bine să fii necăsătorit. Tensiunea aceasta depăşeşte limitele scurtului nostru comentariu, dar este o lecţie foarte bună de citire inteligentă a Bibliei, atunci când te întrebi: Care este voia lui Dumnezeu cu privire la mine? Unii vor zice că ceea ce Dumnezeu a creat de la început în nevinovăţie, şi a declarat că este foarte bun, este principiul fundamental şi „veşnic” (cel puţin, cât durează veşnicia muritorilor). Alţii vor spune că revelaţia este progresivă, că prin Iisus şi prin apostoli am primit o lumină incomparabil mai mare. Dar este aceasta, o lumină nouă universală, sau doar o soluţie particulară? Care din cele două variante este idealul divin şi care este o simplă îngăduinţă? Care este porunca şi care este sfatul ?
În ciuda părerii populare, preferinţa celibatului nu a fost doar opinia lui Pavel. Când Iisus afirma că divorţul pentru tot felul de mofturi nu este o soluţie, şi că ar trebui să ne întoarcem la idealul Creatorului, pentru a nu trăi în păcat (Mt 19:3-9), discipolii lui Iisus, speriaţi la gândul că legătura căsătoriei este prea strictă, afirmaseră: „Dacă aşa este cazul cu privire la soţ şi soţie, atunci mai bine nu te căsătoreşti!” (Mt 19:10).
Mai bine, în ce sens? La ce se gândeau ei? Că eşti liber să umbli după femei fără obligaţii? Sau că este atât de rău să ai o căsnicie ne-norocită, încât este mai bine să stai singur şi cuminte? La afirmaţia lor că „mai bine rămâi neînsurat”, Iisus a răspuns: ,,Nu toţi pot accepta ideea aceasta, ci numai aceia cărora le-a fost dat, de exemplu: cei care din firea lor nu sunt atraşi de femeie,
[1] cei castraţi pentru a ocupa slujbe la împărăţie, precum şi cei care s-au dedicat cu totul Împărăţiei Cerului. Cine poate să accepte, să accepte.” (Mt 19:11-12)
Rezoluţia lui Pavel trebuie înţeleasă aşadar în mod strict în contextul ei: a). ca răspuns la anumite întrebări şi situaţii relatate de corinteni; b). şi în lumina explicaţiilor date de apostol mai jos.
 2. Dar pentru a preveni desfrâul, fiecare bărbat să aibă femeia lui, şi fiecare femeie, bărbatul ei.
 Apostolul nu recomandă tuturor creştinilor o viaţă de asceză, prin celibat şi abstinenţă. El nu le spune că ar trebui să-şi pună pofta în cui, postind şi rugându-se până li se vor face pezmet toate romanţele. El i-a sfătuit pe toţi cei înzestraţi cu dorinţe legitime să se căsătorească. Dar poţi fi mulţumit, trăind cu sentimentul că te-ai căsătorit doar „pentru a preveni desfrâul”? Pavel nu spune că aceasta ar fi singura motivaţie a căsătoriei, ci aici se referă doar la acest aspect, din motive practice. Alte scopuri la fel de importante, dar nemenţionate aici, sunt: naşterea şi educarea copiilor, exprimarea deplină a dragostei dintre bărbat şi femeie (Pr 5:15-21; Gn 24:67; 26:8) etc. O carte întreagă, aşezată în centrul Scripturii, a fost dedicată dragostei romantice (Cântarea Cântărilor).[2] Instinctul celorlalte specii este deobicei numai pentru reproducere.
3. Soţul să-şi împlinească rolul de bărbat faţă de soţie, iar soţia să-şi împlinească rolul de femeie faţă de soţ. 4. Soţia nu este stăpână pe trupul ei, ci aparţine soţului. Nici soţul nu este stăpân pe trupul lui, ci aparţine soţiei. 5. Nu vă refuzaţi unul pe altul, decât dacă aţi convenit să vă luaţi un timp special de rugăciune. Apoi să reveniţi la rostul căsniciei, ca să nu vă ispitească Satan, datorită nestăpânirii voastre.
Aceia care au intrat în legământul căsătoriei trebuie să fie responsabili şi maturi în ce priveşte rostul căsătoriei: să nu-şi manevreze partenerul de viaţă, printr-o atitudine capricioasă faţă de nevoia de dragoste, nici să viseze la darul abstinenţei prelungite, invocând preocupări sfinte, în timp ce „jumătatea” se perpeleşte, plină de frustrare şi întrebându-se cât timp ar putea dura o asemenea căsnicie „fidelă”. Chiar şi în ce priveşte scopurile sfinte, Pavel se referă la o înţelegere prealabilă a celor doi şi la o durată rezonabilă a acestui „post”. Multe căminuri s-au destrămat din cauza infidelităţii, nu puţine din cauza geloziei prosteşti, dar cine ştie câte s-au destrămat din cauza „sfinţirii” de unul singur.
Până unde se întinde, aşadar, datoria de soţ sau de soţie? Este clar că nu am dreptul să fac ce vreau cu trupul meu, dacă m-am căsătorit. El nu mai este doar al meu. Până unde merge însă această servitute? Toate sunt până la porunca Domnului, se înţelege. Soţul nu poate cere soţiei relaţii trupeşti perverse, nici soţia nu are asemenea drepturi nelimitate asupra trupului soţului. Legile lui Dumnezeu şi legile naturii trebuie respectate.
Sfatul apostolului arată că soţii nu sunt obligaţi să trăiască într-o veşnică îmbrăţişare, aducând pe lume cât mai mulţi copii. În ciuda faptului că unele din aceste familii sunt admirabile şi exemplare (Dumnezeu să le poarte de grijă!), modelul nu se potriveşte însă celor mai multe familii. Unii dintre patriarhii şi regii din Scripturi au avut într-adevăr mai mulţi copii, dar aceasta se întâmpla înfd-o lume cu totul diferită, unde oamenii trăiau sute de ani, ca Iov, sau aveau mai multe soţii, precum Iacov şi David. A impune unei soţii naşteri an după an, ca în turmă, sub pretextul poruncii Genezei, este o doctrină nebiblică, lansată de sfinţi neciopliţi şi repetată de profeţi găunoşi. Soţii trebuie să fie în înţelegere reciprocă şi în această privinţă.
6 Spun aceasta ca o concesie, nu ca poruncă. 7 Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie liberi ca mine; însă fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul într-un fel, altul altfel. 
Concesie, opinie sau sfat chibzuit. Pavel este destul de înţelept pentru a nu impune preferinţa sa personală asupra întregii comunităţi creştine. El răspunde acum la nişte întrebări practice, pe care nu le cunoaştem, dar le putem ghici în oarecare măsură, din răspunsurile date.
Preferinţa lui Pavel ca „toţi oameni” să fie celibatari este suspectă. El nu o impune altora, dar însăşi această preferinţă poate fi un indiciu probabil că îi lipsea instinctul necesar, ceea ce nu este un păcat, fiindcă aceasta era natura lui. Cândva făcuse poteră prin casele creştinilor, şi arestându-i, aruncase în temniţă chiar şi „femei” (FA 8:3; 22:4), ceea ce un bărbat adevărat nu face. Dovada pocăinţei, echilibrului şi inspiraţiei lui este însă în cuvintele care arată că şi aceia care simt şi gândesc altfel decât el, au un dar de la Domnul. Şi numai ziua judecăţii va decide cine şi-a folosit mai bine darul primit.
8. Eu spun bărbaţilor necăsătoriţi şi văduvelor, că mai bine ar fi să rămână ca mine. 9. Dar dacă nu pot trăi în abstinenţă totală, mai bine să se căsătorească decât să se perpelească. 10.  Celor care sunt căsătoriţi însă, nu eu le poruncesc, ci Domnul:  soţia să nu se despartă de soţ, 11 (dacă se desparte, să rămână necăsătorită – sau să se împace cu soţul ei!), şi nici soţul să nu divorţeze de soţie.
Apelul lui Pavel nu este atât de mult pentru celibat, ci pentru o viaţă sfântă, care poate fi într-o căsătorie cu fidelitate în dragoste, sau într-o singurătate onorabilă, în slujba lui Dumnezeu şi a societăţii. Apostolul face distincţie între bunele lui sfaturi şi porunca Domnului. În ce priveşte Porunca, nu negociază. Divorţul este exclus, iar dacă separarea poate fi tolerată, totuşi fără recăsătorire. Desigur, după acest verdict întrebăm şi noi ca ucenicii, dacă nu cumva e mai bine să stai singur. Domnul Iisus vorbise despre un singur motiv acceptabil pentru divorţ (Mt 5:32), arătând că orice alt motiv ar împinge pe partener la o viaţă de adulter.
Există însă şi alte motive care să îmbrâncească pe un soţ sau pe o soţie la adulter sau la divorţ şi recăsătorire? Observaţia mea este că nici Iisus, nici Pavel, nu au menţionat toate situaţiile reale sau imaginabile, ci au trasat principii idealiste, nelăsând loc dezlegărilor păcătoase. Cum însă fără iertarea lui Dumnezeu nu ar exista speranţă pentru nimeni, este bine ca, în loc să condamnăm pe cei care păcătuiesc (şi uneori trebuie mustraţi, aplicându-se dreptul bisericesc), să observăm că Biblia face loc la mântuire şi acestui soi de păcătoşi. Singura problemă este că, într-o dragoste cu păcat, e dificil să te pocăieşti, să regreţi. Ce să regreţi, când de abia ai început să te înfrupţi din pomul interzis? Dar harul şi chemarea lui Dumnezeu ajung adesea şi în aceste adâncimi în care cad oamenii.
Ce ar fi trebuit să facă David, după ce păcătuise, ca să-şi dovedească pocăinţa? S-o trimită la casa ei pe Bat-Şeba însărcinată şi fără soţ, să se descurce cum poate? S-o ţină la palat, dar numai formal, pentru că deja mai avea vreo şaptesprezece femei? Din cele şaptesprezece, zece au fost ţinute „în văduvie”, sub pază, după ce nelegiuitul de Absalom le profanase (2Sam. 20:3). Altele posibil căzuseră în dizgraţie, din cauza comportamentului lor şi al fiilor lor, dar relaţia mai precisă cu fiecare din ele, sau cu toate la un loc, nu este atât de mult menţionată în Scriptură, atât de amănunţit cum este menţionată relaţia cu Bat-Şeba, după pocăinţa lui David.
Faptul că Dumnezeu l-a acceptat pe Avraam şi după ce a făcut un copil cu Agar; că l-a acceptat pe Iacov şi după ce a intrat în hora obiceiului, luându-şi patru soţii (şi s-ar putea cita multe alte exemple), ne învaţă că există speranţă şi pentru cei care au încălcat porunca, şi că pocăinţa nu implică întotdeauna întoarcerea la primul partener. Spun acestea nu pentru a sugera dezlegări păcătoase, ci pentru a nu lăsa în afara speranţei mântuirii, pe cei care au păcătuit.
Pavel însă nu se preocupă aici de asemenea cazuri. În idealismul lui, pare să nu le vadă, sau poate în Corint nu existau asemenea probleme? Sau poate Noul Testament a devenit mai intolerant decât Vechiul? Sunt întrebări la care ar trebui să răspundem. Pavel însă prezintă aici doar idealul, peste care suprapune, un super-ideal personal: sacramentul celibatului.
12. Celorlalţi le spun eu, nu Domnul: dacă un frate creştin are soţie care nu este în credinţă, dar este de acord să împartă viaţa cu el, să nu divorţeze de ea. 13. Şi dacă o femeie are soţ, care nu este în credinţă, dar este de acord să împartă viaţa cu ea, să nu divorţeze de soţul ei. 14. Soţul necredincios este sfinţit astfel prin soţia credincioasă, iar soţia necredincioasă este sfinţită prin soţ, care este fratele nostru. Altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când aşa, sunt sfinţi. 15 Dacă partenerul necredincios vrea să se despartă, să se despartă; fratele sau sora nu mai sunt legaţi, în acest caz. Dumnezeu v-a chemat la pace. 16. Într-adevăr, de unde ştii, soră, că îţi vei mântui soţul? De unde ştii, frate, că îţi vei mântui soţia?
Sfaturile date aici de Pavel sunt de bun simţ. Căsătoria merită respectată, atâta timp cât partenerul este dispus să-şi continue în fidelitate căsnicia, chiar dacă partenerul nu este „în credinţă”. O căsnicie mixtă este nu doar acceptabilă, ci un izvor de speranţă pentru mântuirea celui departe de Christos şi pentru „sfinţirea” copiilor. Dar apostolul ne previne că mântuirea partenerului necredincios este o speranţă care se poate dovedi iluzorie. Nu este înţelept să mizăm pe asemenea minuni şi să facem căsătorii mixte. Dacă însă cineva a greșit și a intrat într-o asemenea căsnicie, să nu se descurajeze, pentru că nu doar harul iertării este pus la dispoziţie, ci şi harul sfinţirii.
În cazul căsătoriilor mixte, Pavel permite despărţirea, dar numai din iniţiativa celui necredincios. El nu sugerează că sfinţii ar trebui să se descotorosească de partenerii păgâni cu care au făcut legământ. Pe de altă parte, este ciudat că aceste sfaturi de bun simţ sunt puse doar pe seama autorităţii sale apostolice, nu ca poruncă a Domnului. Cum ar fi sunat însă porunca Domnului? Ar fi fost diferită? Probabil asemenea lucruri se mai judecă şi de la caz la caz. În primul rând, ce înseamnă credincios şi necredincios? Pe vremea lui Pavel, aceasta însemna probabil a fi sau a nu fi creştin. În primul rând, păgânul era necredincios, chiar dacă credea în zeii lui, dar nu în adevăratul Dumnezeu. Evreul necreştin era socotit însă necredincios? Dar dacă era creştin dintr-o facţiune neortodoxă (iudaizant, paganizant, etc.)? Sau dacă avea o mărturisire de credinţă corectă şi un botez valid, dar o viaţă particulară imposibilă?
17. Aşadar, fiecare să-şi ducă viaţa după darul împărţit de Domnul, după chemarea făcută de Dumnezeu. Aceasta este norma pe care am instituit-o în comunităţile noastre. 18. Cine a fost chemat fiind circumcis, să nu-şi anuleze circumcizia. Cine a fost chemat necircumcis, să nu se circumcidă. 19. (Circumcizia nu con
tează şi necircumcizia nu contează, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu). 20. Fiecare să rămână la chemarea care i s-a făcut. 21. Ai fost chemat fiind sclav? Nu-ţi face griji! Dar dacă poţi deveni liber, foloseşte ocazia. 22. Cel chemat ca sclav, care este „în Domnul”, este un libert al Domnului. De asemenea, cel chemat ca om liber este sclav al lui Christos. 23. Aţi fost cumpăraţi cu un preţ; nu vă faceţi sclavi ai oamenilor. 24. Astfel, fraţilor, fiecare să rămână lângă Dumnezeu, în chemarea care i s-a făcut. 
Din nou apostolul face referire la soarta pământească lăsată fiecăruia de Dumnezeu, numind-o dar (harismă), sau chemare (vocaţie). Circumcis sau necircumcis, sclav sau liber – apoi va adăuga: căsătorit sau necăsătorit – rămâi deocamdată aşa cum eşti, până intervine Dumnezeu. Poţi fi fericit cu propria identitate naţional-culturală, cu identitatea social-economică şi cu starea civilă proprie, dacă eşti cu Dumnezeu. Unii credeau că pentru a te mântui trebuie să fii circumcis. Evrei care îmbrăţişaseră prea mult din cultura greco-romană, îşi anulau circumcizia printr-o operaţie mai dureroasă decât circumcizia. Nu puţini sclavi au fost toturaţi, ucişi în bătaie sau crucificaţi, pentru că au încercat să se elibereze. Dacă ai ocazia legală să te eliberezi, spune Pavel, nu sta pe gânduri. Este mai bine să fii liber, pentru că eşti robul Domnului, cumpărat cu preţ. În nici un caz nu te vinde sclav. Libertatea este foarte preţioasă. Oare chiar şi atunci când sclavia are forma unei căsătorii? Creştine? Căsătoria se întemeiază pe dragoste, în aceasta stă toată sfinţenia ei. Când dragostea s-a redus la teama de a anula un contract care nu mai este respectat, căsătoria mai stă doar într-un fir de aţă.
25. Cu privire la cei necăsătoriţi, nu am o poruncă de la Domnul. Le dau însă un sfat, ca unul care prin mila Domnului am devenit demn de încredere. 26. După părerea mea, ţinând seama de necazul care ne paşte, cel mai bine este să rămână fiecare aşa cum este. 27. Eşti legat de o soţie? Nu căuta dezlegare. Nu eşti legat de o soţie? Nu căuta soţie. 28. Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă o fată se mărită, nu păcătuieşte. Dar aceştia vor avea de suportat încercări grele, iar eu aş vrea să vă scutesc.
Pavel repetă sfatul său, subliniind că nu este vorba de o poruncă a Domnului. Cei necăsătoriţi ar face mai bine să rămnă aşa cum sunt, luând exemplul lui Pavel şi având încredere în experienţa sa spirituală. Un profet poate da multe sfaturi bune chiar şi acolo unde nu a primit descoperiri speciale de la Dumnezeu, deoarece în educaţia pe care Dumnezeu i-a făcut-o, i s-a dezvoltat conştiinţa şi raţiunea. De data aceasta, Pavel menţionează un nou motiv pentru acceptarea libertăţii celibatare: necazurile. Nu explică la ce necazuri se referă, şi este clar că nici pe el însuşi nu l-a ocolit necazul. În cele din urmă avea să moară decapitat, din ordinul lui Nero, după o viaţă plină de privaţiuni, lupte sufleteşti, peripeţii neplăcute şi tensiuni nedorite în Biserică. Ce altceva mai rău i-ar fi aşteptat pe cei care preferau căsătoria?
Naşterea de copii este un necaz într-adevăr, anunţat încă din Geneză, dar nicio fată nu evită căsătoria, nicio soţie nu renunţă la familie, din cauza perspectivei sau experienţei naşterii. Necazuri locale în Corint puteau apărea, desigur, şi dacă într-o persecuţie riscai viaţa, era de preferat să nu laşi în urma ta văduvă şi orfani. (Pastorii valdenzilor / barbii nu se căsătoreau). În orice caz, textul grecesc al epistolei nu este clar dacă se referă la un necaz deja existent, sau la unul iminent.
29. Vă spun, fraţilor, timpul s-a scurtat. De acum, cei care au soţii, să fie ca şi cum n-ar avea; 30. cei care plâng, ca şi cum n-ar plînge; cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei care cumpără, ca şi cum n-ar stăpîni; 31. cei care profită de lumea aceasta, ca şi cum n-ar profita; fiindcă sclipirea lumii acesteia trece.
Expresia „timpul s-a scurtat” dovedeşte că Pavel se gândea într-adevăr la ultimul necaz al poporului lui Dumnezeu, care fusese anunţat de Daniel (12:1) şi amintit iarăşi de Iisus (Mt 24:21; Ap 7:14). În acest caz, Domnul spusese într-adevăr că, în zilele acelea, va fi „vai de femeile” care vor fi însărcinate sau care vor alăpta. Nu este nici o îndoială că apostolul credea într-o venire a lui Iisus apropiată, în aceeaşi generaţie,[3] aşa cum promisese Iisus (Mt 24:34; Lc 9:26-27). Succesele misiunii şi dragostea de Evanghelia cu care-l dăruise Dumnezeu îi încurajau credinţa şi speranţa.
Într-o perspectivă atât de apropiată a Parusíei, nu ne mirăm că apostolul aduce între altele şi acest argument. Şi înţelegem noi, cu tot dragul de fratele Pavel, dar şi cu oarecare mirare de necelibatari, că mult s-ar mai fi lăudat el cu corintenii lui, care din desfrânaţi notorii, ar fi devenit nu doar familişti cuminţi, dar şi o armată de tineri sfinţi care şi-ar fi sacrificat orice vis de fericire terestră, pentru a trâmbiţa cât mai departe vestea bună a Împărăţiei. Ne întrebăm dacă este realistă o asemenea așteptare, sau dacă în așteptarea prezentă a venirii Domnului, mai realistă ca niciodată, ar trebui să le sugerăm tinerilor să citească acest pasaj.
Dar ce voia Pavel să spună când afirma că „aceia care au soţii, să fie ca şi cum n-ar avea”? Cu câteva decenii în urmă, unii credincioşi din cale afară de duhovniceşti înţeleseseră că trebuie să-şi neglijeze soţiile. Ea dormea în casă, el în pod. Nu avem cunoştinţă cum au tratat această problemă milleriţii din 1844, dacă odată cu neglijarea fermelor şi vinderea averilor, s-a gândit careva şi la soluţia „podului”. Însă ştim că mai târziu au apărut unele figuri pseudoprofetice care pretindeau că Dumnezeu le descoperise acest mesaj. Anna Rice Philips a distrus astfel câteva familii din Battle Creek. În Europa, în legătură cu războaiele mondiale, care erau văzute ca fiind Armaghedonul, unii au pus embargou pe relaţiile intime, cu această cugetare adâncă: „Ce, ai să concepi aici şi ai să naşti în cer?” Oamenii aceştia uită de regulă, că Dumnezeu, care a făcut lumea aşa cum a făcut-o, este în stare să rezolve toate problemele ei și fără ajutorul nostru.
Unui om care venise în vizită la E G White ca să-i dezvăluie lumina nouă pe care Dumnezeu i-o dăduse (cu privire la suspendarea relaţiilor intime), ea l-a ascultat atentă şi contrariată, după care i-a dat un singur răspuns, scurt şi clar: „Ştii ce? Du-te acasă şi fii bărbat!”
Pavel vrea să spună că lumea aceasta, cu toate aspectele ei materiale, sociale etc. este trecătoare, prin urmare nu trebuie să ne lăsăm prinşi în iureşul ei, încât să nu mai putem fi ascultători de Dumnezeu. Căsătoria nu este o scuză pentru a nu sluji lui Dumnezeu, aşa cum spusese şi Iisus în parabolă (Lc 14:20). Mai mult, când este vorba de pocăinţă, aceasta este prioritară. Biblia te scoate afară, chiar şi din iatacul nunţii, pentru ca mai întâi să te pocăieşti (Ioel 2:15-16). Nu trebuie să uiţi că păcatul a intrat în lume din cauză că, în prima familie, soţul a făcut soţiei o concesie păcătoasă, sub pretextul sfânt al dragostei: a primit fructul interzis. Alteori s-a întâmplat invers, de asemenea greşit.
32. Eu aş vrea ca voi să fiţi lipsiţi de asemenea griji. Bărbatul necăsătorit îşi face griji pentru interesele Domnului (cum să placă Stăpânului său), 33. pe când cel căsătorit are grijile lumii acesteia (cum să intre în voia soţiei), 34. aşa că este împărţit în slujire. Femeia necăsătorită sau domnişoara se preocupă cu ale Domnului, ca să fie sfântă în trup şi spirit, pe când cea căsătorită se preocupă cu ale lumii (cum să facă pe plac soţului ei). 35. V-am propus această soluţie în avantajul vostru, nu ca să pun arcanul pe viaţa altora, ci pentru ca să puteţi sluji Domnului cu cinste şi dăruire, netulburaţi de alte griji.
Este adevărat că necăsătoriţii sunt dedicaţi slujirii Domnului? Nu neapărat. Sau toţi cei căsătoriţi se îngrijesc de lucrurile lumii, cum să placă partenerului? Unii nici măcar de aceasta nu se îngrijesc, pentru că nu vor să-şi placă decât lor înşile. Rușine! Pavel vrea să spună totuşi, că în mod natural, căsnicia aduce preocupări materialiste, în care limita nu se mai ştie. Multe se fac pentru că aşa vrea doamna sau domnul, în timp ce Domnul şi interesele împărăţiei Lui devin secundare. Pavel ştia foarte bine că există această capcană. Cum ar fi arătat un Pavel căsătorit? Probabil mai contează şi cu cine, dar modesta sa observaţie că a lucrat mai mult decât toţi, ceea ce era adevărat (1Cor 15:10), poate să aibă strânse legături cu statutul său de bărbat „liber în Domnul”.
36. Dacă însă cineva crede că este ruşinos să-şi păstreze fiica fată bătrână,[4] şi dacă este nevoie, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se căsătorească tinerii în cauză. 37. Dar cine este neclintit în hotărârea lui, nefiind sub nici o presiune, ci având libertate să facă ce vrea, şi a hotărât să-şi păstreze fata domnişoară,[5] bine face. 38. Astfel, cine îşi mărită fata,[6] bine face, iar cine n-o mărită, mai bine face. 
Pasajul acesta este dificil în textul grecesc, motiv pentru care traducătorii se împart în cel puţin trei categorii, oferind următoarele soluţii:
a). Pavel s-ar referi la fiica adolescentă, pentru căsătoria căreia tatăl era răspunzător, după obiceiul vremii;
b). Pavel s-ar referi la logodnica unui tânăr, pe care acesta ar fi dator s-o ia în căsătorie, după obicei; c). Pavel s-ar referi aici la atitudinea tânărului faţă de propria feciorie: să-şi sacrifice fecioria în schimbul căsătoriei, sau să rămână celibatar.
Toate aceste soluţii sunt argumentate pe temeiul textului grecesc şi al contextului. Este dificil de răspuns la toate obiecţiile, dar de dragul simplităţii am ales prima variantă, care este şi tradiţională, ba chiar ni se pare de mult bun simţ în contextul vremii, în ciuda unor dificultăţi în text. În cazul în care este vorba de fiică, nu trebuie să credem neapărat că fiicele erau tratate ca şi cum voinţa lor nu ar conta. Chiar în vremurile cele mai vechi, cel puţin în unele tradiţii, fiica era întrebată (Gn 24:57). În Corint poate să fi existat şi cazuri de tineri pe care părinţii îi împingeau să se căsătorească, deşi ei ar fi preferat să urmeze exemplul lui Pavel. Prin această scrisoare, el nu urmărea să-i determine pe toţi să rămână necăsătoriţi, ci să li se permită statutul de celibatar acelora care doresc şi care pot trăi astfel, care au acest dar de la Dumnezeu, ca să rămână aşa cum sunt, să nu fie siliţi să se căsătorească. Nimic nu trebuia să se facă forţat, nici căsătoria, nici celibatul. Trebuia să se ia în consideraţie darul fiecăruia şi necesitatea.
39.  Femeia este legată de soţul ei, cât timp trăieşte el. Dacă însă îi moare bărbatul, este liberă să se mărite cu cine doreşte – dar numai „în Domnul”. 40. Dar, mai fericită va fi, dacă rămâne aşa cum este, după părerea mea. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.
Căsătoria este indisolubilă, după acest capitol, cât trăieşte partenerul de viaţă. În greceşte, textual: „dar dacă bărbatul adoarme”, desigur nu sunt dezlegate doamnele aici pentru că unii domni sunt mai adormiți, ci această adormire este ştiută în tradiţia creştină veche ca o vorbire eufemistică despre moarte, şi o mărturie a credinţei în înviere, potrivit crezului creştin. Moartea soţului este menţionată aici ca fiind singurul motiv de recăsătorire. Dar apostolul cu siguranţă nu prezintă situaţia la modul general, sistematic şi complet. Iisus dezlegase pe bărbat de soţie, numai în cazul în care ea ar fi căzut în viciul desfrâului. De altfel, în vremurile acelea, problema care se punea era mai ales uşurinţa cu care bărbatul dispunea de relaţia de căsătorie. Divorţul era de obicei unilateral: bărbatul îşi repudia soţia, o trimitea acasă, dându-i un document la mână. Dar Iisus nu a spus nimic despre situaţia inversă: când anume ar fi liberă femeia să se despartă şi să se recăsătorească? El nu Se referise nici măcar la moartea soţului, deoarece problema aceasta era clară, nimeni nu o contesta. Dar dacă bărbatul era destrăbălat? Sau dacă era beţiv şi bătăuş? Dacă era bun de nimic? Este greu de spus care este răul cel mai insuportabil într-o căsnicie: dacă partenerul şi-a încălcat legământul de fidelitate, sau dacă este interesat doar de sine şi de o societate exterioară, neglijându-şi obligaţiile de soţ sau de soţie, care fac parte din acelaşi legământ.

Pavel spune că văduva creştină este liberă să se recăsătorească, dar numai în comunitatea credinţei. Nu spune însă ce ar trebui să i se facă în cazul în care un domn din afară îl eclipsează pe Domnul dinăuntru. Ar fi fost tratată la fel ca şi păcătosul din primele capitole? Dată pe mâna lui Belzebut? Este aici un sfat al lui Pavel, un sfat al Domnului, sau o poruncă a Domnului? Pavel mai spune că, după părerea lui, ar fi mai bine pentru ea să nu se recăsătorească, ar fi mai fericită. Dar în 1Tim 5:11-15, apostolul arată că văduvele tinere ar fi cel mai bine să se căsătorească. Acolo însă motivează cu observaţiile sale că unele dintre acestea deveniseră problematice şi celibatul lor nu era deloc viaţă sfântă.


[1] E.g. efeminaţi („fătălăi”, hermafrodiţi), homosexuali, asexuali şi cei cu defecte congenitale de sex.
[2] Este interesant ce ton foloseşte inspiraţia, când vorbeşte prin Solomon (care fusese expert în „degustare”), şi pe ce ton vorbeşte prin Pavel, care nu suferea deloc pentru că era celibatar.
[3] Rom 13:11-12; 16:20; 1Cor 10:11; Tit 2:13; Ev 10:37.
[4] Sau: „să-şi păstreze fecioria dincolo de floarea vârstei”.
[5] Sau: „să-şi păstreze fecioria”.
[6] Unii înţeleg: „îşi dă în căsătorie propria feciorie”.

 

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.