decembrie, 2017
D L Ma Mi J V S
« Oct    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
49
Forumuri
25
Subiecte
62
Răspunsuri
588
Etichete subiect
6

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/Exegeză/1Petru 3:18-20 (schiță de exegeză)

1Petru 3:18-20 (schiță de exegeză)

Un pasaj clasic considerat dificil –  adesea făcut și mai dificil de către tălmăcitori –, este 1Petru 3:18-20. În diverse traduceri biblice este redat astfel:

CORNILESCU: „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh,  în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.”

ORTODOXĂ: 18. Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, 19. Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, 20. Care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă.

Exemplele de traduceri se pot înmulți, dar nu este necesar. De la bun început observăm câteva probleme.

  1. Se afirmă că Iisus a fost înviat sau făcut viu „în duh” sau „cu duhul”, ceea ce este straniu, întrucât învierea este în trup, nu doar în duh (Is 26:19; Mat 27:52; Lc 24:39; Rom 8:11; 1Cor 15:35, 42, 44). O Înviere „în duh” ar presupune o moarte în duh, adică moarte duhovnicească. Iar Iisus nu a suferit o moarte duhovnicească (Ef 2:1, 5; Col 2:13), ci una reală (Ap 1:17).
  2. Se afirmă astfel că Iisus, în duh (sau cu duhul) s-a dus (sau coborât) să propovăduiască duhurilor. Afirmația este foarte complicată, întrucât în toată Biblia, cuvântul lui Dumnezeu, sau Evanghelia se propovăduiește oamenilor, nu duhurilor: „Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi*, pentruca să fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh.” (1 Pet. 4:6). Deși pentru unii, acest verset pare să spună exact contrariul, o citire fără prejudecăți duce la următoarele observații: „cei morți” înseamnă „cei care acum nu mai sunt în viață”. Dar folosirea timpului trecut „a fost vestită”, arată că oamenilor li s-a vestit în viață, pe când erau vii. Altminteri, Petru ar fi zis că „se vestește Evanghelia și celor morți”. În context este vorba de venirea lui Christos, care are să judece viii și morții, de aceea se subliniază că și cei care acum sunt morți, pot fi judecați în trup (după învierea trupului), întrucât au trăit în trup. Povestea săracului Lazăr ne învață că Dumnezeu nu mai are nicio avertizare pentru cei morți, și că nicio schimbare a sorții lor nu poate avea loc (Luca 16:19, 27-31; Evrei 9:27).
  3. La ce „închisoare” face referire autorul? Poate fi închisoarea mormântului, a Sălașului Morților? Biblia neagă faptul că morții ar fi conștienți și că ar mai putea fi îndreptați după moarte (Ps 6:5/6; Ecl 9:10; Is 63:16). Teologia tradițională presupune că morții dinainte de Christos nu puteau merge la cer, dar nici nu au fost aruncați în iad, ci depozitați într-o zonă neutră, de așteptare a paradisului (limbum patrum); iar Iisus, în duh, între moartea și învierea Lui ar fi coborât în acea zonă a infernului, pentru a-i elibera pe sfinții patriarhi și credincioși din vechime.[1] Alții cred că ar fi vorba inclusiv de suflete care au murit pocăite, dar au suferit pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu. Așa ar fi fost cazul cu unii din cei care au murit înecați de apele Potopului, sau în alte situații asemănătoare.

Dar Biblia arată că paradisul era deschis și sfinților dinainte de Christos, întrucât jertfa lui Iisus are și putere retroactivă (Ioan 8:56-58). Enoh a fost răpit de Dumnezeu la cer, chiar fără să vadă moartea (Gen 5:22, 24; Evrei 11:5). Ilie, de asemenea a fost înălțat la cer în viață (2Împ/4Rg 2:1-11). Despre Moise, într-un mod mai subtil, ni se sugerează că a fost înviat de Dumnezeu și înălțat la cer în secret (Dt 34:6; Iuda 1:9), ceea ce explică prezența lui împreună cu Ilie, pe muntele Schimbării la Față (Mat 17:3-4; Mar 9:4-5; Luca 9:30-33). Apoi o mulțime de sfinți din vechime au fost înviați cu ocazia morții și învierii lui Iisus (Mt 27:50-53).

Unii comentatori înțeleg că Iisus ar fi coborât în iad, nu ca să predice pocăința, ci ca să proclame victoria Sa asupra celor pierduți și soarta lor definitivă; așadar, un act de sadism în plus. Este dificil de imaginat că, Iisus, care a suferit atât de mult și a murit chiar pentru ultimul tâlhar, în clipa următoare a coborât în închisoarea „iadului” pentru a-i anunța pe cei damnați că iadul este cu adevărat veșnic,[2] când El Însuși, care plătise cu suferințe de iad pentru păcatele altora, își sfârșise chinurile „iadului”.

După Augustin,[3] „spiritele din închisoare” ar fi contemporanii necredincioși ai lui Noe, cărora Duhul lui Christos prin Noe, sau Însuși Christosul preexistent le-a predicat. Ideea aceasta a fost susținută de mulți alții,[4] și este de asemenea prezentă în Comentariul Biblic AZS, precum și în scrieri recente.[5] Învățătura ei este în acord cu doctrina biblică în general, dar eu nu o găsesc satisfăcătoare din punct de vedere exegetic. Iată câteva motive serioase:

  1. Nu există niciun alt caz biblic, în care niște oameni în viață să fie numiți „duhuri” (spirite). Oamenii, ca ființe vii, sunt numiți „suflete” (1Pt 3:20; FA 2:41; 7:14; Iac 4:4 etc). Mai degrabă, îngerii, buni (Ev 1:14) sau răi (Mt. 8:16; 10:1; 12:45; Mr. 1:27; 3:11; 5:13; 6:7; Lc. 4:36; 6:18; 7:21; 8:2; 10:20; 11:26; FA 5:16; 8:7; 19:12-13; 6:12; 1 Tim. 4:1; Ap. 16:13-14, 16.), sunt numiți duhuri (spirite).
  2. Verbul folosit nu este mai mult ca perfect („în care Se dusese”), ci un participiu + indicativ aorist, care sugerează că acțiunea nu avusese loc înainte de moartea și învierea lui Iisus, ci odată cu învierea, sau după aceea. Momentele cronologice ar fi succesive: 1. moartea; 2. învierea; 3. misiunea vestirii.

Cu mai mulţi ani în urmă, Dr. Ekkehardt Mueller de la Biblical Research Institute, într-un seminar de exegeză NT, a prezentat o sluție complet diferită, într-un mod foarte convingător. El a argumentat că „duhurile din închisoare” sunt în acest caz spiritele rele, și că „propovăduirea” din acest text nu este predicarea Evangheliei spre pocăință, ci proclamarea sau anunțarea victoriei lui Iisus asupra lui Satan și a îngerilor lui. Mai auzisem această explicație, dar credeam că verbul kerysso ar însemna doar predicare. Dar după o scurtă demonstrație că kerysso înseamnă a anunța ceva, pur și simplu,[6] orice, Dr. E. Mueller a adus un argument decisiv dintr-un pasaj paralel al lui Petru (2Pt 2:4-5, cf. Iuda 6):

1Petru 3:19-20

2Petru 2:4-5

… S-a dus să anunțe spiritele din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Tartar, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;
în zilele lui Noe, când se făcea corabia-chivot (arca), în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest predicator al dreptății, împreună cu alţi şapte, când a trimis Potopul peste o lume de nelegiuiţi.

Această comparație m-a convins imediat, deoarece venea de la același autor (Petru) și reprezintă aceeași secvență de idei. Apoi a urmat observarea unei structuri chiasmatice în 1Petru 3:18—4:2, de unde se poate trage concluzia că duhurile / spiritele acestea sunt cu adevărat îngeri. Comparați ordinea simetrică (ca în oglindă) a ideilor expuse.

A A suferit în carne σὰρξ,

ca Înlocuitor.

Fiindcă şi Christos a suferit o dată pentru păcate, – dreptul pentru cei nedrepți, – ca să vă aducă la Dumnezeu; omorât în virtutea cărnii,

B

A înviat și s-a dus πορευθεὶς.  Victorie asupra spiritelor rebele. dar înviat în virtutea spiritului; după care, ducându-Se, a proclamat (victorie) asupra spiritelor întemniţate care se răzvrătiseră demult,

C

Apa Potopului, care împarte lumea în două când răbdarea lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, ale construirii unei arce (corabie-chivot), în care puţine suflete (numai opt !), au fost salvate „prin intermediul apei”.

  C1

 

Apa botezului, un vot pentru Dumnezeu.

Un antitip al acelei ape vă salvează şi pe voi acum: botezul, care nu este o îndepărtare a jegului trupesc, ci angajamentul (răspunsul) unei conştiinţe drepte, față de Dumnezeu,

B1

A înviat și s-a dus πορευθεὶς. Victorie asupra puterilor etc. prin învierea lui Iisus Christos, care este la dreapta lui Dumnezeu, dus la cer, de când Şi-a supus toate puterile: îngeri, autorităţi şi oştiri.
 

A1

A suferit în carne σὰρξ,

ca Exemplu.

Deci, dacă Christos a suferit în carne, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi gând, fiindcă cel care suferă în carne încetează cu păcatul, ca să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu, atât timp cât mai trăieşte în carne.

O expunere a acestei exegeze, cu bibliografia specifică, se poate găsi într-un articol semnat de E. Mueller în buletinul informativ Reflections, publicat de Biblical Research Institute (January 2006, pag. 5-7).

Ideea triumfului lui Iisus asupra spiritelor adverse nu este străină de Biblie (Col. 2:10, 15). Observăm, de asemenea, că verbul πορευθεὶς („ducându-Se”), nu se referă aici la o „pogorâre” a lui Christos în infern, nici la o vizită antediluviană pe care o făcuse demult, ci așa cum este repetat în 1Pt 3:22, cu precizarea „(ducându-Se) la cer”.

Această exegeză, introdusă oarecum de Friedrich Spitta,[7] este foarte populară astăzi în cercurile teologice. Alți exegeți clasici care au contribuit, au fost: Joachim Jeremias și Edward Selwyn.[8]

Petru reflectă tangențial teologia lui 1Enoch

Dar principala provocare, pe care acest pasaj o pune exegetului, nu este atât de mult problemele discutate până aici, ci afirmația că spiritele din textul lui Petru s-ar fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pe vremea lui Noe. Ideea aceasta amintește de subiectul cărții pseudepigrafice Enoh, în care apar expresiile originale pe care le vor repeta Petru și Iuda. Reamintim că 1 Enoch este o carte scrisă în aramaică în secolul III î. H. și că unele pasaje din NT sunt reflexe ale lecturii cărții lui Enoch.

  1. Comparând Epistola lui Iuda cu 1 Petru 2-3 se poate observa că ele sunt redactate una după alta, sau că ambele au aceeași sursă. De asemenea, ambele folosesc anumite expresii și imagini din 1Enoch. Pasajul din Iuda 1:14-15 este, cuvânt cu cuvânt, citat din 1Enoch 1:9. Afirmația lui Iuda (1:6-7) că îngerii păcătoși au fost puși în lanțuri veșnice pentru un păcat asemănător cetăților din câmpia Iordanului, „care în același fel s-au dedat la desfrâu și au alergat după ființe de altă natură”,[9] este semnificativă, și se reflectă de asemenea în 1Petru 3:19-20, în păcatul îngerilor din vremea lui Noe.
  2. În 1Enoch cap. 6-7, pasajul din Geneza 6:1-2 este interpretat în sensul că îngerii s-au răzvrătit împotriva ordinii divine, prin faptul că au poftit fetele pământencelor și prin această combinație nelegiuită ar fi dat naștere unei generații monstruoase (uriașii!). Resping interpretarea dată de acest Pseudo-Enoch la Geneza 6:1-2, așa cum mulți teologi au făcut-o. Interpretarea este absurdă, pentru că dacă este posibilă o cuplare între un înger și o pământeancă, atunci este naturală, creată de Dumnezeu și nu poate fi păcat. Dar Iisus sugerează că îngerii sunt ființe fără sex (Mt 22:30; Lc 20:35-36). Mai mult, în Geneza 6:4 se afirmă că uriașii nu au fost produsul monstruos al mezalianței dintre îngeri și fete, ci că așa erau pe atunci locuitorii pământului, și „chiar și după” acest amestec nefericit, cei care s-au născut au fost generații de oameni de statură înaltă. În contextul celor două genealogii din Geneza 4 și 5, a lui Cain și a lui Set (a necredincioșilor și a credincioșilor), combinația dintre „fiii lui Dumnezeu” și „fiicele oamenilor” nu este decât o referire la căsătoriile mixte dintre credincioși și necredincioși, care au erodat credința și morala sănătoasă (Dt 7:3; Jud. 14:3; 2Cor 6:14-15; Ezra 10:2). Credincioșii sunt numiții „fii ai lui Dumnezeu”, asemenea îngerilor (Dt 14:1; Ps 29:1-2; Ex 4:22; 1Ioan 3:10). Însă chiar dacă interpretarea este greșită, ea a fost acceptată de unii evrei și chiar în mediul creștin, inclusiv printre unii teologi. Iuda și Petru arată că 1Enoch era o carte foarte cunoscută în vremea lor, și că scenariul răzvrătirii îngerilor din această carte se reflectă în acest scrieri creștine. În ce măsură Petru și Iuda credeau aceste lucruri e dificil de spus, dar nu se poate nega faptul că ei fac aluzie la această pseudepigrafă.
  3. Iuda afirmă că îngerii „și-au părăsit locuința (cerească)”, așa cum zice și 1Enoch 12:4, „vorbește îngerilor veghetori, care au părăsit înălțimile desăvârșite ale cerurilor”. Tot în cartea lui Enoch, îngerii (spiritele rebele) sunt aruncați într-o închisoare subpământeană, în lanțuri sau cătușe, ca în epistolele lui Petru și Iuda (1En 10:12; 18:15; 21:10; 54:2).
  4. Apocalipsa are unele imagini și expresii împrumutate din 1Enoch. În acest caz, nu mai este vorba de preferința autorului, ci de preferința Domnului, care a țesut în pedagogia filmului Apocalipsei lui Ioan, imagini familiare, nu doar din Biblie, ci și din mitologia păgână sau iudaică – inclusiv din 1Enoch. De exemplu, imaginea cailor care înoată în sânge (Ap 14:20; cf. 1En 100:3), șapte stele, munți de foc (1En 18:14; 21:4 cf. Ap 1:16, 20; 8:8), câte trei porți în fiecare punct cardinal (1En 34-36; cf. Ap 21:13), un înger îl aruncă pe Azazel în pustiu (1En 10:4-9; cf. Ap 20:1-3).

Exemplele menționate mai sus sunt câteva sugestii, dar la un studiu mai aprofundat al cărții 1Enoch ele se pot înmulți. Ca și în cazul împrumuturilor literare ale lui Petru și Iuda, limitele inspirației unui autor biblic pot fi adesea pipăite. Interesant este însă că Petru pune întregul pasaj într-o paranteză, aşa cum observă şi Ekkehardt Mueller.

În cartea editată de BRI câţiva ani mai tîrziu (2010), nu vom găsi exegeza lui E. Mueller care fusese publicată în Reflections, ci o analiză a lui Clinton Wahlen,[10] care nu acceptă concluziile lui Mueller, ci se întoarce la vechea interpretare promovată în Comentariile AZS, explicându-şi, bineînţeles, preferinţa.  Studiul lui Wahlen merită citit, dar în opinia mea, exegeza lui Mueller este superioară. Şi mai cred că exegeza sa, așa cum am argumentat mai sus, trebuie completată cu aceste observații de împrumuturi pseudo-enochice.


NOTE

[1] A se vedea, Hilarion Alfeyev, Christ the Conqueror of Hell: The descent into hades from an orthodox perspective, (St. Vladimir’s Seminary Press, 2009). Am luat cele mai multe surse bibliografice din En.Wikipedia, ”Spirits in Prison”.

[2] Bo Reicke, The Disobedient Spirits & Christian Baptism: A Study of 1 Peter 3:19 and Its Context, 1946.

[3] Augustin, Letter 164, chs. 15–17; cf. Leonhard Goppelt, A Commentary on I Peter, p 25.

[4] Thomas Aquinas, Summa Theologica, part 3, question 52, art. 2, reply to obj. 3; Leighton, pp. 354–366; Zahn, p. 289; W. Kelly, Christ Preaching to the Spirits in Prison (London: Morrish 1872), pp. 3–89; DG Wohlenberg… etc.

[5] Clinton Wahlen, Who are the “Spirits in Prison”…, in Gerhardt Pfandl, Interpreting Scripture, Biblical Research Institute Studies, vol. 2, BRI, Silver Spring, Mich., 2010: 418-421.

[6] Cf. Friberg Lexicon (inclus în BibleWorks 10): 1) denoting the official activity of a herald announce, publicly proclaim (RV 5.2); (2) make known extensively, tell everywhere (MK 5.20); (3) in a religious sense, denoting proclamation of a sacred message proclaim, preach, publish (MT 4.23); (4) as proclaiming the necessity of a course of action preach(MK 1.4).

[7] F. Spitta, Christi Predigt an die Geister, Gottingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1890; William Joseph Dalton Christ’s proclamation to the spirits: a study of 1 Peter 3:18–4:6, 1989:46.  „The pioneer of this new tendency, Spitta, remained to some degree within the Augustinian hypothesis. While he identified the spirits in prison with the rebellious angels who instigate the wickedness of the flood, he followed Augustine..”

[8]  Edward SelwynThe First Epistle of St. Peter (London: Macmillan, 1946).

[9] Traducerea franceză TOB, redă acest text foarte exact: „Quant à Sodome et Gomorrhe et aux villes d’alentour qui s’étaient livrées de semblable manière à la prostitution et avaient couru après des êtres d’une autre nature, elles gisent comme un exemple sous le châtiment du feu éternel.” (Jude 1:7, sublinierea noastră).

[10] Vezi sursa în nota 5.

Comentează și pe facebook

Postează un comentariu